Dar faptele bune nu urmeaza automat nasterii din duh, ci la predispozitia spre bine (Ps.22,3) din inclinarea spre rau din adolescenta (Facere 8,21) se adauga efortul ca valoare morala, stradania pentru roadele duhului, "cu ochii mereu atintiti spre Iisus, incepatorul si plinitorul credintei" (Evrei 12,2), Care cheama la urmarea Sa chiar sub auspiciile impotrivirii (Evrei 12,3) din lume: "In lume necazuri veti avea, dar indrazniti, Eu am biruit lumea" (Ioan 16,33). Astfel, sufletul se zideste "innoindu-se din zi in zi" (ICor 4,16), "trecand din putere in putere" (Ps.83,8) si din "slava in slava" (2Cor.3,18). Asa cum oameni rai nu raman pe aceeasi treapta, ci trec "din rau in mai rau" (2Tim.3,13), tot asa exista un progres duhovnicesc, o "crestere" in Hristos, "pana la varsta staturii lui Hristos, a barbatului desavarsii" (Ef.4,13). Este sigur faptul ca lipsa roadelor poate periclita insasi mantuirea in Hristos. In viata duhovniceasca nu poate exista o "stagnare". In omul nou, stradania pentru "crestere" incepe o data cu "indreptarea" prin credinta, dar ea se continua toata viata crestinului. Orice "oprire" inseamna regres, inseamna o biruinta a omului vechi asupra omului nou, a "trupului" asupra "duhului", asa cum daca pe ogorul arat nu se seamana grau, el nu sta pe loc, ci se umple de buruieni, cu atat mai rele, cu cat ogorul este, nu salbatic pe care ar creste cu greu, ci "afanat", "arat", asa cum la intrarea poporului in pamantul fagaduit, Moise a aratat "binecuvantarea" (Deut.28,1-14) lui Dumnezeu pentru cei ce implinesc voia Lui si "blestem" (Deut.28,15-68) pentru cei indaratnici.
Dar in aceasta lupta, omul ar fi biruit ca si cei de sub Lege, ajunsi "camp de oase uscate" (Iez.37,1-14), daca ar trebui sa se lupte singur cu raul. Puterea harului in Hristos deschide izvoarele vietii duhului. Cata vreme primeste hrana Duhului in Hristos omul este ocrotit de rau, dar mai ales se intareste tot mai mult pe calea binelui. De aceea, Biserica este constienta de faptul ca aceasta putere duhovniceasca este un dar al harului, cand se roaga: "Apara, mantuieste, miluieste si ne pazeste pe noi, Dumnezeule, cu harul Tau!". De asemenea, Sfantul Apostol Pavel spune: "Toate le pot in Hristos care ma intareste"(Fil.4,13); "El lucreaza in voi si a voi si a face" (Fil.2,13). Din credinta izvoraste iubirea de Dumnezeu, care il uneste pe om cu El. Unirea cu Dumnezeu nu este un act pur intelectual, ci ea cuprinde si transfigureaza pe omul intreg. Unirea cu Dumnezeu este indeosebi rodul iubirii, al inimii, asa cum arata Sfintii Parinti Capadocieni, Sfantul Macarie Egipteanul, Sfantul Diadoh al Foticeii, Dionisie Pseudo-Areopagitul, Sfantul Maxim Marturisitorul, Sfantul Simeon Noul Teolog si Sfantul Grigorie Palama, in comparatie cu alti autori patristici cum sunt: Clement Alexandrinul, Origen, Evagrie, care aseaza esenta credintei in intelect. Aceasta unire este o continua crestere launtrica, incepand de la Botez. Prin ea se ajunge la desavarsire prin virtuti, dupa purificarea de patimi.
In mod deosebit, Sfintii Parinti vad credinta aratandu-si roadele prin dragoste: "Imparatia lui Dumnezeu este inlauntrul vostru" (Lc. 17,21). Asadar credinta in Dumnezeu este acelasi lucru cu inceputul Imparatiei lui Dumnezeu inlauntrul omului. Hristos, Cel ce a lucrat inainte de intrupare cu sudoarea fruntii Sale, striga prin sangele Jertfei Sale rascumparatoare din pamant. Astfel, "credinta nu este in afara de om, dar omul, intarind-o prin implinirea poruncilor dumnezeiesti, o face sa devina Imparatia lui Dumnezeu care este cunoscuta numai de cei ce o au; Imparatia lui Dumnezeu, este credinta dezvoltata prin lucrare, si ea inseamna unirea nemijlocita cu Dumnezeu a celor ce fac parte din ea; deci, credinta este o putere de legatura care duce la unirea desavarsita mai presus de fire a celui ce crede, cu Dumnezeu Cel crezut. Innoirea chipului lui Dumnezeu prin credinta, trebuie urmata, dupa Sfantul Diadoh al Foticeii, de asemanarea cu Dumnezeu prin iubire lucratoare: "Cand incepe mintea sa guste intru multa simtire din dulceata Prea Sfantului Duh, suntem datori sa stim ca incepe harul sa zugraveasca, asa-zicand, peste chip, asemanarea... El readuce intai prin Botez "chipul" omului la forma in care era cand a fost facut... Daca se adauga lumina dragostei, chipul este ridicat cu totul la frumusetea asemanarii. Nici nepatimirea nu o poate darui sufletului alta virtute, decat numai dragostea. Caci dragostea este "plinirea Legii" (Rom. 13,10), incat "omul cel dinlauntru se innoieste din zi in zi" (ICor.4,16) in gustarea dragostei, dar se implineste abia in desavarsirea ei.
Iubirea este esenta si sufletul faptelor bune, dupa cum acestea sunt intruparea fireasca a iubirii . Dupa Sfantul Ioan Hrisostom, credinta dreapta fara fapte este ca un trup frumos si infloritor, care insa, asemenea trupurilor pictate, nu are nici o putere. Evlavia consta din "credinta, dogme pioase, si fapte bune", spune Sfantul Chiril al Ierusalimului. Iar Sfantul Simeon Noul Teolog spune ca: "Daca ar fi mantuire numai prin credinta, toti oamenii s-ar mantui si nu s-ar pierde nici unul dintre noi, pentru ca nu este nici unul, care sa nu creada ca exista Dumnezeu... Daca nu are cineva credinta fara stirbire si fapte bune, este cu neputinta sa vina la el harul Sfantului Duh si daca nu vine la el harul Sfantului Duh, si nu locuieste in el in chip constient, nu trebuie sa se numeasca acela om duhovnicesc". Insasi prezenta harului prin credinta da puterea iubirii care mana la fapte: "Atunci cand Facatorul tuturor a voit sa aduca la tarie si in buna randuiala, firea rostogolita la inceput in stricaciune…i-a sadit iarasi Duhul dumnezeiesc si sfant retras odinioara, modeland-o din nou dupa chipul cel mai presus de lume, fiind in stare si putand sa ne faca dupa propria Sa asemanare".
Inaintand spre asemanare prin fapte bune, omul inainteaza in sfintenie, care se arata consecvent in fapte bune, ca si "comori in cer" (Mt.6,19-21) Harul ce se da prin Sfintele Taine este inceputul sfintirii prin fapte, care este o imitare a starii de jertfa a iubirii lui Hristos. Punctul culminant al sfinteniei se descopera in Hristos ca "lumina care se pune", nu "sub obrocul" mintii, ci "in sfesnic spre a lumina tuturor" (Mt.5,15). Ca si la Hristos, faptele ca roade ale duhului, nu sunt ostentative, ci sunt firesti si smerite ca orice jertfa, ca rodire din sine, asemenea "pamantului bun" (Marcu 4,26-29), asa cum dreptul, primind la judecata din urma rasplata faptelor bune, se va intreba cu uimire: "Cand Te-am vazut..." in lipsuri? (Mt.25,37); iar roadele duhului din ei vor fi considerate ca fiind facute ca fata de Hristos Insusi. Daca sub Lege oamenii se rugau: "Vezi ca Tu esti Cel ce cauti la necaz si la durere ca sa le iei in mainile Tale" (Ps.9,34), astfel Hristos spunea prigonitorului Saul: "De ce Ma prigonesti!", (F.Ap.9,4). Aratandu-se lui Saul in Lumina taborica, Mantuitorul l-a facut sa inteleaga faptul, ca El era in cei ce sufera, pe care El i-a trimis ca "oi in mijlocul lupilor" (Mt.10,16) si ca cei ce sufera sunt partasi la Lumina Sa, incat Saul, devenit Pavel, avea sa marturiseasca apoi: "Nimic nu putem impotriva adevarului ci pentru adevar (2Cor.13,8). Sfantul Pavel a inteles, astfel cat adevar este in cuvintele Domnului: "Salasluiesc intr-un loc inalt si sfant si sunt cu cei smeriti si infranti, ca sa inviorez pe cei cu duhul umilit si sa imbarbatez pe cei cu inima franta" (Isaia 57,15).
Dupa cum lucrarea lui Dumnezeu este innoirea pomului la radacinile lui prin "sapare" in vederea roadelor (Lc. 13,8), tot asa grija omului este sa tina mereu viu darul lui Dumnezeu prin credinta in Hristos, revarsat prin Sfintele Taine inlauntrul sau ca o "Cincizecime personala". Intrucat in Vechiul Testament lucrarea Cuvantului era exterioara, tot exterioara era si lucrarea Duhului, fapt pentru care si sfintenia era masurata doar cu "faptele Legii" (Gal.2,16). Atunci "oamenii cei sfinti ai lui Dumnezeu" erau "manati de Duhul Sfant" (2Petru 1,21), pe cand in Hristos, oamenii desavarsiti sunt "partasi firii celei dumnezeiesti" (2Petru 1,4). In Hristos insa, omul nu primeste un "duh al robiei" ca cel de sub Lege (Rom.8,15), ci "duh al infierii", prin care Dumnezeu este invocat ca "Parinte" (Gal.4,6) si Tatal Nostru" (Mt. 6,9). Cand Cuvantul de pe Tablele Legii a devenit in Hristos "paine" (Mt. 7,9-11), ca o "cale noua si vie" (Evrei 10,20), atunci Duhul Sfant a devenit Duhul eliberarii, Duhul vietii noi, "har peste har" (Ioan 1,16) si "trecere din slava in slava" (2Cor.4,18). Dumnezeu nu da in Hristos Duhul cu masura (Ioan 3,34), ci Insusi Duhul este izvorul faptelor pentru cei ce sunt in Hristos, raman in El si ii urmeaza Lui. Insasi mantuirea devine un dar al acestui har, deoarece Mantuitorul spune, ca cine ii urmeaza Lui "insutit va lua in viata aceasta, iar in veacul viitor viata vesnica" (Mt. 19,29); "Eu am venit ca lumea viata sa aiba si mai mult sa aiba" (Ioan 10,10). Iar despre comuniunea oamenilor cu Hristos, Sfantul Apostol Pavel spune: "Nici viata, nici moartea, nici cele de acum nici cele viitoare, nu ne vor desparti pe noi de dragostea lui Hristos" (Rom. 8,3 8-3 9).
Dragostea il inradacineaza pe om definitiv in Hristos, care tocmai de aceea spunea despre oile Sale: "Nimeni nu le va rapi din mana Mea" (Ioan 10,28). Trairea crestina are ca tinta acea iubire fara hotar fata de Dumnezeu si de aproapele prin Hristos, in Care sfintenia este tot una cu desavarsirea: "Fiind opusa individualismului, sfintenia nu este o indiferenta fata de oameni, ci este una cu elanul de infratire, una cu iubirea fierbinte in Dumnezeu fata de tot omul, una cu sinceritatea, deschiderea si comuniunea, cu generozitatea jertfelnica si cu puritatea intentiilor si a faptelor indreptate spre orice om". Dupa Sfantul Isaac Sirul, "inima milostiva este umplerea de iubire pentru toata faptura insufletita si neinsufletita". Sfintii sunt uniti cu intreaga lume si se roaga pentru innoirea intregii lumi. Sfintenia nu-si pierde niciodata puterea ei de viata in Hristos care are ca temelie credinta in El. Fiecare crestin, care da marturie prin viata lui, este o personificare a sfinteniei. Sfintii se indumnezeiesc pentru oameni, asa cum Hristos s-a intrupat pentru lume. Ei s-au detasat de lume, nu pentru a o lepada, ci pentru a contribui la vindecarea ei morala si spirituala. De altfel, ucenicii Mantuitorului au fost alesi din lume (Ioan 15,19), scosi din lume, botezati in Hristos, pentru a fi "Lumina lumii" (Mt.5,14), dupa cum nimenea din cei din lume nu poate iubi lumea asa cum o iubeste Dumnezeu: "Daca voi rai fiind, stiti sa dati lucruri bune fiilor vostri, cu cat mai mult Tatal vostru ceresc va da cele bune celor care cer de la El?" (Mt.7,11); " Ce Ma numesti bun? Nimenea nu este bun, decat unul singur, Dumnezeul" (Mt. 19,17), spunea Mantuitorul ca raspuns la vorbele magulitoare ale tanarului bogat, aratand ca izvorul binelui este Dumnezeu, de care El a venit sa asculte (Ps. 109,1).
Astfel, prin Taina Sfantului Botez, si prin asemanarea cu Hristos, a carui viata prin credinta si ascultare a fost o stare permanenta de jertfa inaintea Tatalui, smerenia crestina este calea, atat a nasterii din duh, cat si a roadelor duhului si pe ea si-a intemeiat Mantuitorul invatatura Sa, dupa cum spune Sfantul Ioan Hrisostom, care considera smerenia "mama, radacina, hrana, temelia si legatura dintre toate celelalte bunuri (virtuti)". La fel se exprima si Sfantul Grigorie cel Mare, iar Sfantul Ioan Casian considera smerenia fundamentul inimii capabile de fapte ale desavarsirii si caritatii . La randul sau, Fericitul Augustin spune ca smerenia deschide inima spre slujirea lui Dumnezeu ca o conditie a primirii si pastrarii harului divin, care este ca o ploaie fecunda ce se revarsa peste inaltimi, dar care se aduna in vale, intrucat varfurile nu o pot retine, pe cand vaile se umplu si dau verdeata. Avand in vedere faptul, ca lipsa luminii este deja intuneric si ca raul din suflet nu poate fi scos si indepartat fara ajutorul lui Dumnezeu, reactualizarea harului mantuitor al Sfantului Botez ca jertfa a lepadarii de sine, ca asemanare cu adancul lui Dumnezeu in smerenia lui Hristos, este lucrul cel mai de seama din viata crestina.
Tocmai de aceea, prin biruinta in Hristos a Luminii asupra intunericului, Dumnezeu a poruncit pocainta (Rom.4,25; F.Ap. 17,30), pentru ca cei ce din fire sunt "vrajmasi cu Dumnezeu" (Rom.5,10), deoarece: "Ceea ce la oameni este inaltat, uraciune este inaintea lui Dumnezeu" (Lc. 16,19), iar "Dumnezeu celor mandri le sta impotriva, dar celor smeriti le da har" (Iacob 4,6), sa scape de "mania" (Rom. 1,8) ce va sa fie si sa se faca "partasi firii dumnezeiesti" in Hristos (2Petru 1,4). Daca in Vechiul Testament, cei ce nu-si ungeau pragul de sus cu sangele Mielului, ramaneau la sabia ingerului mortii, iar in Israil atatia au fost pedepsiti cu moartea pentru ridicarea lor semeata deasupra "pragului de sus", astfel in Hristos pedeapsa pentru necredinta si nepocainta nu mai este "moartea", ci ramanerea afara ("i-a scos afara deserti" Lc.2,53), "parasirea", iar dincolo de moarte, aruncarea in "intunericul cel mai dinafara" (Mt.22,13). Caci in afara de Hristos e intunericul (Isaia 60,2): "Cei ce locuiti in latura si-n umbra mortii, Lumina va straluci peste voi" (Isaia 9,1), dar cei ce se fac partasi Luminii Sale intra in camara Sa de nunta.
Marturisirea Liturgica a credintei apostolice in Teologia Patristica
Diacon Prof. Dr. Ioan Caraza
http://www.crestinortodox.ro/carti-ortodoxe/marturisirea-liturgica-credintei/teandria-apostolica-fundamentul-hristologic-liturgic-sfintelor-scripturi-teologia-patristica-81030.html
Foarte mult adevar este in aceasta fraza "Orice "oprire" inseamna regres, inseamna o biruinta a omului vechi asupra omului nou, a "trupului" asupra "duhului", asa cum daca pe ogorul arat nu se seamana grau, el nu sta pe loc, ci se umple de buruieni", cum de altfel in mai toate textele duhovnicesti.
RăspundețiȘtergere