SFÂNTUL ISAAC SIRUL despre chinul iubirii şi rugăciune

"Chinul iubirii" este mai chinuitor decât orice altă pedeapsă

Frica de Dumnezeu nu este doar frică de pedeapsă, care poate fi înlăturată de lacrimi. Este, de asemenea, frica de a pierde iubirea Sa. Sfântul Isaac numește iad starea în care omul conștientizează faptul că a păcătuit împotriva iubirii: “chinul iubirii” este mai chinuitor decât orice altă pedeapsă. Atât iubirea, cât și frica de Dumnezeu pot da naștere stării înaintemergătoare necesare pentru mântuire, și aceste izvoare diferite iau în considerare varietatea de stări omenești, și se manifestă în forme diferite:

“Unul se smerește din frica de Dumnezeu și altul se smerește din bucurie. Smereniei din frica de Dumnezeu îi urmează bunătatea însoțită de simțiri bine orânduite și o inimă zdrobită în toată vremea. Iar smereniei din bucurie îi urmează multă simplitate și o inimă ce crește și nu mai poate fi înfrânată.”

Isaac zugrăvește relația dintre omenire și Dumnezeu ca fiind asemănătoare cu cea dintre un copil și un părinte iubitor, dar drept. Copilul simte pentru Dumnezeu atâta iubire, cât și frica de a-L nemulțumi. Această frică previne mulțumirea de sine, fiindcă a fi încrezător în sine “este ca și cum omul ar fi luat otravă de moarte. Căci până și la fiii cei adevărați și nemincinoși zece părți de dragoste trebuie amestecate cu cinci părți de frică”.  Omul desăvârșit trebuie să afle echilibrul cuvenit între nădejdea născută din pocăință și teama de puterea lui Dumnezeu. Imitarea milei lui Dumnezeu ajută la găsirea și menținerea acestui echilibru, de vreme ce este “durerea mișcată de har, ce se apleacă cu împreună pătimire [spre tot omul]”. Conștientizarea milei lui Dumnezeu și pocăința pentru faptul că L-a întristat și s-a despărțit de Dumnezeu prin păcat duce la lacrimi în timpul rugăciunii. Ele sunt un semn că pocăința sufletului a fost acceptată și că sufletul a înaintat către “pământul curăției străvăzătoare”.

(Hannah Hunt, Plânsul-de bucurie-făcător. Lacrimile de pocăință în scrierile Părinților sirieni și bizantini, Editura Doxologia, 2013, pp. 243-244)

http://www.doxologia.ro/cuvinte-duhovnicesti/chinul-iubirii-este-mai-chinuitor-decat-orice-alta-pedeapsa

Despre creşterea şi sporirea în rugăciune a creştinului

- Cunoaşte credinciosul când trece de la o treaptă a rugăciunii la alta, sau nu?

- Trecerea rugătorului de la rugăciunea de cantitate la cea de calitate, ca şi creşterea lui în cea duhovnicească, adică urcarea lui pe cele trei trepte ale urcuşului duhovnicesc, după mai mulţi Sfinţi Părinţi nu este cunoscută de cel ce se roagă. Creşterea, adică sporirea în rugăciune se aseamănă cu o plantă ce creşte fără să ştie şi fără să înţeleagă clipa, sau momentul creşterii sale. Este asemenea unui copil ce creşte, trecând de la o vârstă la alta, fără să ştie exact când a sporit creşterea sa. Această creştere şi sporire a creştinului în rugăciune, ca şi creşterea lui în cele duhovniceşti, nu este un rod numai al ostenelilor lui, ci mai mult al darului şi al milei lui Dumnezeu. Adesea este ascunsă această creştere şi sporire a sa, fie în rugăciune, fie în cele trei trepte ale urcuşului duhovnicesc, cu iconomie dumnezeiască, ca să nu cadă omul în părerea şi închipuirea de sine. “Suirea către desăvârşire este necunoscută în râvnitor”, zice un mare rugător.

Totuşi dumnezeiescul Părinte Isaac Sirul arată unele semne prin care cineva poate să priceapă în ce măsură se află, adică în care treaptă stă. Iată ce zice el: “Omul când se află în lenevire, se înfricoşează de ceasul morţii; iar când se va apropia de Dumnezeu, se teme de întâmpinarea judecăţii. Iar când cu totul va veni înainte întru dragoste, acestea două se înghit, adică se mistuiesc de dumnezeiasca dragoste” (Filocalia vol. X, Cuvântul 38).

(Arhim. Cleopa Ilie, Arhim. Ioanichie Bălan, Lumina şi faptele credinţei, Editura Mitropoliei Moldovei şi Bucovinei, 1994, p. 41)

http://www.doxologia.ro/cuvinte-duhovnicesti/despre-cresterea-sporirea-rugaciune-crestinului

Panegiric la sărbătoarea Sfinţilor Trei Ierarhi

„Aduceţi-vă aminte de mai marii voştri, care v-au grăit cuvântul lui Dumnezeu, la a căror săvârşire a vieţii privind, să le urmaţi credinţa” (Evrei 13,7).

Zi festivă este astăzi pentru întreaga Biserică Ortodoxă, căci acum 1600 de ani, când Biserica lui Hristos îşi răspândise şi îşi înfipsese adânc rădăcinile în civilizaţia şi în conştiinţa umanităţii, când zidurile catacombelor au fost schimbate cu zidul şlefuit al sfintelor locaşuri şi persecuţiile au încetat, Dumnezeu, prin purtarea Sa de grijă, S-a milostivit să trimită Bisericii ajutor duhovnicesc, luceferi aprinşi, care şi-au revărsat strălucirea sfinţeniei vieţii lor pe cerul Bisericii de pretutindeni.

Întorcându-ne cu ochii minţii în acea vreme condusă după principii platonice şi teorii aristotelice, vedem iubirea milostivă a lui Dumnezeu, care scoate pe om din întunericul necunoştinţei şi îl aduce prin pronia Sa dumnezeiască la lumina adevărului revelat, căci „aceasta este viaţa veşnică: Să te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat, şi pe Iisus Hristos pe care L-ai trimis” (In 17,3). Astfel, Dumnezeu dăruieşte Sfintei Sale Biserici pe cele „trei lumini ale harului” şi „trâmbiţe ale Duhului Sfânt”, apărători şi păstrători ai adevărului de credinţă, dascăli ai pocăinţei şi iubirii de aproapele: pe Sfântul Vasile cel Mare, prin evlavie adâncă, Sfântul Grigorie Teologul, prin ştiinţa înaltă şi pe Sfântul Ioan Gură de Aur, prin darul vorbirii. Toţi trei au fost oameni virtuoşi, mari învăţaţi care, prin întreaga lor viaţă curată, trăită în Hristos, şi prin adânca lor cugetare şi ştiinţă s-au arătat a fi mari iconomi ai Tainelor lui Dumnezeu - Cel în Treime preaslăvit. Ei au apărat dreapta credinţă de învăţăturile greşite, stabilind adevărul dogmelor creştine şi au însufleţit pe creştini prin cuvântările şi pilda vieţii lor, spre a duce o viaţă adevărată - viaţa în Hristos. Aceşti trei luceferi ai Bisericii au fost puternic ancoraţi în spiritualitatea şi viaţa Bisericii, dar şi în cultura vremii lor, încât au reuşit să facă o îmbinare fericită între filosofia clasică, Atena savantă şi duhul evanghelic al Bisericii, Ierusalimul evlavios.

Primul în acest triumvirat sfânt al veacului de aur al Bisericii este Sfântul Vasile cel Mare, Arhiepiscopul Cezareei Capadociei, născut pe la anul 330, dintr-o familie evlavioasă în Cezareea Capadociei, care a dat Bisericii şase sfinţi: Sfânta Macrina cea Bătrână (bunica Sfântului Vasile), Sfânta Emilia (mama sfântului), Sfântul Vasile, Sfântul Grigorie de Nyssa, Sfântul Petru de Sevastia şi Sfânta Macrina cea Tânără.

Marele Vasile, „lege a virtuţilor” este cunoscut în istorie atât prin impresionanta sa operă de apărare a credinţei, de adânc tâlcuitor al adevărului dumnezeiesc, cât şi de activitate filantropică. Sfântul Vasile şi-a făcut întâi educaţia în familie, apoi la şcolile din Cezareea Capadociei - unde îl cunoaşte pe Sfântul Grigorie de Nazians - iar mai apoi la Constantinopol şi Atena.

Om de înaltă cultură teologică şi filosofică, prin scriitura sa elevată şi gândirea sa adâncă a lăsat scrieri dogmatice, ascetice, liturgice, canonice şi omilii de mare valoare pentru tezaurul Bisericii. Sfântul Vasile dezvoltă o frumoasă şi interesantă teorie a cunoaşterii lui Dumnezeu, Care nu poate fi cunoscut, spune el, decât din lucrările Sale şi aceasta pe calea minţii despătimite. Sfântul Vasile aduce o precizare preţioasă în folosirea termenilor care exprimau în vremea lui, fiinţa lui Dumnezeu şi persoanele Sfintei Treimi, subliniind deosebirea dintre ousia şi hipostasis. Fiind un bun orator, luptă cu dârzenie împotriva abuzurilor şi decăderii morale.

Dedicându-se monahismului, a organizat viaţa monahală, perfecţionând-o prin reguli (Regulile Monahale), canoane şi învăţături, care sunt de mare preţ şi astăzi. Aportul său este cunoscut şi în viaţa socială a comunităţii, unde a înfiinţat un întreg complex de instituţii de binefacere: azil de bătrâni, o casă de oaspeţi, o casă pentru reeducarea fetelor tinere căzute, spitale, şcoli, un adăpost pentru leproși - toate acestea purtând numele de „vasiliade”.

Prin aceste lucrări şi fapte ale sale, Sfântul Vasile este pildă vie în cuvânt şi faptă. Totodată, datorită profunzimii trăirii sale liturgice, Sfântul Vasile a dăruit Bisericii şi a împodobit tezaurul Ei cu Sfânta şi dumnezeiasca Liturghie, bogat presărată cu flori ale Sfintei Scripturi şi ale dogmelor Bisericii.

Al doilea corifeu al Ortodoxiei, „mintea cea cerească” şi exponentul înaltei teologii esteSfântul Grigorie de Nazianz, supranumit şi „Teologul” sau „Cuvântătorul de Dumnezeu”. Se naşte la Arianz, aproape de Nazians, pe la 329-330, ca fiu al episcopului Grigorie, numit „cel bătrân”. Îşi pune bazele vastei sale culturi la cele mai înalte şcoli ale vremii: la Cezareea Capadociei, Alexandria şi Atena „cea de aur”, unde stă aproximativ opt, nouă ani. Dorind a-şi adânci cugetarea în tainele învăţăturii lui Hristos şi a-şi împodobi viaţa cu florile virtuţilor bineplăcute lui Dumnezeu, ascultă chemarea bunului său prieten, marele Vasile, şi se retrage la mănăstirea de pe malul Irisului în Pont. Aici lucrează cu prietenul său la alcătuirea primei Filocalii.

Este chemat de tatăl său, în Nazians, pentru a-l ajuta în activitatea pastoral-misionară. După ce este hirotonit preot, împotriva voinţei sale, se retrage din nou la mănăstirea din Pont, de unde revine după stăruinţele tatălui său, în anul următor, prilej cu care rosteşte cuvântarea „Despre fuga sa”. În 371 este hirotonit de către Sfântul Vasile, episcop de Sasima. În 379, la stăruinţele creştinilor dreptslăvitori din Constantinopol, vine aici pentru a organiza şi întări duhovniceşte Biserica în lupta împotriva arienilor - anomei. Aici, el a deschis o capelă numită „Învierea”, unde va rosti cele „Cinci cuvântări teologice” în conţinutul cărora a elaborat şi formulat învăţătura Bisericii Ortodoxe despre Sfânta Treime. Viaţa sa duhovnicească deosebită şi talentul său oratoric, virtuţile şi succesele sale misionare contra ereticilor au dus la instalarea lui oficială ca episcop al cetăţii de către însuşi împăratul Teodosie în anul 380.

Participă la Sinodul al II-lea Ecumenic din Constantinopol (381), iar în urma intrigilor episcopilor egipteni şi macedoneni se retrage din scaunul episcopal al Constantinopolului, la Nazians, unde îşi petrece ultimii ani din viaţă în rugăciune, studiu şi creare de poeme cu un bogat conţinut teologico-dogmatic.

Ultimul luceafăr care încununează tripticul marilor dascăli ai lumii şi ierarhi este Sfântul Ioan Gură de Aur, „trâmbiţa Duhului Sfânt”, al cărui nume este pomenit cu mare cinste şi evlavie de întreaga suflare a Bisericii în toate duminicile şi sărbătorile de peste an.

Născut în Antiohia pe la 354 din familie nobilă (tatăl său, Secundus, fiind mare dregător militar). Primele elemente ale educaţiei creştine, Sfântul Ioan le va primi de la mama sa, Antuza. Îşi desăvârşeşte educaţia „clasică” la şcoala eruditului învăţat, retorul Libaniu şi filosoful Andragatius. În ceea ce priveşte educaţia creştină, Sfântul Ioan şi-o întăreşte prin frecventarea asketerionului lui Diodor din Tars şi al lui Carterios. După moartea mamei sale, Antuza, Sfântul Ioan se retrage în munţii Antiohiei, unde va duce vreme de mai mulţi ani, o viaţă ascetică deosebită, plină de nevoinţe duhovniceşti. La 381 este hirotonit diacon de către episcopul Meletie, în Antiohia, unde rosteşte cele mai multe şi cele mai frumoase dintre omiliie sale şi desfăşoară o bogată activitate misionară. A combătut pe eretici, îndeosebi pe anomei şi pe iudeo-creştini.

La moartea patriarhului Nectarie al Constantinopolului, în 397, Sfântul Ioan este numit patriarh al capitalei Imperiului. Ajuns patriarh, Sfântul începe lupta făţişă împotriva abuzurilor din Biserică şi a corupţiei de la curtea imperială. Dragostea sa pentru săraci, pentru adevăr şi pentru dreptate, tonul tăios şi neiertător al predicilor sale, care criticau aspru toate păcatele şi pogorămintele, de la rob până la stăpân, au atras asupra lui ura şi duşmănia curţii imperiale. Fapt pentru care în urma uneltirilor, Sfântul Ioan este acuzat de origenism şi condamnat la Sinodul de la Stejer, lângă Calcedon, unde este depus din scaunul episcopal şi exilat în Bitinia.

În urma unui cutremur mare, care are loc în capitala imperiului, poporul înţelege că acesta s-a petrecut pentru că Sfântul Ioan a fost nedreptăţit, fapt pentru care Sfântul este rechemat din exil.

Spre sfârşitul anului 403, Sfântul Ioan critică aspru neorânduielile care s-au produs cu prilejul inaugurării unei statui a împărătesei Eudoxia. Acest lucru atrage mânia împărătesei şi decizia de a fi exilat pentru a doua oară, la Cucuz, în Armenia Mică, unde îşi dă şi sufletul slăvind pe Dumnezeu în anul 407.

Sfântul Ioan, prin gândirea sa profundă şi prin trăirea la cea mai înaltă intensitate a cuvântului Scripturii, nu în ultimul rând prin darul său oratoric şi elocinţa sa intelectuală, este numit pe drept cuvânt „hrisostom”.

Sfântul Ioan Gură de Aur este predicatorul prin excelenţă al Bisericii. Cuvântările sale, pline de suflul evlaviei şi de o deosebită înălţime a cugetării moral - teologice, sunt mereu actuale.

Sfântul Ioan este modelul catehetului care sintetizează în chip fericit pe păstorul de suflete, luminat, cumpătat, evlavios, exemplu de pocăinţă în faptă şi în cuvânt. Tratatul său „Despre Preoţie” este cartea clasică a Bisericii despre dumnezeiască Taină a Hirotoniei, care a însufleţit, încurajat, călăuzit şi înălţat spre adevăratul sens al Sfintei Taine, generaţii întregi de preoţi de-a lungul veacurilor.

Aşadar, întreaga suflare creştină vede în aceşti luceferi ai Bisericii apogeul literaturii teologice. Sfântul Vasile cel Mare şi Sfântul Ioan Hrisostom au alcătuit nemuritoarele şi cereştile Liturghii, iar Sfântul Grigorie a fundamentat dogma Sfintei Treimi.

Deci, potrivit poruncii Sfântului Apostol Pavel, este de mare folos duhovnicesc pentru noi creştinii dreptslăvitori să luăm aminte la viaţa lor pilduitoare, la lupta lor neînfricată împotriva patimilor, precum şi la mărturisirea statornică a adevărului, căci ei au trăit cum au învăţat şi au învăţat cum au trăit, adică după cuvântul Evangheliei şi în duhul Bisericii, făcându-se astfel, pentru noi mijlocitori şi rugători fierbinţi, înaintea tronului Prea Sfintei Treimi, împreună cu Prea Sfânta Născătoare de Dumnezeu şi cu toate cetele sfinţilor, pentru noi şi a noastră mântuire. Amin.

Pr. Drd. Mihai Zvorâşte

Rugăciunea Sfântului Efrem Sirul

„Rugăciunea Sfântului Efrem Sirul - rugăciunea specifică a Postului Mare

Dintre toate cântările şi rugăciunile din timpul Postului, o singură scurtă rugăciune poate fi considerată rugăciunea specifică a acestuia. Tradiţia o atribuie unui mare învăţător al vieţii duhovniceşti - Sfântul Efrem Sirul, prăznuit pe 28 ianuarie, în fiecare an.

 Doamne şi Stăpânul vieţii mele, duhul trândăviei, al grijii de multe, al iubirii de stăpânire şi al grăirii în deşert nu mi-l da mie. Iar duhul curăţiei, al gândului smerit, al răbdării şi al dragostei, dăruieşte-l mie, robului Tău. Aşa Doamne, Împărate, dăruieşte-mi ca să-mi văd greşalele mele şi să nu osândesc pe fratele meu, că binecuvântat eşti în vecii vecilor. Amin. 

Această rugăciune este citită de două ori la sfârşitul fiecărei slujbe din timpul Postului Mare, de Luni până Vineri (nu şi Sâmbetele şi Duminicile), căci, după cum vom vedea mai târziu, slujbele acestor zile nu urmează celor săvârşite de obicei în timpul Postului Mare. La prima citire o metanie urmează fiecărei cereri. Apoi facem cu toţii douăsprezece închinăciuni, spunând:Dumnezeule, curăţeşte-mă pe mine păcătosul! întreaga rugăciune este repetată cu o singură metanie la sfârşit. De ce ocupă un loc aşa de important această scurtă şi simplă rugăciune în slujbele de Post? Pentru că recapitulează într-un mod unic toate elementele pozitive şi negative ale pocăinţei şi constituie, să spunem aşa, o verificare pentru ostenelile noastre personale de-a lungul Postului. Acestea au ca scop mai întâi eliberarea noastră de câteva boli duhovniceşti fundamentale, ce ne modelează viaţa şi fac practic imposibilă chiar încercarea de a ne întoarce noi înşine către Dumnezeu. 

Boala fundamentală este duhul trândăviei. Este acea lenevire şi pasivitate a întregii noastre fiinţe, care întotdeauna ne împinge mai degrabă în jos decât în sus — care încearcă mereu să ne convingă că nici o schimbare nu este posibilă şi, deci, nu este nici de dorit. De fapt, este vorba de un cinism înrădăcinat, care la orice schimbare duhovnicească răspunde pentru ce? şi face din viaţa noastră o teribilă risipire sufletească. Este cauza tuturor păcatelor pentru că otrăveşte energia duhovnicească de la însuşi izvorul său. 

Rodul trândăviei este grija de multe. Este acea stare de deznădejde pe care toţi Sfinţii Părinţi au considerat-o cea mai mare primejdie pentru suflet. Deznădejdea este imposibilitatea pentru om de a vedea ceva bun sau pozitiv; este reducerea la negativism şi pesimism a tot ceea ce există. Aceasta este, cu adevărat, o forţă demonică în noi, pentru că fundamental Satana este un înşelător. El îl înşeală pe om asupra lui Dumnezeu şi a lumii; el ne umple viaţa cu întuneric şi nihilism. Deznădejdea este sinuciderea sufletului, pentru că atunci când omul este cuprins de ea devine incapabil să vadă lumina şi să o dorească. Iubirea de stăpânire! 

Deşi pare bizar, trândăvia şi deznădejdea sunt tocmai cele ce ne umplu viaţa cu iubirea de stăpânire. Pângărind întreaga noastră atitudine către viaţă, lipsind-o de sens şi plinătate, ele ne silesc să căutăm compensaţie într-o atitudine total greşită faţă de alte persoane. Dacă viaţa mea nu este îndreptată către Dumnezeu, nu aspiră la valorile eterne, inevitabil va deveni egoistă şi egocentrică, iar aceasta înseamnă că toţi cei din jurul meu vor deveni mijloacele propriei mele satisfaceri de sine. Dacă Dumnezeu nu este Domnul şi Stăpânul vieţii mele, atunci eu voi deveni propriul meu domn şi stăpân, centrul absolut al propriei mele vieţi, şi încep să evaluez totul ţinând cont de nevoile mele, de ideile mele, de dorinţele mele şi de judecăţile mele. Iubirea de stăpânire este astfel o degenerare fundamentală a relaţiei mele cu ceilalţi, o încercare de subordonare a lor faţă de mine. Această pornire nu se exprimă neapărat prin a comanda sau a domina pe alţii. Se poate exprima la fel de bine prin indiferenţă, dispreţ, lipsă de interes, de consideraţie, de respect. Este, într-adevăr, lenevire şi deznădejde îndreptate, de această dată, către ceilalţi; sinuciderea duhovnicească se completează astfel cu crima duhovnicească. 

Şi, în final, grăirea în deşert. Dintre toate fiinţele create de Dumnezeu, omul singur a fost înzestrat cu darul vorbirii. Toţi Sfinţii Părinţi văd în aceasta adevărata pecete a Chipului Divin în om, pentru că Dumnezeu însuşi se descoperă ca şi Cuvânt (Ioan 1, 1). Dar, fiind darul suprem, este prin acelaşi simbolism supremul pericol. Fiind adevărata expresie a omului, mijlocul realizării de sine este din acest punct de vedere şi cauză a căderii sale şi a distrugerii de sine, a trădării şi a păcatului. Cuvântul mântuire şi cuvântul ucide; cuvântul inspiră şi cuvântul otrăveşte. Cuvântul este modul de exprimare al Adevărului, dar şi al înşelării demonice. Având o putere pozitivă fundamentală, el are astfel, totuşi, şi o imensă putere negativă. Cu adevărat el zideşte pozitiv sau negativ. Atunci când este deviat de la originea şi scopul său dumnezeiesc, cuvântul devine deşertăciune. El împinge spre trândăvie, deznădejde şi iubirea de stăpânire şi transformă viaţa în iad. El devine adevărata putere a păcatului. 

Acestea patru sunt astfel obiectivele negative ale pocăinţei. Ele constituie obstacolele ce trebuie îndepărtate. Dar Dumnezeu singur le poate îndepărta. Iată deci prima parte a rugăciunii Sfântului Efrem Sirul — această plângere din adâncul neputinţei omeneşti. 

Apoi rugăciunea se îndreaptă către ţelurile pozitive ale pocăinţei care, de asemenea, sunt patru.

(Pr. Prof. Alexander Schmemann (1921-1983), Extras din lucrarea Postul cel Mare,Editura ”Univers enciclopedic)

Lumea este pomul cunoştinţei binelui şi răului

http://www.doxologia.ro/cuvinte-duhovnicesti/lumea-este-pomul-cunostintei-binelui-raului

Lumea este impusă fiecăruia ca o piatră de tocilă pe care fiecare are să-şi ascută facultăţile sale spirituale. 

Prin lume unii se subţiază sufleteşte până la înălţimea cunoaşterii lui Dumnezeu şi a capacităţii de împreună lucrători cu El. 

Deci lumea poate fi tot atât de bine cale spre Dumnezeu, precum poate fi şi cale largă spre iad. (…) 

Lumea este pomul cunoştinţei binelui şi răului – pomul de încercare a omului.

(Din învăţăturile Părintelui Arsenie Boca, Tinerii, familia şi copii născuţi în lanţuri,Editura Credinţa strămoşească, pp. 188-189)

FERICIREA A OPTA (si a NOUA)

"Fericiţi cei prigoniţi pentru dreptate, că a lor este Împărăţia cerurilor" (Mt. 5, 10)

Extrase din Sf Grigorie de Nyssa

Ca vârf al tuturor fericirilor, ne aflăm pe cea mai înaltă treaptă a binelui. Prin simbolul zilei a opta, proorocul arată ziua Învierii; curăţirea arată întoarcerea omului întinat la curăţia cea după fire; tăierea împrejur înseamnă lepădarea pielii celei moarte pe care am îmbrăcat-o după ce ne-am făcut goi de viaţă prin neascultare. Aici, fericirea a opta este reaşezarea în ceruri a celor căzuţi în robie, care au fost din nou chemaţi din robie în Împărăţie. Iată sfârşitul luptelor pentru Dumnezeu, cununa durerilor, preţul sudorilor: învrednicirea de Împărăţia cerurilor, ceruri care (faţă de rapida stricare a celor de pe pământ) arată neschimbarea si nestricarea darului făgăduit nădejdii noastre, dar la fel îi duce la cer şi pe cei săraci şi pe cei milostivi, ca pe cei prigoniţi. Căci sărăcia este uşoară la strămutare şi iubirea de săraci nu e străină de sărăcie.

De unde sunt goniţi şi de către cine sunt prigoniţi? Înţelesul nemijlocit ne arată stadionul martorilor (martirilor) şi alergarea din credinţă. Căci gonirea trimite la zelul încordat al alergătorului de curse, ba mai mult, se arată şi biruinţa în alergare. Fiindcă cel ce aleargă spre cununa chemării de sus şi cel gonit pentru cunună de către vrăjmaşi au în spate la fel: unul - pe cel ce se intrece cu el, celălalt - pe cel ce-l urmăreşte , iar aceştia sunt cei ce împlinesc cursa mărturiei în luptele fricii de Dumnezeu. Ei sunt goniţi , dar nu ajunşi; sfârşitul fericirii rânduite lor prin nădejde şi înfăţişat în aceste cuvinte din urmă este o cunună a întregii fericiri. Căci adevărata fericire este a fi gonit pentru Domnul. De ce? Pentru că prigonirea din partea răului se face pricină a stăruirii şi înaintării în bine. Înstrăinarea de rău (prin această gonire) devine prilej al alipirii de bine. Iar bine şi mai presus de orice bine este Domnul, spre Care aleargă (în sus) cel gonit.

Fericit cu adevărat este, deci, cel ce se foloseşte de vrăjmaş ca de un ajutor în înaintarea spre bine. Întrucât viaţa omenească stă în punctul de deosebire dintre bine şi rău, cel care cade din nădejdea cea bună şi desăvârşită ajunge în prăpastie, câtă vreme cel ce s-a depărtat de rău şi s-a înstrăinat de stricăciune se întăreşte în dreptate şi nestricăciune. Deci gonirea (prigonirea) de către tirani este dureroasă simţurilor după chipul ei văzut, însă sfârşitul celor ce li se întâmplă aceasta întrece orice fericire. Aceasta şi pentru că Domnul , Care cunoaşte slăbiciunea firii, vesteşte de mai înainte care este sfârşitul luptei, ca, prin nădejdea Împărăţiei, să învingă cu uşurinţă simţirea trecătoare a durerilor. El nu mai priveşte la cele ce a părăsit, ci la cele ce le săvârşeşte. Nu mai întoarce ochiul spre dulceaţa din urmă, ci aleargă spre binele ce-i stă înainte. Nu se mai plânge de păgubirea de cele pământeşti, ci se veseleşte de câştigarea celor cereşti. De aceea primeşte orice fel de chin ca pe un mijloc şi ca pe un ajutor spre dobândirea bucuriei ce-i stă înainte: focul este un mijloc de curăţare a materiei; sabia, despărţitoare a alipirii minţii de cele materiale şi trupeşti; şi orice născocire de chinuri şi dureri o primeşte cu bucurie, ca pe un leac potrivit pentru veninul rău pricinuit de plăcere. Precum cei cu stomacul încărcat şi plin de venin sorb cu hotărâre băutura amară, ca prin ea să depărteze pricina bolii, aşa primeşte băutura durerilor, care stinge efectul rău al plăcerii, cel ce e gonit de vrăjmaş şi aleargă spre Dumnezeu. CINE NU SUFERĂ NU SE POATE BUCURA.

Prin păcat a intrat moartea, deci numai prin ceea ce îi este contrar va fi alungată. Aşadar, cei ce prigonesc pe alţii pentru mărturisirea credinţei în Dumnezeu şi născocesc chinurile greu de răbdat aduc doctorie sufletelor prin dureri, tămăduind boala plăcerii prin prilejuri de durere. Astfel, Pavel primeşte crucea, Iacov - sabia, Ştefan - pietrele, Sfântul Petru - răstignirea cu capul în jos. Mai târziu s-au dezlănţuit asupra tuturor luptătorilor credinţei chinurile de multe feluri ca să nu mai rămână nici o urmă de plăcere întipărită în fire. Pentru că simţirea aceasta dureroasă şi aspră şterge toate întipăriturile plăcerii.

FERICIREA A 9 A

Fericiţi cei prigoniţi DIN PRICINA MEA.

Aceasta s-a spus aşa, ca noi să primim şi celălalt înţeles, ca şi cum sănătăţii i s-ar da cuvântul şi aceasta ar zice: Fericiţi cei care, din pricina mea, se eliberează de boală, căci înstrăinarea de cele supărătoare dăruieşte moştenirea mea celor care erau bolnavi. Să înţelegem acest cuvânt ca şi cum Viaţa ne-ar fi făgăduit această fericire: Fericiţi sunt cei prigoniţi de moarte pentru Mine. Sau ca şi cum Lumina ar fi zis: Fericiţi sunt cei prigoniţi de întuneric pentru Mine. La fel şi dreptatea, sfinţenia, nestricăciunea, bunătatea şi tot ce se cugetă şi se numeşte bun. Să socoteşti ca Însuşi Domnul acestora îţi spune: Fericit cel alungat de tot ce se opune acestor bunătăţi, de stricăciune, de lăcomie, de toate cele ce se deosebesc de cuvintele, de lucrurile, de gândurile dreptăţii. A ajunge în afara relelor înseamnă a se aşeza înăuntrul celor bune. Cel ce s-a despărţit de păcat a câştigat starea de cinste a libertăţii. Iar chipul cel mai înalt al libertăţii este stăpânirea de sine.

Demnitatea Împărăţiei nu are deasupra ei nici o altă stăpânire mai înaltă, ci îi este proprie stăpânirea de sine şi neatârnarea. Deci, dacă cel străin de păcat este stăpân pe sine, iar Împărăţia este de sine stăpânitoare şi nestăpânită de nimic, înseamnă că este fericit cel gonit de rău, întrucât gonirea din partea răului îi aduce cinstea împărătească. Să nu ne întristăm, fraţilor, când suntem alungaţi din bunurile pământeşti. Căci cel ce se strămută din acestea se aşază în Împărăţia cerurilor. '' Orice mustrare, la început, nu pare că e de bucurie, ci de întristare, dar mai pe urmă dă celor încercaţi cu ea roada paşnică a dreptăţii'' (Evr. 12, 11) Floarea fructelor aşteptate este acum întristarea. Să primim, deci, de dragul fructului, şi floarea. Să fim goniţi, ca să alergăm, iar alergând, să nu alergăm în zadar, ci să ne fie alergarea spre cununa chemării noastre de sus. Domnul Însuşi este Conducătorul luptei şi cununa celor ce biruiesc. El este Cel ce-ţi trezeşte dorirea mărgăritarului celui bun şi Cel ce Se dă ţie, celui ce neguţătoreşti bine, ca mărgăritar cumpărat.

Pentru a-L câştiga, să schimbăm, ca la târg, cele ce avem pentru cele ce nu le avem. Să nu ne întristăm, deci, că suntem prigoniţi, ci mai degrabă să ne veselim că prin alungarea de la cele de preţ ale pământului alergăm spre binele ceresc.

FERICIREA A ŞAPTEA

Fericiţi făcătorii de pace, că aceia FIII LUI DUMNEZEU se vor chema.

Extras din Sfantul Grigorie de Nyssa

Toate fericirile care ni s-au arătat în acest munte al contemplării sunt una câte una sfinte şi sfinţite. Dar ceea ce ni s-a pus acum înainte spre cugetare e cu adevărat de nestrăbătut şi e Sfânta Sfintelor, căci, dacă a vedea pe Dumnezeu e un bine care nu poate fi întrecut de nimic, a se face ''fiul lui Dumnezeu'' e fără îndoială mai presus de orice fericire. Cel ce este aşa de măreţ, Cel Care nu poate fi nici văzut, nici auzit, nici cugetat de raţiune Şi-l face casnic pe omul care e socotit de nimic între cele cesunt. Omul este înfiat de Dumnezeul tuturor. Ce mulţumire se va găsi vrednică de acest dar? Din iubire de oameni, ridică aproape la aceeaşi cinste cu Sine firea căzută din pricina păcatului. Căci, dacă ne face PRIN HAR ceea ce EL este prin fire, ce altceva ne dă decât deopotrivă cinstire cu Sine, prin înrudire?

Aceasta este cununa luptei. Dar care este lupta pe care o încununează? De se va face făcător de pace, zice, va fi încununat cu HARUL ÎNFIERII. Eu socotesc însă că şi fapta pe care o făgăduieşte o asemenea răsplată este un alt dar. Căci nimic nu este mai dulce dintre cele năzuite de oameni în viaţă decât o vieţuire paşnică. Să înţelegem mai înt-i ce este pacea. Ce altceva este dec-t împreuna - pătimire iubitoare îndreptată spre cel de aceeaşi fire? Dar ce este atunci, ceea ce noi numim potrivnic păcii? Ura, mânia, iuţimea, pizma, pomenirea răului, făţărnicia, nenorocirea războiului. Vezi câtor boli le este leac un singur cuvânt? Pacea se împotriveşte la fel fiecărei boli din cele sus amintite şi, prin prezenţa ei, nimiceşte răul. Precum boala încetează prin intrarea sănătăţii, iar întunericul se mistuie când se arată lumina, tot aşa când se iveşte pacea, se destramă toate patimile ce se nasc din starea potrivnică.

Cine sunt ''făcătorii de pace''? Următorii iubirii de oameni a lui Dumnezeu, cei care arată în viaţa lor ceea ce e propriu lucrării lui Dumnezeu. Dăruitorul şi Domnul celor bune smulge cu totul şi duce cu desăvârşire la nimicire tot ce este în afara firii binelui şi străin de el Această lucrare ţi-o legiuieşte şi ţie: să dezrădăcinezi ura, să desfiinţezi războiul, să nimiceşti pizma, să îndepărtezi lupta, să stingi pofta de răzbunare, să topeşti ţinerea de minte a răului care arde mocnit înăuntrul inimii tale; şi să sădeşti în inima ta, în locul acestora, tot ceea ce le este contrar. Căci, precum o dată cu retragerea întunericului intră lumina, aşa şi în locul fiecăreia dintre acestea intră roada Duhului - iubirea , pacea , bunătatea (Gal. 5, 22).

Dar poate că Fericirea nu priveşte numai binele străin, ci socoteşte că făcător de pace, în adevăratul înţeles al cuvântului, este cel ce linişteşte războiul din sine, între trup şi duh, într-o armonie paşnică, în care nu mai e lucrătoare legea trupului, ce luptă împotriva legii duhului, ci aceasta din urmă, care supusă împărăţiei mai bune, se face slujitoarea poruncilor dumnezeieşti. Dar să nu socotim că suntem povăţuiţi de acest cuvânt să cugetăm în două feluri viaţa celor ce înfăptuiesc binele; ci, de vreme ce '' s-a surpat dintre noi peretele din mijloc al răutăţii despărţitoare'' (Efes. 2, 14), ele două fac una, crescând împreună prin unirea în bine. Dumnezeirea este una şi necompusă, fără adăugare şi fără formă, iar omenirea va fi, prin această pace, liberă de această compunere din două şi va fi deplin întoarsă spre bine, spre simplitate şi lipsa de formă, ajunsă cu adevărat una, ca partea văzută să fie aceeaşi cu partea ascunsă, iar cea ascunsă, cu aceea arătată. Atunci se va împlini cu adevărat fericirea şi cu dreptate vor fi numiţi aceia fiii lui Dumnezeu.

FERICIREA A DOUA

Fericiţi cei blânzi, că aceia vor moşteni pământul.

Urcând o scară oarecare, cei ce păşesc pe prima treaptă sunt ridicaţi prin ea la cea aşezată deasupra şi, iarăşi, a doua duce la a treia şi aceasta la următoarea, spre cele mai înalte. Astfel, de la treapta pe care se află, cel ce urcă se înalţă mereu spre ceea ce este deasupra şi ajunge la cel mai înalt nivel al urcuşului.

De ce mă gândesc la toate astea? În înşiruirea celor opt Fericiri, urcăm ca pe treptele unei scări. Ea arată prin cuvinte cum, parcurgând pe rând treptele, se uşurează urcuşul. Pentru că acela care a ajuns cu înţelegerea la prima Fericire, printr-o desfăşurare de la sine a înţelesurilor, o aşteaptă pe următoarea, deşi ea pare să uimească la prima vedere. I se va părea cu neputinţă celui ce a dobândit Împărăţia cerurilor să ajungă la moştenirea pământului; dacă s-ar ţine seamă de firea lucrurilor, ar fi mai potrivit ca pământul să fie aşezat înaintea cerului, ca noi să ne ridicăm de la acesta (pământul) la acela (cerul). Dacă, însă, ne-am lăsa înaripaţi de cuvânt şi ne-am ridica dincolo de bolta cerească, am găsi pământul cel mai presus de ceruri, rânduit spre moştenire celor ce au vieţuit întru virtute. Astfel nu este nici o greşeală în înşiruirea ordinii Fericirilor, care aşază între făgădinţele lui Dumnezeu întâi cerurile şi apoi pământul.

Tot ceea ce se vede, prin faptul că este supus simţurilor trupeşti, este înrudit cu acela ce vede; de aceea , chiar dacă ceea ce vede pare să fie sus, potrivit aşezării în spaţiu, este totuşi dedesubtul firii înţelegătoare (a îngerilor lui Dumnezeu), la care cugetarea nu se poate ridica dacă nu a trecut mai înainte prin cele cunoscute prin simţuri. De aceea, să nu te mire că e numit ''pământ'' planul de deasupra celor văzute. Cuvântul S-a pogorât la smerenia auzului nostru tocmai pentru că noi nu eram în stare să ne înălţăm la El şi ne descoperă tainele dumnezeieşti prin cuvinte şi numiri cunoscute nouă, prin vorbele obişnuite vieţii omeneşti.

Astfel, în făgăduinţa dinainte, a numit fericirea negrăită din ceruri ''Împărăţie''. Oare prin acest cuvânt a înfăţişat ceva din cele ce se întâlnesc în împărăţia pământească? Fără îndoială că nu. Dar fiindcă numirea de împărăţie e ceva mare şi mai presus de toate cele râvnite între oameni, în viaţă, S-a folosit de această numire pentru a arăta prin ea bunătăţile mai presus de toate. Pentru că este cu neputinţă a se descoperi oamenilor, prin numirile lor proprii, acele bunătăţi care sunt mai presus de simţurile şi cunoştinţa omenească. Dar pentru ca fericirea nădăjduită să nu scape cu totul putinţei noastre de închipuire, ni se comunică despre cele de nespus atât cât putem să înţelegem după smerenia firii noastre. Astfel, numirea pământului după cea a cerurilor să nu-ţi atragă iarăşi cugetarea la pământul cel de jos, ci, dacă te-ai înălţat prin Cuvântul la Fericirea dinainte şi ai dobândit nădejdea cerului, cugetă la acel pământ care nu e moştenirea tuturor, ci numai a celor ce, prin blândeţea vieţii lor, sunt socotiţi vrednici de făgăduinţa Lui.

Aceasta a proorocit şi marele David zicând : ''Cred că voi vedea bunătăţile Domnului în pământul celor vii'' (Ps. 26, 19). Căci nu socotesc că proorocul a numit pământ al celor vii pământul acesta din care naşte tot ce este muritor şi care desface în ţărâna sa tot ce creşte din ea; ci a cunoscut pământul celor vii în care nu a intrat moartea, pe care păcătoşii nu şi-au făcut niciodată cale şi care n-a primit în el urmă de răutate, pe care nu l-a brăzdat cu plugul vicleniei cel ce seamănă neghină, pământul care nu rodeşte spini şi mărăcini, ci cel în care se află apa odhnei şi locul de verdeaţă şi izvorul împătrit împărţit şi via lucrată de Dumnezeul tuturor şi toate celelalte câte le auzim în pilde din învăţătura insuflată de Dumnezeu.

Iar dacă înţelegem prin acest cuvânt pământul înalt, mai presus de ceruri, pe care este întemeiată cetatea Împăratului, nu ne mai este străină înşiruirea Fericirilor. Altfel, n-ar mai fi acesta pământul binecuvântat al împlinirii nădejdilor celor ce vor fi răpiţi în nori, cum zice Apostolul, întru întâmpinarea Domnului, şi care, astfel, pururea cu Domnul vor fi. Şi ce trebuinţă ar avea de pământul de jos cei a căror viaţă este înălţată în nădejdi?

Dar să vedem care virtute este încununată cu moştenirea acelui pământ. Ce este blândeţea? Şi ce fel de virtute este fericită de Cuvântul? Căci nu mi se pare că trebuie să socotim virtute tot ceea ce se săvârşeşte cu blândeţe, fără deosebire, de vreme ce cuvântul acesta desemnează şi mişcarea greoaie şi zăbavnică. Pentru că între alergători nu este preferat cel blând şi liniştit şi nu câştigă cunună cel greoi în loviturile cu pumnul. De aceea , dacă alergăm spre cununa chemării de sus, Pavel ne sfătuieşte să ne sporim iuţeala. Fiindcă el se silea spre cele dinainte, lăsând în urmă tot ce avea în spate; şi lovind cu pumnul, se mişca cu repeziciune; el vedea atacul potrivnicului şi lua o poziţie hotărâtă şi, cu mâinile înarmate, nu lovea la întâmplare sau în gol, ci atingea părţile uşor de străpuns ale celui ce se lupta cu el, îndreptând loviturile împotriva propriului său trup.

Voieşti să cunoşti strategia lui Pavel? Priveşte rănile vrăjmaşului, priveşte umflăturile pricinuite potrivnicului, priveşte împunsăturile făcute celui biruit. Şi, fărăîndioală că nu-ţi este necunoscut potrivnicul, cel pe care-l războieşte în trup, lovindu-l cu pumnii şi zgâriindu-l cu unghiile înfrânării, cel ale cărui mădulare le omoară cu foamea, cu setea, cu frigul, cu golătatea, căruia el i-a întipărit semnele Domnului, potrivnic pe care îl biruieşte cu alergarea, lăsându-l în urma sa, ca nu cumva întunericul să-i întunece vederea, dacă potrivnicul se grăbeşte să iasă înainte. Dacă Pavel este viguros şi sprinten în luptă, dacă David îşi măreşte paşii în urmărirea vrăjmaşilor săi, iar mirele, în căutarea miresei sale, este asemănat cu o căprioară care sare peste munţi şi saltă peste coline; de ce porunceşte Cuvântul aici blândeţea ca pe o însuşire de laudă? 

Cuvântul ne învaţă aici cu înţelepciune că alunecarea spre păcat este lesnicioasă şi firea se apleacă repede spre rău, precum trupurile grele care rămân cu totul inerte în mişcarea spre cele de sus, dar, dacă sunt împinse în jos, de pe un vârf de munte înalt, se rostogolesc cu o iuţeală de nedescris spre prăpastie, propria lor greutate uşurându-le căderea. O asemenea iuţeală este primejdioasă, fapt pentru care se cuvine să fericim contrariul ei: blândeţea sau deprinderea mişcării greoaie înspre pornirile violente ale firii. Şi, precum focul are o fure pururea mişcătoare spre cele de sus, dar nu se poate mişca în direcţia opusă, la fel şi virtutea se îndreaptă cu iuţeală înspre cele de sus şi, neslăbind vreodată în iuţime, rămâne greoaie înspre cele de jos. Deci, pentru că iuţeala noastră spre cele rele este prin natură mai mare, se vor ferici aceia ce se vor linişti întru ea, căci liniştirea dinspre acestea este o mărturie a mişcării înspre cele desus.

Va fi însă mai bine să lămurim cuvântul prin pilde din viaţă. Voinţa fiecăruia are în faţă o mişcare îndoită, care porneşte liber încotro voieşte, fie spre neprihănire, fie spre desfrânare. Iar ceea ce s+a spus despre chipul virtuţii şi al păcatului este legat de fiecare om în care se pot întruîa aceste chipuri. Voinţa firii omeneşti se împarte în porniri opuse două câte două: mânia care se împotriveşte bunăvoinţei; trufia , care se împotriveşte smereniei; duşmpnia, care se împotriveşte prieteniei iubitoare şi paşnice. Aceasta deoarece viaţa omenească se petrece în trup de materie, iar trebuinţele trupeşti pot trezi patimile. Fiecare patimă este iute şi greu de stăpânit în pornirea spre împlinirea voii ei tocmai pentru că trupul materialnic este greu şi inert. De aceea fericeşte Domnul nu pe cei ce vieţuiesc în afara patimilor, căci este cu neputinţă de a împlini în existenţa materialnică o viaţă cu totul nematerialnică şi lipsită de patimi, ci pe aceia care se ridică până la hotarul cu putinţă de atins prin virtute în această viaţă trupească, hotar pe care îl numeşte blândeţe. Şi spune că această blândeţe este de ajuns pentru a te face fericit.

El nu cere firii omeneşti desăvârşită nepătimire, fiindcă numai un legiuitor nedrept ar putea porunci cele ce sunt cu neputinţă firii. Aceasta ar fi ca şi cum s-ar cere unui animal de apă să-şi ducă viaţa în aer sau, invers, unul care trăieşte în aer să fie mutat în apă. Se cuvine, dar, ca legea să fie potrivită puterii proprii şi naturale a celor pentru care este dată. De aceea, Fericirea cere cumpătare şi blândeţe, nu lipsa desăvârşită de patimi. Cea din urmă este în afara firii, cea dintâi este o biruintă a firii prin virtute. Dacă Fericirea ar cere desăvârşita nemişcar a oricărei pofte, atunci binecuvântatrea făgăduită ar fi fără rost şi nu s-ar împărtăşi vieţii, fiindcă nimeni dintre cei plăsmuiţi în trup şi sânge nu ar dobândi-o. Dar EL nu osândeşte pe acela care este prins întâmplător în dorul vreunei pofte, ci pe acela care se osteneşte cu premeditare să şi-o împlinească, pentru că ivirea vreunei astfel de mişcări e pricinuită adeseori, chiar fără voie, de slăbiciunea amestecată adeseori în fire. Dar a nu te lăsa târât de pornirea patimii ca de un torent ce se rostogoleşte la vale, ci a te împotrivi bărbăteşte acestei mişcări şi a respinge patima prin gânduri, aceasta este fapta virtuţii.

Deci aceia sunt fericiţi, care nu se lasă prinşi cu repeziciune în mişcările pătimaşe ale sufletului, ci se adună în ei înşişi prin raţiune; aceia care-şi slăbesc pornirile cu frâul raţiunii nu-şi lasă sufletul să fie purtat înspre neorânduială. În patima mâniei se poate vedea cel mai bine pentru ce este blândeţea vrednică de fericire. Numai un cuvânt neplăcut sau o faptă sau o bănuială sunt de ajuns pentru a face să izbucnească această boală; sângele din jurul inimii se înfierbântă, iar sufletul se stârneşte spre răzbunare şi se întâmplă ca în basme, când, prin vreo băutură fermecată, firea omenească ia chipuri de animale neînţelegătoare; se poate vedea câte un om schimbat prin mânie în porc sau în câine sau în panteră sau în altă fiară de felul acesta. Ochii i se însângerează, părul i se zburleşte în vârful capului, glasul i se înăspreşte şi ... patima se întipăreşte în fiecare mădular.

Dacă aşa este acesta, iar cel ce are fericirea în faţa ochilor îşi alungă boala începând de la gânduri, printr-o privire curată, printr-un glas liniştit, tămăduindu-se pe sine de urâţenia ieşirii din minţi ca un doctor prin arta sa, oare nu vei zice şi tu, opunându-i unul altuia, că sălbăticitul este nenorocit şi vrednic de lepădat, iar cel blând este fericit, pentru că nu-şi lasă purtarea cuviinciosă atrasă înspre răutate?

Şi Cuvântul a avut în vedere mai ales această patimă. De aceea aşază blândeţea după smerita cugetare, fiindcă una e legată de cealaltă, iar trăirea smeritei cugetări e ca o maică a deprinderii blândeţii. Dacă alungi din purtarea ta îngâmfarea, atunci patima mâniei nu mai are prilej să se ivească. Pricina acestei boli este ocărârea şi batjocorirea, dar sentimentul dezonoarei nu-l atinge pe cel ce s-a deprins pe sine cu smerita cugetare. Acela şi-a curăţit gândul de deşertăciunea omenească şi a învăţat care este începutul firii celei de nimic pe care o poartă în sine şi spre ce sfârşit se îndreaptă viaţa noastră cea scurtă şi repede trecătoare; cel ce vede întinăciunea legată de trup şi sărmana neputinţă a firii, căreia nu-i este în putere să se susţină prin ea însăşi dacă nu şi-ar întregi lipsa prin ceea ce foloseşte de la o mulţime de animale; cel ce priveşte, pe lângă acestea, la supărările, jalea, nenorocirile şi feluritele chipuri ale bolilor la care este supusă firea omenească şi de care nu e nimeni liber şi neîmpovărat; cel ce priveşte toate acestea cu ochiul curat al sufletului, aşadar, nu se supără uşor de lipsa onorurilor. Dimpotrivă, va socoti amăgire cinstirea care-i vine de la aproapele pentru vreun lucru oarecare, de vreme ce în firea noastră nu se află nimic vrednic de cinstire în afară de suflet, iar cinstirea sufletului nu-i vine de la cele pe care le caută în lume. A te îngâmfa cu bogăţia, a te lăuda cu neamul, a căuta să dobândeşti renume sau a te socoti mai presus de aproapele tău - lucruri în care oamenii văd cinstea lor - toate acestea dezbracă sufletul de cinste şi-i gătesc osânda. De aceea, nici un om înţelept nu va căuta să-şi păteze curăţia sufletului cu ceva de felul acesta. Iar a fi aşa nu înseamnă nimic altceva decât a stărui în deprinderea unei adânci smeriri a inimii, după a cărei dobândire mânia nu va mai avea nici o intrare în suflet. Iar unde nu este mânie, a biruit viaţa paşnică şi liniştită, care nu e altceva decât blândeţea, a cărei cunună este fericirea şi moştenirea pământului ceresc întru Iisus Hristos, căruia I se cuvine slava şi stăpânirea în vecii vecilor. Amin.

FERICIREA ÎNTÂI

Fericiţi cei săraci cu duhul, că a lor este Împărăţia cerurilor.

Extrase din Sfantul GRIGORIE DE NYSSA

Domnul Se urcă pe munte, iar noi sa-L urmăm, strigând împreună cu Isaia: Veniţi să ne suim în muntele Domnului, şi, de suntem istoviţi de păcate, ''să ne întărim mâinile slabe şi genunchii slăbănogiţi'', cum ne învaţă profetul. Căci, de vom ajunge pe vârf, vom afla pe Cel ce vindecă orice boală şi orice slăbiciune, pe Cel ce ia asupra Sa neputinţele noastre şi poartă bolile noastre (Is. 53, 4). Să ne grăbim şi noi în acest urcuş, ca să ajungem cu Isaia în vârful nădejdii, să privim de jurîmprejur toate acele bunătăţi pe care Cuvântul le arată celor ce-L urmează spre înălţime.

Să ne deschidă şi nouă gura Dumnezeu Cuvântul şi să ne călăuzească spre tâlcuirea acestor lucruri, pe care şi numai a le auzi este o adevărată fericire.

''Fericiţi cei săraci cu duhul, că a lor este Împărăţia cerurilor.'' Dacă vreun om oarecare, poftitor de aur, ar găsi nişte scrieri care arată locul unde se află o comoară, iar acest loc ar pune înaintea celui ce o doreşte multă sudoare şi încordare, oare s-ar moleşi acela în osteneala lui, aore ar dispreţui el câştigul şi ar socoti mai plăcută ferirea de orice oboseală decât bogăţia lui? Aceasta nu se va întâmpla, ci, dimpotrivă, îşi va chema toţi prietenii, strângându-şi multe ajutoare, ca să pună mâna pe comoara ascunsă.

Aceasta, fraţilor, este comoara pe care o binevesteşte Sfânta Scriptură, iar bogăţia ei este ascunsă sub întunericul neânţelegerii. Aceia care râvnim după aurul cel curat să ne folosim de multimea rugăciunilor ca de multe mâini lucrătoare şi să ni se descopere bogăţie şi să împărtăşim între noi comoara pe care fiecare dintre noi o va primi întreagă. Căci virtutea se împarte tuturor celor ce o doresc, dar se dă întreagă fiecăruia, nemicşorându-se între cei ce i se fac părtaşi.

La împărţirea bogăţiei pământeşti, cel ce ia mai mult decât i se cuvine face nedreptate celorlalţi, căci cel ce-şi măreşte partea lui micşorează partea celui împreunăpărtaş. Dar bogăţia duhovnicească este la fel ca soarele, care se împarte tuturor celor ce-l văd şi vine întreg la fiecare. Fiecare nădăjduieşte un câştig egal din osteneală, fiecăruia îi este deplin ajutorul pentru cererile din rugăciuni.

Să cugetăm mai întâi ce este fericirea. Fericirea este, după convingerea mea, întregul tuturor celor desemnate prin numirea de bine şi din care nu lipseşte nimic din ceea ce împlineşte dorirea după bine. Să lămurim înţelesul fericirii şi prin alăturarea ei de ceea ce îi este opus. Opusul fericirii este nefericirea. Nefericirea este oboseala în suferintele dureroase şi involuntare. Iar starea lăuntrică a celor ce trăiesc fericirea este întru totul opusă stării celor ce trăiesc nefericirea. Fericitul se bucură şi se veseleşte de cele la care participă, iar nefericitul este necăjit şi îndurerat de cele ce i se întâmplă.

Fericit cu adevărat este numai Dumnezeu. Căci, dincolo de ceea ce presupunem noi că este Dumnezeu, fericirea înseamnă viaţă curată, binele negrăit şi neânţeles, frumuseţea de nedescris, seninătatea mulţumirii prin sine, înţelepciunea şi puterea Sa; stăpânirea care covârşeşte totul; Singurul vrednic de iubit, Cel ce e mereu Acelaşi; veselia neâncetată; bucuria veşnică; Cel despre care nimic nu se poate spune după merit, chiar de s-ar spune toate câte se pot spune. Căci înţelegerea nu poate cuprinde pe Cel ce este. Chiar dacă am putea înţelege ceva din cele mai înalte despre El, nu putem spune nici un cuvânt din cele ce înţelegem.

Dar, deoarece Acela Care l-a întocmit pe om l-a creat după chipul Său, poate fi considerat în al doilea rând fericit cel ce se împărtăşeşte de Cel Care poartă numele fericirii adevărate prin fiinţă - omul. Precum în ceea ce priveşte frumuseţea trupească, originalul frumuseţii se află în persoana nie şi reală, iar pe locul al doilea stă icoana, închipuirea frumuseţii prime, asemenea este şi natura omenească: ea este chipul fericirii aflate deasupra tuturor celor ce sunt şi poartă pecetea frumuseţii celei bune, când oglindeşte în sine semnele fericirii.

Dar, cum urâciunea păcatului a întinat frumuseţea chipului, a venit Cel ce ne-a spălat în apa vie şi purtătoare spre viaţa veşnică, iar noi am lepădat urâţenia pricinuită de păcat şi ne-am înnoit după Modelul Cel fericit. Şi , întocmai cum în arta picturii cunoscătorul le arată celor necunoscători că înfăţişarea frumoasă este aceea care este îmbinată din părţi de un anumit fel - părul de un anumit fel, ochii, sprâncenele, forma obrajilor după o anume întocmire - iar toate laolaltă alcătuiesc frumuseţea, la fel şi cel ce zugrăveşte sufletul nostru prin compararea cu Singurul fericit descrie prin cuvânt, ca într-un tablou, cele ce împreună alcătuiesc fericirea. Şi zice la început: ''Fericiţi cei săraci cu duhul, că a lor este Împărăţia cerurilor.''

Dar ce folos vom avea din dărnicia Lui, dacă nu ni se va lumina înţelesul cuprins în cuvânt? E ca şi în medicină, unde multe din leacurile preţioase şi greu de aflat rămân nelucrătoare pentru cei ce nu le cunosc, până când nu primim lămurirea ştiinţei doftoriceşti. Deci, ce înseamnă a fi sărac cu duhul, ca să putem dobândi Împărăţia cerurilor? Din Sfânta Scriptură cunoaştem două feluri de bogăţii: una vrednică de dorit, alta vrednică de osândit. E vrednică de dorit bogăţia virtuţilor, e osândită cea materială şi pământească, pentru că prima este o avuţie a sufletului, iar a doua e făcută pentru amăgirea simţurilor. De aceea Domnul nu îngăduie agonisirea ei, ca una ce e primejduită de viermi şi de furi, ci ne porunceşte să râvnim spre îmbogăţirea celor înalte, pe care nu le poate atinge puterea nimicitoare. Prin vierme şi fur a arătat Domnul pe jefuitorul comorilor sufletului.

Opusul sărăciei este bogăţia. După cum Sfânta Scriptură desemnează două feluri de bogăţii, tot aşa există şi două sărăcii: una vrednică de lepădat şi una care ne fericeşte. Cel ce e sărăcit de neînfrânare, cel sărac în averea cinstită a dreptăţii sau în înţelepciune ori în cuminţenie, cel ce se află sărac şi lipsit de oricare alt mărgăritar de mare preţ este nefericit din pricina însetoşării sale şi nenorocit din pricina lipsirii de cele preţioase.

Dar cel ce de bunăvoie se sărăceşte pe sine de cugetările rele şi nu agoniseşte în vistieriile lui nimic din giuvaierurile diavoleşti, ci arde cu duhul şi prin aceasta îşi adună sărăcirea în păcate, este cel pe care Cuvântul îl fericeşte pentru sărăcia lui, al cărei rod este Împărăţia cerurilor.

Dar să ne întoarcem la comoară şi să nu ne oprim din lucrarea de descoperire a ei, ci, asemenea unui miner, să scoatem la lumină prin cuvânt ceea ce este ascuns. ''Fericiţi cei săraci cu duhul''. Într-o oarecare măsură, ţinta vieţii întru virtute este asemănarea cu Dumnezeu. Dar nepătimirea şi neîntinarea scapă cu desăvârşire posibilităţii de imitare a oamenilor, căci este cu neputinţă vieţii pătimitoare să se asemene firii nepătimitoare. Dacă, însă, numai Dumnezeu este fericit, cum Îl numeşte Apostolul (1 Tim 6, 15), iar împărtăşirea oamenilor de fericire are loc doar prin asemănarea cu Dumnezeu, dacă asemănarea este cu neputinţă, atunci fericirea nu poate fi atinsă de viaţa omenească. Dar unele din cele ale lui Dumnezeu se fac cu putinţă de imitat de către cei ce o voiesc.

Care sunt cele ce se fac cu putinţă de imitat? Cuvântul a numit prin ''sărăcia cu duhul'' SMERITA CUGETARE DE BUNĂVOIE. Iar ca pildă pentru aceasta, Apostolul ne arată sărăcia lui Dumnezeu, Care, ''fiind bogat, a sărăcit pentru noi, ca noi să ne îmbogăţim cu sărăcia Lui'' (2 Cor 8, 9). Toate celelalte câte se văd în jurul firii dumnezeieşti depăşesc măsura firii omeneşti, dar smerenia Lui este înrudită nouă, celor ce umblăm pe jos şi avem alcătuire de pământ şi curgem spre pământ. Fiinţa umană imită pe Dumnezeu potrivit firii sale şi, pe cât îi este cu putinţă, îmbracă însuşi chipul Lui. Dar să nu creadă nimeni că virtutea smeritei cugetări se dobândeşte cu uşurinţă şi fără osteneală. Dimpotrivă, dintre toate virtuţile , aceasta este cea mai anevoioasă. Deoarece , în timp ce omul - care a primit sămânţa cea bună - doarme, prinde rădăcină sămânţa cea mai primejdioasă a vrăjmaşului vieţii noastre: NEGHINA MÂNDRIEI. Căci vrăjmaşul a tras cu sine slăbănogul neam omenesc în căderea cea de obşte prin mândria prin care el însuşi s-a prăbuşit la pământ.

Cum patima înălţării de sine s-a sădit aproape în fiecare dintre cei părtaşi naturii omeneşti, tocmai de aici Domnul începe Fericirile, ca să smulgă din deprinderile noastre mândria ca pe un rău începător, sfătuindu-ne să urmăm Celui ce S-a făcut sărac de bunăvoie, Care este cu adevărat fericit, pentru ca, asemănându-ne cu El în ceea ce putem şi pe cât putem, adică în sărăcia de bunăvoie, să câştigăm şi împărtăşirea de fericire. Căci zice: ''Gândul acesta să fie în voi care era şi în Hristos Iisus, Care, Dumnezeu fiind în chip, n-a socotit o ştirbire a fi EL întocmai cu Dumnezeu, ci S-a deşertat pe Sine, chip  de rob luând''.

Ce poate fi mai înjositor pentru dumnezeu decât chipul de rob? Ce poate fi mai smerit pentru Împăratul celor ce sunt, decât să se facă părtaş firii noastre celei sărace? Împăratul împăraţilor şi Domnul domnilor ia de bunăvoie chipul robiei noastre. Judecătorul tuturor Se supune stăpânirilor pământeşti. Acela Care cuprinde toată yidirea în palmă se pogoară dintr-o peşteră, nu este găzduit într-o ospătărie, ci-Şi găseşte locaş sărăcăcios în ieslea necuvântătoarelor. Cel curat şi nepătat ia asupra Sa întinăciunea firii omeneşti şi, făcându-Se sărac de bunăvoie, Îşi duce lucrarea până la capăt, în gustarea morţii. Vedţi prisosirea sărăciei de bunăvoie? Viaţa gustă moartea. Judecătorul e târât înaintea judecăţii. Stăpânul vieţii făpturilor Se supune hotărârii unui judecător pământesc. Împăratul a toată puterea mai presus de lume nu respinge mâinile călăilor. Spre această pildă să se îndrepte măsura smeritei tale cugetări.

Acum îmi pare, însă, că este clipa potrivită să cercetăm şi nebunia patimii mândriei, pentru ca fericirea smeritei cugetări să ne fie uşor de dobândit, cu multă uşurinţă şi fără istovire. Căci, precum doctorii cei mai pricepuţi scot mai întâi la iveală pricina bolii şi apoi biruiesc boala cu uşurinţă, aşa şi noi să dăm pe faţă găunoşenia mândriei, ca să facem uşor de străbătut calea smeritei cugetări. Cum s-ar putea dovedi altfel deşertăciunea îngâmfării decât arătând care este adevărata fire omenească?

Acela care-şi îndreaptă atenţia către sine şi nu către lucrurile înconjurătoare nu va cădea cu uşurinţă în această patimă. Ce este , deci, omul? Voieşti să-ţi spun cel mai de laudă şi mai de cinste dintre cuvinte? Dar Însuşi Cel ce ne împodobeşte cu splendoare şi întocmeşte firea noastră după chipul cel mai frumos spune că suntem din lut; mărirea celui mândru se trage din lut şi strălucirea lui se înrudeşte cu piatra. Voieşti să spui ceva despre pricina nemijlocită a naşterii tale? Mai bine las-o deoparte, înăbuşă orice sunet, ''nu dezvălui - cum zice legea - ruşinea tatălui şi a mamei tale'' (Lev 18, 7). Nu vesti cele vrednice de uitare şi de îngropare în tăcere. Nu roşeşti tu, bulgăre de pământ, tu, care peste puţină vreme vei fi praf, băşică de aer, care ai în tine răsuflare de o clipă, umflându-te de mândrie şi lărgindu-ţi mintea cu un gând deşert? Nu vezi cele două margini ale vieţii omeneşti, cum începe şi unde se sfârşeşte? Te mândreşti cu tinereţea şi priveşti la floarea vârstei?.... 

N-ai înţeles din mormintele de obşte tainele firii noastre? N-ai văzut cum stau oasele îngrămădite unele asupra altora?... Acestea le spun acelora nebuni în tinereţea lor, lipsiţi de înţelepciune din pricina vârstei lor necoapte. Dar ce să mai spun despre cei statorniciţi în maturitatea vârstei, dar nestatornici în purtările lor, care cresc încă în boala mândriei şi care dau acestei boli numele de înţelepciune de viaţă? Posturile de conducere şi stăpânire peste alţii se fac cel mai adesea prilejuri de mândrie. Dar cum poate fi stăpân pe vieţi străine cel ce nu e stăpân nici pe viaţa sa? Dacă acesta, însă, e sărac cu duhul, priveşte la Cel ce S-a sărăcit de bunăvoie pentru noi şi, dacă îşi va aşeza în faţă soarta comună a firii, nu va dispreţui pe cei de o fire cu el din pricina înşelăroarei încântări de stăpânire, ci se va socoti fericit să dobândească Împărăţia cerurilor pentru smerenia cugetării sale.

Dar să nu respingi, frate, nici celălalt înţeles al sărăciei, care se face pricină a bogăţiei din cer. ''Dacă voieşti să fii desăvârşit, du-te, vinde averea ta, dă-o săracilor şi vei avea comoară în cer; după aceea, vino şi urmează-Mi''. Şi mi se pare că această sărăcie coincide cu sărăcia socotită fericită. ''Iată, noi am lăsat toate şi Ţi-am urmat Ţie'', zice ucenicul către Stăpânul. ''Cu noi oare ce va fi?'' Vrei să ştii cine este cel sărac cu duhul? Cel ce schimbă bogăţia trupească pentru bogăţia sufletului, cel care s-a scuturat ca de o povară de bogăţia pământescă şi s-a sărăcit pentru duh, a devenit uşor şi aerian şi e răpit la cele de sus, cum zice Apostolul: ''vom fi răpiţi, împreună cu ei, în nori, ca să întâmpinăm pe Domnul în văzduh''(1 Tes. 4, 17).

Aurul este un lucru greu şi, la fel, orice materie din cele căutate pentru îmbogăţire. Virtutea este un lucru uşor, ce tinde în sus. Iar ceea ce este greu şi ceea ce este uşor îşi sunt potrivnice. Deci, e cu neputinţă să se facă cineva uşor dacă s-a lipit de grutatea materiei. Să ne sărăcim de cele ce ne trag în jos, ca să ne înălţăm la cele de sus. Şi în ce chip putem face aceasta, ne spune Psalmistul: ''Risipit-a, dat-a săracilor; dreptatea lui rămâne în veacul veacului. Puterea lui se va înălţa întru slavă''(Ps. 111, 8). Cel ce se uneşte cu săracul se aşază pe sine în partea Celui ce S-a făcut sărac pentru noi. Domnul a fost sărac. Nu te teme deci de sărăcie. Cel ce S-a făcut sărac pentru noi împărăţeşte, însă, peste toată zidirea. De aceea, dacă te sărăceşti pe tine şi vei fi sărac împreună cu Cel ce S-a făcut sărac, vei şi împărăţi împreună cu Cel ce împărăţeşte.

PERSOANA la Sfantul Maxim ( III )

Apoi trebuie stiut ca harul sau energia necreata este rezultatul "Persoanei" , care deschide natura divina prin iubire, fiindca numai persoana este capabila de iubire, si o face sa iradieze asupra omului si creatiei, de la Tatal, prin Fiul intrupat, in Duhul Sfant, pentru ca omul sa raspunda lui Dumnezeu. Harul nu este nici entitate detasata de Dumnezeu, in virtutea principiului aristotelic al cauzalitatii, si nici emanatie divina in sens platonic, ci este expresia lucrarii si vointei iubitoare a lui Dumnezeu, prin care cauta omul, ca omul sa raspunda chemarii Creatorului. Caci pentru aceasta l-a zidit Dumnezeu pe om dupa chipul Sau, ca sa-I fie partener de dialog, in iubire. Daca se face abstractie de caracterul personal al energiilor necreate, ca har divin, se cade fie in predestinatianism, ca monolog al lui Dumnezeu cu Sine insusi, fiindca mantuirea este dependenta numai de Dumnezeu, sau se cade in erezia pelagiana, ca dialog al omului cu sine insusi, omul putandu-se mantui prin el insusi. Persoana este temelia dialogului si comuniunii omului cu Dumnezeu in Hristos si Biserica, prin Duhul Sfant.

In fine "Persoana" este cea care face ca harul sau energia divina sa nu mai ramana exterioara naturii umane, imprimata sau supraadaugata ca gratie creata sau habitus, ci sa devina interioara fiintei umane, pentru ca omul sa progreseze de la calitatea sa de chip al lui Dumnezeu, catre asemanarea cu Dumnezeu. Pentru a pune in evidenta legatura interioara dintre har si natura umana, dincolo de orice habitus, care a consacrat separatia dintre ordinea naturala si cea supranaturala si face imposibila indumnezeirea firii umane. Sfantul Maxim recurge la o analogie extrem de plastica: "Caci, precum ochiul nu poate sa perceapa cele sensibile fara lumina soarelui, la fel, fara lumina duhovniceasca , nu ar putea primi mintea omeneasca niciodata vreo vedere duhovniceasca. Cea dintai lumineaza simtul vazului prin fire, spre perceperea corpurilor, cea de-a doua lumineaza mintea, spre contemplare, pentru a intelege cele mai presus de simturi (Filocalia 3, p. 314).

Astfel, departe de orice dar supraadaugat naturii umane, lucrarea lui Dumnezeu pastreaza cu fiinta omului o legatura interioara, care face posibila indumnezeirea firii umane in Hristos, din launtrul ei. Si poate ca niciunde nu este mai evidenta reciprocitatea dintre Dumnezeu si om, pe care o introduce notiunea de "persoana", ca in regula de aur a intregii gandiri patristice: "Dumnezeu S-a facut om pentru ca omul sa se indumnezeiasca". Dumnezeu cheama omul la indumnezeire in Hristos, iar credinciosul raspunde acestei chemari care ilinalta la comuniunea de viata vesnica cu Creatorul sau. Thunberg are dreptate cand vorbeste de reciprocitate , dar nu exista reciprocitate fara persoana, fiindca substanta nu poate iubi daca nu este ipostaziata. Pentru Sfantul Maxim, reciprocitate inseamna persoana, fiindca numai persoana este capabila de iubire si reciprocitate.

Pr. prof. dr. Dumitru Popescu
din Postfata la Omul si cosmosul in viziunea Sf. Maxim Marturisitorul
de Lars Thunberg

PERSOANA la Sfantul Maxim ( II )

SFANTUL MAXIM 1352
La 1352 de ani de la trecerea in vesnicie in 662, sarbatoriti in acest an 2014, in ziua de 21 ianuarie pomenim Mutarea la Domnul a Sfantului Maxim Marturisitorul

Thunberg tine sa semnaleze insa ca Maxim Marturisitorul foloseste mai mult notiunea de lucrare divina decat pe cea de energie necreata, si din aceasta cauza exista anumiti teologi care considera ca Maxim ar inclina catre o teologie aristotelica a harului, diferit de Sfantul Grigorie Palama, care ar fi fost influentat mai mult de platonism. Dupa cum arata Garrigues, unul dintre ei, Maxim ar fi mostenit o terminologie platonicizanta, insa , de-a lungul diverselor stadii ale dezvoltarii sale teologice, in special in respingerea origenismului si in lupta impotriva monotelismului, el a descoperit o noua alternativa, pe cea aristotelica. Pe acest temei, Garrigues sustine trei lucruri: 1. adevarata transcendenta trebuie cautata in simplitatea lui Dumnezeu, si nu in supraesenta Sa; aceasta simplitate nu este afectata de realitatea desavartsita a Fiintei divine; 2. definind energia lui Dumnezeu ca singura putere de legatura intre fapturi si Cauza lor, Maxim depaseste conceptul neoplatonician al participarii procesuale si se afla in situatia de a dezvolta o doctrina a participarii bazate pe cauzalitatea creatoare in relatie cu fiintele create; 3. Maxim profeseaza o comuniune de intentie intre Dumnezeu si om, care presupune o putere energetica din pertea lui Dumnezeu si din partea omului, un habitus al iubirii dat prin cauzalitatea harului divin, care se imprima in credincios in virtutea golirii de Sine (kenosis) a lui Hristos (p. 131 - 132).

Aceasta interpretare aristotelica a teologiei Sfantului Maxim este atat de tendentioasa, incat Thunberg o respinge fara drept de apel. " Nu cred ca este posibil, spune el sa gasim la Maxim doctrina specifica a unui habitus al harului - doctrina pe care o cauta Garrigues - care ar fi imprimat in mod supranatural credinciosului, ca iubire divina - chiar daca Maxim vorbeste in mod explicit despre har si despre iubirea divina care lucreaza in om - si ca un impact al lui Hristos asupra crestinului. Dupa parerea mea, sinergismul pe care Garrigues incearca sa-l stabileasca la Maxim este prea artificial si prea putin dialectic, iar, in acest caz, unde este adevarata comuniune de intentie? Nu pretind ca as avea o solutie finala pentru problema "comuniunii energetice" la Maxim. Totusi, cred ca modelul calcedonian - ca intotdeauna - este decisiv pentru el. Acesta este un model pentru care Intruparea nu este inteleasa doar in termenii unei asimilari (sau chiar asumari) , ci ca reciprocitate" (p. 132).

Thunberg are perfecta dreptate atunci cand arata ca Maxim Marturisitorul ramane tributar modelului calcedonian al reciprocitatii. Insa, trebuie adaugat ca la baza acestei reciprocitati se afla notiunea de "persoana" pe care Garrigues o ignora cu desavarsire. Notiunea de persoana pune in relief trei aspecte, care reprezinta o infirmare a tezei despre asa-zisul aristotelism al Sfantului Maxim. Mai intai, persoana are caracter APOFATIC si interzice cu desavarsire sa se proiecteze asupra fiintei lui Dumnezeu concepte filosofice luate din domeniul revelatiei naturale, asa cum se intampla cu conceptul de simplitate divina sau de natura pura, care apartine filosofiei si nu are temei biblic. Omul are astfel impresia ca poate cunoaste pana si fiinta lui Dumnezeu, atunci cand nu poate sa se cunoasca pe sine insusi, si nu mai pune nici o bariera in calea ratiunii, cazand in rationalism. Iar din cauza ca proiecteaza asupra Divinitatii concepte scornite de propria lui minte, ajunge in cele din urma sa nu se mai intalneasca cu Dumnezeu, ci cu sine insusi. Acesta este motivul pentru care Sfantul Maxim pune accentul pe apofatismul care invalui taina Divinitatii, si ne spune ca " Fericita si Sfanta Dumnezeire este dupa fiinta supranegraita si supranecunoscuta si mai presus de toata infinitatea, nelasand celor de dupa ea nici urma cea mai subtire de cuprindere si nedand vreuneia din existente nici o idee de cum sau in ce masura este tot in ea unime sau treime. Caci nu poate fi necreatul cuprins de creatura, nici infinitul inteles de cele marginite" (p. 40-41).

Pr. prof. dr. Dumitru Popescu
din Postfata la Omul si cosmosul in viziunea Sf. Maxim Marturisitorul
de Lars Thunberg

PERSOANA la Sfantul Maxim ( I )

SFANTUL MAXIM 1352
La 1352 de ani de la trecerea in vesnicie in 662, sarbatoriti in acest an 2014, in ziua de 21 ianuarie pomenim Mutarea la Domnul a Sfantului Maxim Marturisitorul

Maxim Marturisitorul a fost profund influentat de o  afirmatie a Sfantului Grigorie de Nazianz (Oratio 29, 2), care infatisa pe Dumnezeu ca o Monada, care se misca spre Doime si se odihneste in Treime. Thunberg spune ca Sfantul Maxim a folosit aceasta afirmatie " ca un fel de lege generala in teologia sa trinitara, dar si in cosmologia lui (chiar si in respingerea origenismului). Grigorie descrie aici o miscare, de natura divina, care nu reprezinta o degradare sau o cadere (aidoma caderii fiintelor spirituale din monada originara a lui origen), ci reprezinta, dimpotriva, un fel de desavarsire. Dumnezeu insusi este mobil. El se misca spre multiplicitate, desavarsind sau implinind prin aceasta natura Sa. Miscarea presupune distanta si o puncteaza (dualitatea), dar ea este in acelasi timp o miscare in care Dumnezeu Isi gaseste odihna fara a Se pierde pe Sine, datorita presupusei dualitati. Prin aceasta miscare El Isi exprima modalitatea proprie a desavarsirii Sale.(p. 33)

Sfantul Maxim se distanteaza astfel de filosifia platonica a monadei. Pentru platonicism si neoplatonicienii mai vechi, monada (unitatea suprema) era principiul primar perfect. Pentru Maxim, dimpotriva, bogatia monadei se exprima cu precizie in Treime. Dupa Origen, doimea nu putea fi perfecta deoarece indica in diviziunea ei un fel de materialitate falsificatoare. In consecinta, iar aceasta este pozitia lui Maxim, miscarea treimica launtrica nu stabileste o distinctie sau multiplicitate ontologica, ci marcheaza perfectiunea intr-un cerc viu, dinamica Fiintei divina care se face pe sine personala (p. 34). Dupa cuvantul Sfantului Maxim, "monada se misca in virtutea bogatiei sale, pentru ca Dumnezeirea sa nu fie saraca, redusa, cum ar fi in maniera iudaica, la limitele unei singure persoane...Treimea marcheaza limita in vrtutea pefectiunii sale...Singura, intr-adevar, absolut singura in perfectiune, este fiinta necompusa, fiinta nedispersata, care scape deopotriva unicitatii persoanei, dualitatii materiei si multiplicitatii esentei". "Acesta este singur Dumnezeu care devine astfel desavarsit, pastrandu-si unicitatea fara a deveni doime si care Isi realizeaza esenta in Treime" (p. 34).

In gandirea Sfantului Maxim, Monada care trece prin Doime pentru a-si afla odihna sau desavarsirea in Treime are o importanta capitala pentru teologie, fiindca arata ca Dumnezeu, care ramane nemiscat in calitatea Sa de fiinta necreata, Se misca ata in planul interior al vietii divine, cat si in iconomie. Sau, dupa cum arata el insusi, "Dumnezeu Se misca ramanand nemiscat" (Ambigua, 1983, p. 291). Pe aceasta cale, Sfantul Maxim se situeaza pe o pozitie opusa lui Origen, fiindca de la miscarea inteleasa ca urmare a caderii in pacat (petrecere in henada, miscare prin pacat ca nastere in lumea vazuta si odihna noua in henada initiala), trece la miscarea care duce la odihna nesfarsita a creaturii in Dumnezeu. Dincolo de orice deism, Dumnezeu Se face prezent in creatie prin lucrarea Sa proprie.

Pr. prof. dr. Dumitru Popescu
din Postfata la Omul si cosmosul in viziunea Sf. Maxim Marturisitorul
de Lars Thunberg

SFANTUL MAXIM 1352

La 1352 de ani de la trecerea in vesnicie in 662, sarbatoriti in acest an 2014, in ziua de 21 ianuarie pomenim Mutarea la Domnul a Sfantului Maxim Marturisitorul

SF. GRIGORIE DE NYSSA - Randuiala si Nevointa ( 10 )

Despre rânduiala cea după Dumnezeu (a vieţii) şi despre nevoinţa cea adevărată 

Sfântul Grigorie de Nyssa

http://www.slideshare.net/moroshanu62/sf-grigorie-de-nyssa-despre-nevointa-cea-adevarata?from_search=1 

Deci ce trebuie să facă cel ce vieţuieşte lui Dumnezeu şi nădejdii în El? Să rabde nevoinţele pentru virtute cu plăcere, iar izbăvirea sufletului de patimi şi urcuşul spre vârful virtuţilor şi nădejdea desăvârşirii să şi-o pună în Acela, crezând în iubirea Lui de oameni. Căci, pregătindu-se şi bucurându-se de harul Celui în care crede, aleargă fără osteneală,dispreţuind răutatea vrăjmaşului, ca unul ce e străin de acela şi izbăvit de patimile din partea lui, prin harul lui Hristos. Căci precum cei ce prin lenevire în cele bune aduc patimile cele rele în firea lor şi petrecând în ele le săvârşesc cu bucurie şi uşor, secerând, ca un fel de dulceaţă firească şi proprie, lăcomia, pizma, curvia şi celelalte părţi ale răutăţii vrăjmaşe, aşa lucrătorii lui Hristos şi ai adevărului primind, prin credinţă şi prin ostenelile virtuţii, bunătăţile cele mai presus de firea lor, culeg din harul Duhului, cu o plăcere negrăită, ca pe nişte roduri, şi împlinesc fără osteneală iubirea cea nevicleană şi neschimbăcioasă, credinţa neclintită, pacea neclătinată, bunătatea adevărată şi toate celelalte, prin care sufletul, ajungând mai mare ca sine şi maiputernic ca răutatea vrăjmaşului, se îmbie pe sine locaş curat Duhului cel închinat şi sfânt, dela Care primeşte pacea nemuritoare a lui Hristos, unindu-se prin ea cu El şi lipindu-se deDomnul. Iar primind harul Duhului şi lipindu-se de El şi făcându-se un duh cu El, sufletul nuîmplineşte numai faptele virtuţii sale cu uşurinţă, nemaiavând să lupte cu vrăjmaşul, prinfaptul că e mai mare ca uneltirea lui, ci, ceea ce e mai mare ca toate, primeşte în sine patimileMântuitorului şi se desfată de acestea mai mult decât iubitorii vieţii acesteia de cinstirile şislăvirile şi stăpânirile primite de la oameni. Căci pentru creştinul care a înaintat prin bună-vieţuire şi prin darul Duhului la măsura vârstei duhovniceşti a harului dat lui, e o slavă şi o desfătare şi o bucurie mai mare decât orice plăcere să fie urât pentru Hristos, să fie prigonit pentru El, să rabde orice ocară şi ruşine pentru credinţa în Dumnezeu. Căci toată ocara şibătăile şi prigonirile şi celelalte pătimiri, până la cruce, toate sînt desfătare şi odihnă şi arvună a comorilor cereşti, odată ce ele dau unuia ca acesta toată nădejdea în învierea şi în bunătăţile viitoare. Căci zice: "Fericiţi veţi fi când vă vor ocărî pe voi şi vă vor prigoni toţi oamenii şivor zice tot cuvântul rău împotriva voastră, minţind pentru Mine. Bucuraţi-vă şi vă veseliţi că plata voastră multă este în ceruri" (Mt. 5, 11-12; Lc. 6, 22-23). Iar Apostolul zice: "Nu numai răbdăm, ci ne şi lăudăm întru necazuri" (Rom. 5, 3). Şi în altă parte: "Deci cu dulceaţă mă voi lăuda întru neputinţele mele, ca puterea lui Hristos să se sălăşluiască întru mine. Pentru aceea mă bucur întru neputinţe, în ocări, în nevoi, în închisori. Căci când sunt slab atunci sînt tare"(I Cor. 12, 9-10). Şi iarăşi: "Ca slujitori ai lui Dumnezeu întru răbdare multă" (II Cor. 6, 4). Căci însuşi harul Sfântului Duh, stăpânind peste tot sufletul şi umplând locaşul lui de veselie şi de putere, face sufletului dulci pătimirile prin nădejdea celor viitoare şi omoară(copleşeşte) simţirea durerii prezente. Deci aşa să vieţuiţi ca unii ce aveţi să urcaţi astfel, prin împreuna-lucrare a Duhului, la puterea şi slava cea înaltă, răbdând toată osteneala cu bucurie, ca să vă arătaţi vrednici de venirea în voi a Sfântului Duh şi a moştenirii lui Hristos, netrufindu-vă, nici moleşindu-vă din lene, ca să nu cădeţi nici voi şi să nu vă faceţi nici altora pricină de păcătuire. Iar dacă unii, neavând încă tăria rugăciunii de vârf, nici sârguinţa şi puterea cerută de ea, rămân mai prejos de această virtute, să împlinească, după putere, ascultarea în altele, slujind din toată inima,lucrând cu sârguinţa, slujind cu plăcere, nu pentru răsplata cinstirii, nici pentru slavaomenească, nici slăbind în osteneală, datorită moleşelii şi trândăviei, nici ca slujind trupurilorşi sufletelor străine, ci ca slujind robilor lui Hristos, celor lăuntrici nouă, ca lucrul lor să searate Domnului curat şi neviclean. Nimeni să nu se dea înapoi de la sârguinţa în fapte bune, ca neavând puterea să împlinească cele ce mântuiesc sufletul. Căci Dumnezeu nu porunceşte nimic ce nu e cu putinţă robilor Săi, ci a arătat iubirea şi bunătatea dumnezeirii Sale aşa de revărsată şi de bogată peste toţi, că fiecăruia îi dăruieşte puterea să facă, după voia lui, vreun bine şi ca nimeni din cei ce au sârguinţă să nu fie lipsit de puterea de a se mântui. Căci zice:"Cel ce adapă numai cu un pahar de apă pe cineva în nume de ucenic, amin zic vouă, că nu va pierde plata lui" (Mt. 10, 42; Mc. 9, 41 ). Unde e mai multă putere, ca în această poruncă? Unui pahar de apă îi urmează răsplata cerească. Ia seama la nemărginirea iubirii de oameni. "Întrucât aţi făcut, zice, unuia din aceştia, Mie aţi făcut" (Mt. 25, 46). Porunca e mică, iar câştigul ascultării e mare şi răsplata de la Dumnezeu, bogată. Deci nimic nu cere peste putere, ci fie că faci un lucru mic, fie unul mare, îţi vine ca urmare răsplata după hotărârea aleasă. Dacă e în numele şi din frica de Dumnezeu, îţi vine un dar de nerăpit. Iar dacă e spre arătare şi pentru slava de la oameni, auzi pe Domnul însuşi jurându-Se: "Amin zic vouă, că îşi vor lua plata lor" (Mt. 6, 2; 5, 16). Deci ca să nu păţim aceasta, porunceşte ucenicilor şi prin ei şi nouă: "Luaţi seama să nu faceţi milostenia voastră, sau rugăciunea, sau postul înaintea oamenilor. Iar de nu, nu veţi avea plata voastră de la Tatăl vostru cel din ceruri" (Mt. 6, 1 urm.). Astfel porunceşte să ne întoarcem şi să fugim de "morţii aceştia" şi de laudele morţilor şi de slava ce se veştejeşte şi trece şi să o căutăm numai pe aceea, a cărei frumuseţe nu se poate descrie şi a cărei margine nu se poate afla; prin care să putem slăvi şi noi pe Tatăl şi pe Fiul şi pe Sfântul Duh, acum şi pururea şi învecii vecilor. Amin.

 Scriere publicată în volumul 29 al col. PSB editată de EIBMBOR, în anul 1982

Ediţie digitală APOLOGETICUM 2005