Să nu vrei să schimbi oa­menii, ci să le slujeşti dacă Dumnezeu o cere

Bucuria ta calmă, bucuria care nu e circumstanţială, va fi pentru el o mărturie, un semn a ceva ce-i scapă.

- Cei care au păcate mari, nu vor să se întoarcă la Dumnezeu. Este bine să vorbim cu ei, să-i sfătuim sau să-i lăsăm în pace?

- Cel mai important lucru pentru ei este să vadă că tu ai bucurie, pentru că omul care a făcut păcate mari este nefericit, e lipsit de bucurie. Va face gălăgie, se va veseli uneori, se va distra, dar cu cât va face mai multă gălă­gie, cu atât va fi mai nefericit. Şi fiecare gălăgie de asta, fiecare petrecere, după care strigă sus şi tare „ce bine ne-am simţit”, este un strigăt de durere înăbuşit de su­rogatele de bucurie. Atunci, bucuria ta calmă, bucuria care nu e circumstanţială, va fi pentru el o mărturie, un semn a ceva ce-i scapă. Să ne rugăm pentru el în taină şi să-L întrebăm pe Dumnezeu: „Doamne, dacă eu pot să-i spun ceva, dă-mi Tu această ocazie”. Numai aşa vei pregăti cu adevărat o discuţie, întâlnirea şi vorbirea, în aşa fel încât să audă. În clipa în care cel cu care vor­beşti, schimbă vorba, opreşte-te, că până acolo a fost. E nevoie să fii uşor la dans. Să nu vrei să schimbi oa­menii, ci să le slujeşti dacă Dumnezeu o cere.

Să facem tot ce ţine de noi, să ne rugăm, să fim la dispoziţia lui Dumnezeu şi a celuilalt, dar fără să deve­nim noi „mântuitorii” lui. N-am fi decât sărmane victime ale rolului de „salvator” care nu s-a vindecat pe sine mai întâi.

(Monahia Siluana Vlad, Deschide cerul cu lucrul mărunt, Editura Doxologia, Iași, 2013, p. 159)

doxologia.ro/cuvinte-duhovnicesti/sa-nu-vrei-sa-schimbi-oamenii-ci-sa-le-slujesti-daca-dumnezeu-o-cere

Adevărul și iubirea

Din punct de vedere creştin, nu este cu putinţă să se conceapă nici iubire fără adevăr, nici adevăr fără iubire.

Din punct de vedere creştin, nu este cu putinţă să se conceapă nici iubire fără adevăr, nici adevăr fără iubire. Când iubeşti fără să te intereseze adevărul, nu iubeşti cu adevărat. Această „iubire” poate fi politeţe, diplomaţie, ataşament sentimental şi orice altceva vrei, însă iubire, iubirea lui Hristos nu este. Iar atunci când deţii adevărul şi nu iubeşti, nu trăieşti în adevăr. Este cu putinţă să ai cunoştinţe înalte despre adevăr, este cu putinţă să crezi în cutare sau în cutare dogmă dreaptă, dar în felul acesta nu te deosebeşti cu nimic de diavoli. Căci „şi diavolii cred şi se cutremură” (Iac. 2, 19), dar nu se mântuiesc! Adevăratul credincios, care urmează Domnului în toate, îi iubeşte pe toţi, şi pe neortodocşi şi pe cei de alte religii şi pe atei şi pe hulitorii şi prigonitorii Lui. Tocmai pentru că îi iubeşte pe aceştia are „mâhnire multă şi neîncetată durere în inimă” (Rom. 9, 2), deoarece toţi aceştia sunt departe de adevărul mântuitor. „Creştinul” fără dragoste este „aramă sunătoare şi chimval răsunător” (I Cor. 13, 1)

.
(Arhimandrit Epifanie Theodoropulos, Cele două extreme: ecumenismul și stilismul, traducere din limba greacă de Ieroschim. Ștefan Nuțescu și Adrian Tănăsescu-Vlas, Editura Evanghelismos, București, 2006, p. 59)

doxologia.ro/cuvinte-duhovnicesti/adevarul-iubirea

Ispita trupului

Omului care se luptă în jur de 32-35 de ani, ispita trupului i se mic­şorează.

„Omului care se luptă în jur de 32-35 de ani, ispita trupului i se mic­şorează. Nu ştiu cum se petrece aceasta, dar aşa se întâmplă. Vor continua ispitele de noapte, dar se vor face fără voluptate, fără vină proprie. Dacă omul a trecut prin diverse stări de cădere trupească, atunci vindecarea va dura mai mult timp, se va dobândi după o luptă mai îndelungată.”

(Hierotheos Vlachos, Mitropolit de Nafpaktos și Sfântul Vlasie, Cunosc un om în Hristos: Părintele Sofronie de la Essex, traducere din limba greacă de pr. Șerban Tica, Editura Sophia, București; Editura Cartea Ortodoxă, Alexandria, 2011, p. 198)

doxologia.ro/cuvinte-duhovnicesti/ispita-trupului

Uitarea relelor

Când cel bolnav se tămăduieşte desăvârşit de boala lui, atunci nu-şi mai aduce aminte cu neplăcere de boala pe care a avut-o.

Dumnezeu să-ţi ierte puţinătatea sufletului şi multe altele. Când cel bolnav se tămăduieşte desăvârşit de boala lui, atunci nu-şi mai aduce aminte cu neplăcere de boala pe care a avut-o. Tot aşa şi cel păcătos. Dacă a primit iertarea păcatelor şi a moştenit Împărăţia Cerurilor, nu-şi mai aduce aminte acolo cu supărare de păcatele sale, ci dimpotrivă, cu mulţumire pentru milostivirea lui Dumnezeu. (Sfântul Cuvios Ambrozie de la Optina)

(Filocalia de la Optina, traducere de Cristea Florentina, vol.1, Editura Egumenița, Galați, 2009, pp. 135-136)

doxologia.ro/cuvant-de-folos/uitarea-relelor

Cum să ne încredinţăm de dreapta judecată a duhovnicului?

Să ne încredinţăm de dreapta judecată şi de priceperea stareţului şi abia atunci să ne încredem în cuvântul lui şi să primim fără cârtire sfaturile lui.

Căror stareţi, părinţi duhovnici să le cerem sfaturi?

Mare şi mântuitor lucru este să cerem sfatul stareţilor, dar în acelaşi timp Sfântul Antonie cel Mare ne-a sfătuit să ne încredinţăm de dreapta judecată şi de priceperea stareţului, şi abia atunci să ne încredem în cuvântul lui şi să primim fără cârtire sfaturile lui. Semnul după care putem recunoaşte aceste lucruri este acordul dintre cuvântul lui şi Cuvântul lui Dumnezeu, aşa cum a fost tâlcuit de Sfinţii Părinţi.

(1000 de întrebări şi răspunsuri despre viaţa duhovnicească - Alcătuite pe baza operelor Sfinţilor Părinţi şi ale nevoitorilor bunei credinţe, Editura Cartea Ortodoxă, p. 16)

doxologia.ro/cuvinte-duhovnicesti/cum-sa-ne-incredintam-de-dreapta-judecata-duhovnicului

Deosebirea dintre duhovnic şi psiholog

Psihologul crede că totul se mişcă la nivel uman. Nu ia în seamă existenţa diavolului şi nici energia harului celui necreat al lui Dumnezeu. Părintele duhovnicesc cunoaşte deosebirea între harul lui Dumnezeu şi energia diavolească; între boala duhovnicească şi cea trupească.

Când îşi săvârşeşte lucrarea potrivit Predaniei Ortodoxe, părintele duhovnicesc se deosebeşte clar de psiholog, care lucrează întemeindu-se pe o viziune antropocentrică asupra omului şi vieţii sale. Psihologii doresc să echilibreze omul din punct de vedere psihologic. Părintele duhovnicesc ţinteşte să-l îndumnezeiască pe om.

Psihologul foloseşte o teorie bazată pe o anume şcoală psihologică. Părintele duhovnicesc foloseşte cuvântul cel veşnic al lui Dumnezeu, care s-a descoperit proorocilor, apostolilor şi sfinţilor. Psihologul crede că boala omului se datorează în primul rând experienţelor traumatizante din trecut sau aşa-numitelor experienţe reprimate. Părintele duhovnicesc ştie bine că nu este vorba doar de amintirile trecutului sau de experienţele reprimate înmagazinate în subconştient, ci și de o energie anume a sufletului, care este bolnavă: mintea, ochiul sufletului.

Psihologul foloseşte metoda întrebării şi ascultării, încercând să-l facă pe om să-şi conştientizeze problema şi să-l ajute să se maturizeze psihologic. Părintele duhovnicesc, luminat de harul lui Dumnezeu, localizează problema - care sunt întunecarea minţii, închipuirile etc. - şi încearcă să-l ducă pe om la vederea lui Dumnezeu prin metoda ortodoxă de curăţire şi luminare.

Psihologul acţionează antropocentric, folosind gânduri şi idei. Părintele duhovnicesc lucrează în chip dumnezeiesc şi omenesc. El foloseşte meşteşugul vindecării, dar şi Tainele, prin care inima primeşte harul lui Dumnezeu.

Psihologul crede că totul se mişcă la nivel uman. Nu ia în seamă existenţa diavolului şi nici energia harului celui necreat al lui Dumnezeu. Părintele duhovnicesc cunoaşte deosebirea între harul lui Dumnezeu şi energia diavolească; între boala duhovnicească şi cea trupească. Psihologul se limitează la momentul în care persoana bolnavă devine conştientă de problema sa şi este în stare să o înfrunte. Părintele duhovnicesc călăuzeşte omul spre pocăinţă, care constă în preschimbarea sa lăuntrică. Nu se mărgineşte să-l ajute pe om să-şi depăşească o anume stare lăuntrică, ci îl ajută să-şi preschimbe patimile.

Există multe alte diferenţe, în privinţa felului de abordare, între psiholog şi duhovnic. Şi este trist că, având în Biserica noastră o învăţătură atât de deplină, privitoare la curăţirea şi tămăduirea omului, tindem totuşi să acceptăm şi să folosim teoriile psihologice în scopul tămăduirii oamenilor care, fireşte, nu mai cunosc predania trezviei.

(Mitropolit Hierotheos Vlachos, Boala şi tămăduirea sufletului în tradiţia ortodoxă, Editura Sofia, p. 109)

doxologia.ro/cuvinte-duhovnicesti/deosebirea-dintre-duhovnic-psiholog

Şi cea mai ușoară cale, fără Dumnezeu, nu ține...

Trebuie încă să învățăm să ascultăm tăcerea lui Dumnezeu. Când întârzie să ne răspundă, ceva important se întâmplă, așteaptă ceva de la noi, un motiv există. Scrie Sfântul Nicolae al Ohridei: „Începe drumul tău, cu frică de Dumnezeu, cu încredere deplină în Dumnezeu. Fiindcă să știi, și cea mai ușoară cale, fără Dumnezeu, nu ține...”

Ieșiri din criza duhovnicească contemporană (V)

Pentru toată această criză pe care am descris-o mai sus, cine este vinovat? Socotim că toți avem o parte de vină. În mod sigur unii au mai multă vină. Scopul nostru totuși nu este să catalogăm vinile, scoțându-ne pe noi înșine afară. Sfinții spun că toți suntem laolaltă vinovați pentru tot ceea ce există rău. Deja ne-am referit la ieșiri din criză. Este adevărat că a slăbit destul de mult cugetul luptător al tuturor. Suntem atrași  de ușurătate de știrile viclenei televiziuni, de modă, de conjuncturi, de mediu, de opinia publică. Considerăm dictatura televizorului destul de periculoasă. Concurența posturilor de televiziune este astfel montată ca să treacă timpul și să se mărească vizionarea ca să se dezmierde patimile, să se lingușească instinctele, să fie trecute sub tăcere adevărurile. Firește, fiecare poate să-și spună părerea lui, nu se poate totuși ca toate să fie drepte și în același timp să fie expuse cu minciuni și insulte.

Nu se poate să nu existe valori obiective. Există o serioasă degenerare a binelui obștesc și a sfințeniei. Au relativizat adevărurile veșnice, a fost ocrotită căpătuirea și traiul bun bun, a fost narcotizată familia, torpilată Biserca, și s-a creat astfel un gol duhovnicesc, pe care se încearcă a-l acoperi cu distracția la îndemână și care nu cu adevărata recreere. Hyperconsumul este o ieșire pentru destui. Se înșeală omul contemporan când crede că schimbând locuința, mașina, lucrul, soțul și orașul, se va schimba esențial și viața lui. Reclama își bate joc de consumator, când îi făgăduiește o viață mai bună cu o motoretă mai scumpă.

Astăzi locurile înalte le dețin nu întotdeauna cei vrednici și cei educați, cei cu experiență și virtuoșii, ci ai noștri, norocoșii, lingușitorii, descurcăreții, cei abili, neînsemnații. Poetul Andreas Kalvos zice: „Libertatea cere virtute și curaj”. Libertatea se păstrează cu jertfe și vitejie. Libertatea merge mână în mână cu frățietatea, și dăruiește unire duhovnicească. Libertatea este darul bogat al lui Dumnezeu. Relația noastră cu Dumnezeu este liberă. Tulburarea relației cu Dumnezeu aduce păcatul. Consecința păcatului este robirea la patimi. Cel pătimaș este neliber și să spună el cum este liber. Nesfințenia stăpânește sufletul lui. Refuzul omului de astăzi a celei mai adânci nevoi a sufletului lui pentru izbăvire și mântuire constituie tragedia lui cea mai mare. O tragedie cu multe goluri lăuntrice care conduce mai devreme sau mai târziu la impas, la situații fără ieșire, la nihilisme. Nu este îngăduit să fie numai un vis al grecului modern fericirea personală, neîntrerupta petrecere bună.

Din nefericire Europa este unită în primul rând tocmai pentru acest vis. Faptul de a trăi unul pentru altul se aude ca o propovăduire a unor vremuri demult trecute. În felul acesta Europa nu vrea să vorbească despre rădăcinile ei creștine și Grecia despre ortodoxie. Lumescul din biserica catolică l-a condus pe Nietzsche să spună că Dumnezeu a murit. Și aici destui vorbesc despre moartea lui Dumnezeu. Se spune rău că religiozitatea este un fenomen particular și nu un fapt al întregului stat, care constituie o puternică bază culturală. Oricum nimeni nu împiedică pe nimeni să nu creadă în Dumnezeu, ci o comunitate nu poate să nu aibă unele principii religioase. Sunt greșite d acum înainte împărțirile în oi și capre. Biserica nu are dușmani. Dar mulți sunt cei care dușmănesc Biserica. Însuși Hristos ne-a învățat răbdarea. Va trebui să fie citită din nou bine Evanghelia. 

Fără Hristos, viața noastră ar fi fără bucurie, fără lumină și temătoare. Nu pot să spun că viața creștină nu are luptă și neliniște. Nu suntem creștini ca să o ducem bine. Faptul de a fi creștin astăzi este o primejduire continuă, dar o frumoasă peripeție. Dacă mergem la Biserică numai și numai ca să mulțumim lui Dumnezeu că o ducem bine atunci facem din ortodoxie o religie oarecare. Scopul vieții noastre nu este un progres material și o fericire lumească. Sfințenia cel mai adesea înflorește în sărăcie, în lipsă, în boală, în faptul de a fi condamnat, clevetit, în surghiun. Sfinții nu erau în mod special avansați și fericiți. Să nu uităm nici acest lucru. Vorbim neîncetat de politica venitului. Când vom vorbi și de o politică duhovnicească? Sau de o contribuție socială duhovnicească? Omul trăiește cât iubește.

Se naște și altă întrebare: merită să mai vorbești sau e mai bine să taci? Ce să mai spui când nu ești ascultat? Ce să spui, când socotești că exiști numai dacă vorbești. Vorbești ca să fii recunoscut, ca să fii cinstit, ca să fii admirat, ca să te impui. Atunci e mai bine să taci. Totuși pentru ce să taci? Pentru că nu ai nimic important să spui sau pentru că te temi? Și cuvântul, și tăcerea au vremea lor, cer înțelepciune, cunoaștere, atenție, pregătire. Cuvintele de mai sus sunt rodul unei tăceri îndelungate. O tăcere pe care am întrerupt-o ca să vorbesc cu bunii vizitatori ai colibei noastre, a Sfântului Ioan Gură de Aur, cel ce știa cu adevărat să vorbească. Închinătorii Sfântului Munte caută adesea cuvântul bătrânilor. Nu le este de ajuns vechiul și însemnatul cuvânt al slujirii dumnezeiești. Mă tem însă că ei caută să afle pe cineva care să le confirme propriile lor idei, preferințele și alegerile lor. Nu sunt cu adevărat deschiși spre dialog, să audă și altceva decât vor ei să audă. În pofida acestui fapt, avem și poveștile emoționante ale unor tineri pentru care pelerinajul în Sfântul Munte le-a devenit o nouă etapă a vieții lor.

Trebuie încă să învățăm să ascultăm tăcerea lui Dumnezeu. Când întârzie să ne răspundă, ceva important se întâmplă, așteaptă ceva de la noi, un motiv există. Scrie Sfântul Nicolae al Ohridei: „Începe drumul tău, cu frică de Dumnezeu, cu încredere deplină în Dumnezeu. Fiindcă să știi, și cea mai ușoară cale, fără Dumnezeu, nu ține...”

(Moise Aghioritul, Pathoktonia[Omorârea patimilor], Ed. Εν πλω, Atena, 2011)

 traducere şi adaptare: Laura Enache


doxologia.ro/cuvinte-duhovnicesti/cea-mai-usoara-cale-fara-dumnezeu-nu-tine

Pocăinţa cu bucurie

Cred că toţi sfinţii s-au pocăit cu bucurie, pentru că numai cine are nădejde poate să se pocăiască cu adevărat, în înţelesul că cine n-are nădejde ajunge într-un fel de întristare, de nelucrare, de moleşeală. Dar cine are nădejde, acela este străbătut de bucurie. Domnul Hristos le-a spus ucenicilor: „Acestea vi le spun ca bucuria Mea să fie întru voi şi ca bucuria voastră să fie deplină”.

În Pateric se spune că doi fraţi au plecat din mănăstire şi au făcut acelaşi păcat. După ce s-au întors, drept canon au fost închişi în locuri diferite. Când au fost scoşi de acolo, peste un an, unul avea faţa luminoasă şi veselă, iar celălat avea faţa întunecată. Au fost întrebaţi ce au gândit în vremea pocăinţei lor. Cel vesel a spus că Îi mulţumea lui Dumnezeu că n-a rămas în păcatul acela, că vrea să Îi slujească etc., iar celălat se întreba mereu: Ce-am făcut, Doamne? Cum am putut face aşa ceva? Apoi, unui părinte i s-a descoperit că Dumnezeu a primit pocăinţa fiecăruia.

În ce mă priveşte, eu sunt pentru pocăinţa cu bucurie, în care se părăseşte păcatul şi se lucrează virtutea, cu încrederea că Dumnezeu ne binecuvântează.

Am fost întrebat odată: „Părinte, ce sfânt s-a pocăit cu bucurie?”. E foarte greu de ştiut tainele omului. Cred că toţi sfinţii s-au pocăit cu bucurie, pentru că numai cine are nădejde poate să se pocăiască cu adevărat, în înţelesul că cine n-are nădejde ajunge într-un fel de întristare, de nelucrare, de moleşeală. Dar cine are nădejde, acela este străbătut de bucurie. Domnul Hristos le-a spus ucenicilor: „Acestea vi le spun ca bucuria Mea să fie întru voi şi ca bucuria voastră să fie deplină”.

Un părinte de la Mănăstirea Timişeni, Părintele Ioan Negruţiu, i-a spus unui tânăr un cuvânt care mie mi-a plăcut foarte mult şi pe care aş vrea să-l cunoaştem cu toţii: „Să ai grijă să nu cazi. Şi dacă cazi, să ai grijă să cazi cu faţa în sus”.

Asta înseamnă să nu uiţi de Dumnezeu, să nu uiţi de destinaţia ta de om, să nu uiţi că eşti fiinţă creată pentru Dumnezeu, să nu uiţi că eşti fiinţă care priveşte în sus (antropos), şi să nu uiţi că eşti modelabil, să nu uiţi de Dumnezeu, pentru că toate sunt prin Dumnezeu.

(Arhimandritul Teofil Părăian, Veniţi de luaţi bucurie, Editura Teognost, Cluj-Napoca, 2001, p. 110)

doxologia.ro/cuvinte-duhovnicesti/pocainta-cu-bucurie

Ce să faci atunci când îți dai seama că ești bârfit

Bârfindu-ne pe la spate atunci când mergem la biserică, ei ne mână mai aproape de Dumnezeu. Făcându-ne pământul supărător, ei ne fac cerul drag.

Să ştii că aceia care ne chinuie prin batjocură, tocmai aceştia sunt vrăjmaşii noştri. Şi la ei s-a gândit Domnul când a poruncit: „Iubiţi pe vrăjmaşii voştri”. Ei ne fac binele neştiind ce fac.

Amărându-ne şi strâmtorându-ne, ei aprind în noi torţa înflăcărării dumnezeieşti. Bârfindu-ne pe la spate atunci când mergem la biserică, ei ne mână mai aproape de Dumnezeu. Făcându-ne pământul supărător, ei ne fac Cerul drag. Gerul şi vântul nu vor binele copăcelului, însă şi fără să vrea îi aduc binele. Aşa şi vrăjmaşii tăi, ţie. 

Drept aceea, iartă-le lor, şi binecuvântează-i, şi roagă-te lui Dumnezeu pentru ei, şi - ceea ce e culmea a toate - iubeşte-i ca pe cei mai mari binefăcători ai tăi după Dumnezeu.

(Sfântul Nicolae Velimirovici, Răspunsuri la întrebări ale lumii de astăzi, Editura Sofia, p. 10)

doxologia.ro/cuvant-de-folos/ce-sa-faci-atunci-cand-iti-dai-seama-ca-esti-barfit

Ce este pocăinţa?

Cuviosul Pimen spune că pocăinţa este părăsirea păcatului. Sfântul Ioan Gură de Aur crede şi el că pocăinţa este topirea păcatului. Sfântul Vasile cel Mare spune că se pocăieşte cel care împlineşte cuvântul psalmistului: „Nedreptatea o urăsc şi o dispreţuiesc, iar legea Ta o iubesc”. Iată trei răspunsuri la această întrebare.

Nu se poate pocăi cineva care nu părăseşte păcatul şi care nu îl nimiceşte. Cele două înfăţişări ale pocăinţei sunt deci părăsirea păcatului şi împlinirea binelui: „Fereşte-te de rău şi fă binele”. Cel care lasă păcatul ajunge doar la măsura mortului, căci acesta nu mai face nici un păcat, dar nu la măsura omului viu. Aceasta se înţelege cel mai bine din cuvintele Sfântului Vasile cel Mare amintite mai sus. Când îi îndemna pe oameni la pocăinţă, Sfântul Ioan Botezătorul le spunea: „Faceţi roade vrednice de pocăinţă”. Ce înseamnă asta? Că pocăinţa trebuie arătată celuilalt, nefiind un lucru secret, ci care se manifestă nu doar prin părăsirea păcatului, ci şi prin împlinirea virtuţii. Când te sileşti să faci tot binele pe care îl poţi face, eşti pe calea pocăinţei. Prin bine nimicim răul.

(Arhimandritul Teofil Părăian, Veniţi de luaţi bucurie, Editura Teognost, Cluj-Napoca, 2001, p. 108)

doxologia.ro/cuvinte-duhovnicesti/ce-este-pocainta-0

Înscrierea în Cartea Cerească

Nu înscrierile în cărțile de aur, în diplome si dosare pompoase, care-ți fac nume bun, e înscrierea care trebuie s-o urmariti, în singurele zile care ne-au mai rămas, ci în Cartea Cerului.

Nu te poți înscrie în Cartea Cerească rugând pe cineva să o facă, ci trebuie ca tu cu sângele tău sa te înscrii. Nu înscrierile în cărțile de aur, în diplome si dosare pompoase, care-ți fac nume bun, e înscrierea care trebuie s-o urmăriți, în singurele zile care ne-au mai rămas, ci în Cartea Cerului. Ca să fii înscris în cartea pământului care îți aduce laudă și mărire omenească câtă lume trebuie să ucizi! Iar dacă vrei sa fii în pagina cerească înscris, trebuie neapărat să te lași ucis.

De aceea am zis să nu ucideți, măcar cu un cuvânt, pe nimeni ci numai sa va lasati uciși

.

(Arhimandritul Arsenie Papacioc, Scrisori către fiii mei duhovnicești, Mănăstirea Dervent, Constanța, 2000, p. 66)

doxologia.ro/cuvinte-duhovnicesti/inscrierea-cartea-cereasca

Dacă nu te osândeşti singur pe tine, îl vei avea osânditor pe diavol

Dar dacă nu te osândeşti singur pe tine, îl vei avea osânditor pe diavol. Grăbeşte-te şi răpeşte-i această lucrare; căci, adevărat, lucrarea lui este să osândească. Ai păcătuit? Nu-ţi cer nimic altceva decât aceasta: intră în biserică şi spune-I cu pocăinţă lui Dumnezeu: „Am păcătuit”.

Eşti păcătos? Nu deznădăjdui! Intră în biserică pentru pocăinţă. Ai păcătuit? Spune-I lui Dumnezeu: „Am păcătuit!”. E chiar atât de greu să-ţi mărturiseşti păcatul? Dar dacă nu te osândeşti singur pe tine, îl vei avea osânditor pe diavol. Grăbeşte-te şi răpeşte-i această lucrare; căci, adevărat, lucrarea lui este să osândească. Grăbeşte-te şi stinge păcatul; căci ai un osânditor care nu poate să tacă.

Ai păcătuit? Nu-ţi cer nimic altceva decât aceasta: intră în biserică şi spune-I cu pocăinţă lui Dumnezeu: „Am păcătuit”. Fiindcă este scris: „Mărturiseşte-ți tu mai întâi păcatele, ca să poţi fi îndreptăţit” (Isaia 43, 26). Mărturiseşte-ţi păcatul, pentru a fi iertat. Nu e nevoie pentru asta nici de eforturi, nici de multe vorbe, nici de cheltuieli sau ceva asemănător. Un cuvânt doar: „Am păcătuit”.

Şi de unde ştiu, mă vei întreba, că dacă-mi mărturisesc păcatul, acesta va fi şters? Îţi răspund: în Scriptură îl vei găsi atât pe cel care l-a mărturisit şi i-a fost şters, cât şi pe cel care nu l-a mărturisit şi a fost osândit.

(Sfântul Ioan Gură de Aur, Problemele Vieții, traducere de Cristian Spătărelu și Daniela Filioreanu, Editura Egumenița, p. 72)

doxologia.ro/cuvant-de-folos/daca-nu-te-osandesti-singur-pe-tine-il-vei-avea-osanditor-pe-diavol

Viaţa lipsită de osteneli şi de dureri

Din Pateric aflăm că vechii asceţi, când pentru o perioadă nu aveau nici o greutate sau nici o ispită, ziceau, cu nelinişte, că „i-a uitat Dumnezeu” şi se simţeau în siguranţă numai atunci când dragostea lui Dumnezeu le trimitea încercări.

O suferinţă gravă a oamenilor contemporani, chiar şi a credincioşilor, este lipsa dispoziţiei de a ridica şi de a-şi duce propria cruce, şi de a-L urma pe Mântuitorul nostru Cel Răstignit.

Vrem binecuvântarea lui Dumnezeu, vrem pacea lui Dumnezeu, vrem cununile mântuirii, vrem Raiul, îi cinstim pe sfinţi şi pe mucenici, dar nu vrem pătimirea celor rele, nu vrem postul şi strâmtorarea înfrânării, nu răbdăm încercările şi bolile, nu suferim plecarea din viaţa aceasta a celor dragi nouă, nu suportăm nedreptăţile şi izgonirile. Confortul şi consumismul influenţează cadrul vieţii noastre duhovniceşti.

Însă, precum scrie Sfântul Isaac Sirul, „Nimeni nu a urcat la Ceruri cu răsfăţul”. Şi înţeleptul Sirah susţine: „Fiule! Când vrei să te apropii să slujeşti Domnului Dumnezeu, găteşte-ţi sufletul tău spre ispită.”

Ne găsim des în faţa realităţii triste în care, atunci când Dumnezeu permite vreo boală gravă sau vreo altă greutate într-o familie creştină, spre înţelepţire şi întărire duhovnicească, părinţii nu întârzie să fugă în durerea şi disperarea lor la vrăjitori şi magi, la bioterapeuţi, la iluminaţi şi bio-energeticieni, şi predau sufletele lor şi ale copiilor lor satanei, în loc să arate o mai adâncă căinţă şi supunere sub voia lui Dumnezeu şi să se sfinţească în mijlocul încercărilor primite. Este mai bine, scrie Sfântul Nicodim Aghioritul, să moară copilul şi să meargă în Rai, decât să-l legăm în plasele satanei şi să ajungem în iad. Acelaşi lucru este valabil pentru toate celelalte greutăţi, cum sunt de exemplu dobândirea copiilor şi tulburările vieţii conjugale.

De asemenea, cu totul rătăcită şi neortodoxă este părerea celor mai mulţi creştini de a-şi dori o viaţă cât mai uşoară, „fericită”, şi de a cere de la Dumnezeu - pentru că țin unele dintre poruncile Sale: merg la slujbe, ţin post, se împărtăşesc ş.a. - să le dea succes şi reuşită în toate problemele lumeşti.

Din Pateric aflăm că vechii asceţi, când pentru o perioadă nu aveau nici o greutate sau nici o ispită, ziceau, cu nelinişte, că „i-a uitat Dumnezeu” şi se simţeau în siguranţă numai atunci când dragostea lui Dumnezeu le trimitea încercări. Recapitulăm: este o rătăcire să căutăm o viaţă comodă, fără întristări, care nu duce niciodată la Ceruri.

(Arhimandrit Atanasie Anastasiou, Spovedania - Îndrumar, Editura Sofia, București 2004, p. 56)

doxologia.ro/cuvinte-duhovnicesti/viata-lipsita-de-osteneli-de-dureri

Mucenicie şi smerenie

Un creştin adevărat şi corect, dacă ar şti că şi în Rai unde va merge va avea iarăşi parte de chinuri şi de muceni­cii, tot va dori să meargă acolo.

Cel care se va învrednici să fie chemat la muce­nicie, trebuie să aibă multă smerenie şi să iubească mult pe Hristos. Căci dacă va înainta în mod egoist spre mucenicie, îl va părăsi harul. Vă aduceţi aminte de Saprichie (Vezi „Vieţile Sfinţilor”, luna februarie, ziua 9), care a ajuns până la mucenicie şi to­tuşi s-a lepădat de Hristos? „De ce m-aţi adus aici?", a spus el călăilor. „Bine, dar nu eşti creştin?", l-au întrebat aceia. „Nu", a răs­puns el. Şi mai era şi preot. Gândul îmi spune că s-a dus să mucenicească în mod egoist, iar nu cu sme­renie. Nu s-a dus la mucenicie pentru credinţa sa, pentru dragostea lui Hristos, şi de aceea l-a părăsit harul. Pentru că atunci când cineva se mişcă în mod egoist, nu primeşte harul lui Dumnezeu şi este firesc ca atunci când vine o greutate să se lepede de Hristos.

- Părinte, de multe ori spunem că Dumnezeu va da putere în ceasurile grele.

- Dumnezeu va da putere unui om smerit, care are inimă curată, care are intenţie bună. Dacă Dumnezeu va vedea cu adevărat intenţie bună, smerenie, va da multă putere. Adică va depinde de intenţia omului ca să primească putere de la Dumnezeu.

- Părinte, aţi spus că omul trebuie să aibă sme­renie şi intenţie bună. Se poate să aibă mândrie şi intenţie bună?

- Atunci când spunem smerenie, înţelegem să aibă smerenie cel puţin în acest subiect al muceni­ciei. Se poate să aibă mândrie, dar atunci să se sme­rească şi să spună: „Dumnezeule, sunt mândru, acum însă dă-mi puţină putere să mărturisesc pentru dra­gostea Ta şi să-mi ispăşesc păcatele mele". Aşadar, dacă are dispoziţie smerită şi merge la mucenicie cu pocăinţă, atunci Dumnezeu dă mult har. Adică să nu meargă cu dispoziţie mândră, cu gândul că va deve­ni mucenic şi că i se vor scrie după aceea sinaxarul şi slujba, şi-i vor face icoană cu aureolă. Mi-a spus cine­va: „Părinte, fă rugăciune să ajung până la al cincilea cer". „Bine", îi spun, „Sfântul Apostol Pavel a ajuns până la al treilea Cer (II Cor. 12,2.) şi tu ceri să ajungi la al cin­cilea?" „Dar de ce", îmi spune, „nu scrie să cerem «da­rurile cele mai bune»"? (I Cor. 12,31) Auzi vorbă? Deci dacă merge cineva la mucenicie cu gândul că va avea slavă în Rai, mai bine să nu se gândească să mucenicească. Un creştin adevărat şi corect, dacă ar şti că şi în Rai undeva merge va avea iarăşi parte de chinuri şi de muceni­cii, tot va dori să meargă acolo. Nu trebuie să ne gân­dim că dacă suferim ceva aici pe pământ vom fi mai bine acolo în Cer. Să nu procedăm aşa, negustoreşte. Noi Îl vrem pe Hristos. Să existe mucenicie, să măr­turisim în fiecare zi, să ne bată în fiecare zi şi de două şi de trei ori pe zi. Nu trebuie să ne preocupe aceasta. Singurul lucru ce trebuie să ne preocupe este să fim cu Hristos.

(Cuviosul Paisie Aghioritul, Cuvinte duhovnicești, vol.2: Trezvie duhovnicească, traducere de Ieroschimonah Ștefan Nuțescu, Ed. a 2-a, Editura Evanghelismos, București, 2011, pp. 255-257)

doxologia.ro/cuvinte-duhovnicesti/mucenicie-smerenie

Timpul liturgic este un veșnic prezent

Biserica nu este supusă timpului curgător. Biserica, prăznuind diferite evenimente ale prezenţei Domnului pe Pământ, nu săvârşeşte aceasta pentru o simplă amintire, în sensul psihologic al termenului, ci „trăieşte” în chip tainic aceste evenimente prăznuite.

Biserica noastră „trăieşte” nu numai timpul limitat, ci şi aşa-numitul „timp liturgic”, care este mai presus de trecut, prezent şi viitor, şi le uneşte pe toate într-un „astăzi” veşnic, într-un „prezent” neîntrerupt.

De aceea cântăm „Astăzi, Hristos în Betleem se naşte din Fecioara” sau „Astăzi, Stăpânul se taie împrejur şi Iisus este numit” sau „Veniţi să-L vedeţi pe Hristos..., pe Care Simeon astăzi în templu îl tine în braţe” sau „Astăzi, Stăpânul îşi pleacă capul sub mâna înainte-mergătorului” sau „Astăzi, din mormânt ca dintr-o cămară strălucind Hristos...” sau „Astăzi, lucruri preaslăvite au văzut toate neamurile în cetatea lui David”, deşi aceste evenimente nu s-au petrecut astăzi, ci cu douăzeci de veacuri mai înainte.

Aflându-ne în acest timp liturgic, cântăm nu numai la 21 noiembrie, când prăznuim Intrarea în Biserică a Născătoarei de Dumnezeu, ci cu multe zile mai înainte şi chiar în fiecare zi: „Preacurata Biserică a Mântuitorului... astăzi se aduce în Casa Domnului...”. Pe acest „timp liturgic” întemeindu-ne, şi de acesta fiind insuflaţi, cântăm neîncetat de veacuri întregi: „Astăzi este începutul mântuirii noastre şi arătarea tainei celei din veac...”

Cum şi când este valabil „astăzi”, de vreme ce l-am cântat şi ieri şi alaltăieri şi anul trecut şi acum doi ani şi acum zece ani şi acum o sută de ani şi acum o mie de ani? Când şi pentru cine a avut o adevărată însemnătate acest tropar: „Astăzi este începutul mântuirii noastre...”? Întotdeauna şi pentru toţi. Aşa cum am mai spus. Biserica nu este supusă timpului curgător, deşi se mişcă înăuntrul lui ca şi înăuntrul spaţiului material. Fiind pridvor şi pregustare a veşniciei, Biserica „trăieşte” un „timp mai presus de timp”, un neîntrerupt „astăzi”, un neîncetat, statornic şi nemişcat „prezent”. Biserica, prăznuind diferite evenimente ale prezenţei Domnului pe Pământ, nu săvârşeşte aceasta pentru o simplă amintire, în sensul psihologic al termenului, ci „trăieşte” în chip tainic aceste evenimente prăznuite. „Ieri m-am îngropat împreună cu Tine, Hristoase, astăzi m-am sculat împreună cu Tine, înviind Tu...”, cântă fiecare mădular al Bisericii, tocmai pentru că nu numai că îşi aminteşte în mod simplu de aceste evenimente, ci participă tainic atât la Patimile, cât şi la Învierea Mântuitorului.

(Arhimandrit Epifanie Theodoropulos, Cele două extreme: ecumenismul și stilismul, traducere din limba greacă de Ieroschimonah Ștefan Nuțescu și Adrian Tănăsescu-Vlas, Editura Evanghelismos, București, 2006, pp. 180-181)

doxologia.ro/cuvinte-duhovnicesti/timpul-liturgic-este-un-vesnic-prezent

Dumnezeu luminează inima și înțelepțește mintea

Cu cât se măreşte numărul poftelor împlinite, cu atât mai mult se măreşte şi numărul poftelor neîmplinite.

Cu cât se lărgeşte cercul ştiinţei, cu atât se lărgeşte şi cercul neştiinţei. Cu cât se măreşte numărul poftelor împlinite, cu atât mai mult se măreşte şi numărul poftelor neîmplinite. Numai Dumnezeu, după măsura bunătăţii şi a curăţiei noastre, poate să mărginească cercul neştiinţei noastre şi să micşoreze numărul poftelor neîmplinite.

Câţi oameni sfinţi n-au strigat: „Din clipa în care Te-am cunoscut, Doamne, a pierit întunericul neştiinţei mele şi s-a stins flacăra poftelor mele!” 

Oamenii de rând se împacă uşor cu această lume. Cei superiori însă s-au simţit străini şi călători în această lume.

Oamenii de rând caută şi găsesc că au pornit din gunoi şi din curtea din spatele casei; de aceea, cântărind de unde au pornit şi unde au ajuns, se simt mândri din pricina chipului şi a feţei lor omeneşti.

Cei superiori caută şi găsesc începutul lor mai presus de flăcările stelelor, în mintea cea necuprinsă şi în sfinţenia cea nespusă, şi sunt umili şi trişti pentru că se văd prea îndepărtaţi de faţa şi de chipul lui Dumnezeu.

(Sfântul Nicolae Velimirovici, Învățături despre bine și rău, Editura Sophia, București, 2006, pp. 61-62)

doxologia.ro/cuvant-de-folos/dumnezeu-lumineaza-inima-intelepteste-mintea

Uneori, rugăciunea vindecă așa cum nu ne așteptăm

Şi atunci, cum spui că rugăciunea nu ţi-a ajutat? Te-a deşteptat; a înviat sufletul tău. Te-ai pocăit cu sufletul şi ai făgăduit că vei trăi după legea lui Dumnezeu.

Scrisoarea ta m-a mişcat mult. N-am să-ţi ascund: am plâns asupra ei, citind-o şi recitind-o de mai multe ori. În ea este înscrisă întreaga dramă a vieţii omeneşti. 

Îmi scrii că ai crescut cu totul în ticăloşie. Mai ales furtul îţi stătea în obicei - dar te păzeai cu îndemânare, astfel încât toţi te lăudau ca pe un tânăr de treabă. Odată, însă, ai fost prins furând, şi ai fost fugărit. Ai fugit şi ţi-ai rupt piciorul. Totuși, nimeni nu a aflat taina ta. Au chemat doctorul. Doctorul ţi-a zis că s-a terminat cu piciorul. Au chemat preotul să citească rugăciune. Rugăciunea, spui tu, nu a ajutat piciorului tău rupt, dar ţi-a cutremurat sufletul. Ţi-ai amintit de Dumnezeu, şi ţi s-a făcut silă de viaţa ta ticăloasă. Te-ai pocăit cu sufletul şi ai făgăduit că vei trăi după legea lui Dumnezeu.

Şi atunci, cum spui că rugăciunea nu ţi-a ajutat? Te-a deşteptat; a înviat sufletul tău. Şi asta este principalul. Ai plătit sufletul cu un picior. Ieftin l-ai plătit. Fii liniştit. Dar asta nu e totul. După ce te-ai înzdrăvenit, ai început să te rogi lui Dumnezeu cu osârdie. Atunci, unii te-au reclamat ca vrăjitor şi descântător. Şi ai fost pedepsit de autorităţi. Acest lucru te-a tulburat mult, şi de aceea scrii întrebând ce înseamnă asta. Înseamnă că este strâmt drumul ce duce în Împărăţia lui Dumnezeu. Mântuitorul i-a preîntâmpinat cu privire la acest lucru pe cei ce merg în urma Lui. Şi aici nu trebuie să încapă mirarea. Faci răul, te va pedepsi Dumnezeu; faci binele, te pot pedepsi oamenii. Dacă faci răul, oamenii pot să te şi laude, însă Dumnezeu te va pedepsi. Dacă faci binele, oamenii pot să te şi pedepsească, însă Dumnezeu te va răsplăti. Hristos a făcut doar binele, şi totuşi oamenii L-au răstignit. Nu te uita la oameni. Trebuie să tinzi către Dumnezeu.

Ai dat un picior pentru suflet. Dacă trebuie, dă-ţi pentru suflet trupul tot. Şi totuşi, ai plătit ieftin pentru sufletul tău. Nu te teme. Tu doar să propăşeşti pe calea pe care ai apucat-o. Dumnezeu să îţi fie ajutor!

(Sfântul Nicolae Velimirovici, Răspunsuri la întrebări ale lumii de astăzi, Editura Sofia, p. 35)

doxologia.ro/cuvant-de-folos/uneori-rugaciunea-vindeca-asa-cum-nu-ne-asteptam

Sporirile mirenilor sunt căderile călugărilor, iar sporirile călugărilor sunt că­derile mirenilor

Sporirile mirenilor sunt bogăţia şi slava, stăpânirea şi odihna şi încărnoşarea trupului, belşugul de fii şi cele următoare acestora, întru care, venind călugărul, piere de îndată.

Sporirile mirenilor sunt căderile călugărilor, iar sporirile călugărilor sunt că­derile mirenilor. Adică sporirile mirenilor sunt bogăţia şi slava, stăpânirea şi odihna şi încărnoşarea trupului, belşugul de fii şi cele următoare acestora, întru care, venind călugărul, piere de îndată. Iar sporirile călu­gărului sunt neagoniseala, lipsa slavei, lip­sa puterii, înfrânarea, reaua-pătimire şi cele următoare acestora, întru care, fără voia lui de ar veni iubitorul de lume [mireanul], so­coteşte a fi cădere mare, iar de aici se primejduieşte, de multe ori cugetând a-şi face şi spânzurare, precum unii au şi făcut. (Sf. Maxim)

(Everghetinosul, vol. 1-2, traducere de Ștefan Voronca, Editura Egumenița, Galați, 2009, p. 170)

doxologia.ro/cuvant-de-folos/sporirile-mirenilor-sunt-caderile-calugarilor-iar-sporirile-calugarilor-sunt

Legea Vechiului Testament se desăvârșește în cea Noului Testament

Care dar, să fie poruncile lui Dumnezeu, pe care ne-a poruncit să le păzim? După vremea şi legea veche, vom pomeni câteva...

Care dar să fie poruncile lui Dumnezeu, pe care ne-a poruncit să le păzim? După vremea şi legea veche, vom pomeni câteva: „Să nu ucizi, să nu faci desfrânare, să nu furi, să nu mărturiseşti strâmb” şi celelalte ce sunt scrise. Iar după legea nouă, adică după Evanghelie, poruncile sunt mai înalte şi mai adânci decât cele vechi. Că legea lui Moisi zice: „să ne păzim de ucidere”. Iară Evanghelia porunceşte: „nu numai să nu ucidem, dar nici să ne mâniem, nici cuvânt rău să zicem unul altuia”; numai asupra diavolului să ne mâniem şi să avem pururea vrăjmăşie asupra lui. Iarăşi, legea cea veche porunceşte să nu faci desfrânare: iar Hristos opreşte şi vederea, după cum este scris: „Cel ce va căuta spre femeie şi o va râvni, iată că a desfrânat în inima sa”. Iarăşi zice legea: „Să nu jure cineva strâmb, iar Hristos zice: „Nicidecum să nu ne jurăm, nici pe adevăr, nici altfel”. Legea iarăşi zice: „Să iubeşti pe aproapele tău, şi să urăşti pe vrăjmaşul tău; iar Domnul zice: „Să iubim pe vrăjmaşii noştri; încă şi pe cei ce ne năpăstuiesc și ne grăiesc de rău şi ne blesteamă să-i iertăm şi să le facem bine”. Vedeţi, iubiţilor, câtă deosebire este între legea veche şi între Evanghelie? Căci legea veche face pe om să taie numai pofta păcatului, iar Evanghelia opreşte nu numai lucrarea păcatului, ci şi pricinile şi rădăcinile, din care răsar şi se fac păcatele, le taie şi le scoate cu rădăcină cu tot dinlăuntrul inimii noastre.

(Sfântul Teodor Studitul, Cuvântări duhovnicești, Editura  Episcopia Alba Iulia, Alba Iulia, 1994, pp. 89-90)

doxologia.ro/cuvant-de-folos/legea-vechiului-testament-se-desavarseste-cea-noului-testament

Suferința sufletului pentru cei dragi

Atunci când Domnul ne dă întristare pentru cineva şi ne insuflă dorinţa de a ne ruga pentru el, aceasta înseamnă că Domnul vrea să miluiască acel om. De aceea, dacă te întristezi pentru cineva, trebuie să te rogi pentru el, fiindcă atunci Domnul vrea să-l miluiască pentru tine. 

Sufletul meu a încercat și a văzut o mare milă față de mine și față de cei pentru care m-am rugat. Și am înţeles așa, că atunci când Domnul ne dă întristare pentru cineva şi ne insuflă dorinţa de a ne ruga pentru el, aceasta înseamnă că Domnul vrea să miluiască acel om. De aceea, dacă te întristezi pentru cineva, trebuie să te rogi pentru el, fiindcă atunci Domnul vrea să-l miluiască pentru tine. Tu roagă-te, iar Domnul te va asculta şi vei preamări pe Dumnezeu.

Orice mamă, când află de copiii ei că sunt în nenorociri, suferă greu sau chiar şi moare... Ceva asemănător am încercat și eu. Un copac doborât şi cu toate crengile tăiate a început să se rostogolească cu repeziciune pe coastă spre un om. ÎI vedeam, dar din pricina marii spaime care m-a cuprins, n-am putut să strig: „Repede, fereşte-te!”. Inima mi s-a strâns într-un hohot de plâns şi copacul s-a oprit. Omul era un străin pentru mine; nu-l cunoşteam, dar, dacă ar fi fost rudenie cu mine, nu cred că aş mai fi rămas în viaţă!

(Cuviosul Siluan Athonitul, Între iadul deznădejdii și iadul smereniei, Editura Deisis, Sibiu, 2000, p. 231)

doxologia.ro/cuvant-de-folos/suferinta-sufletului-pentru-cei-dragi

Evitarea plăcerii deșarte

Numai printr-un surâs discret să-ți arăți bucuria minții.

Să nu-ţi manifeşti râsul cu buzele nestrânse, că este o nesocotinţă să râzi cu zgomot, ci numai printr-un surâs discret să-ți arăți bucuria minții. Vezi ca nu cumva într-o formă neînsemnată să glumeşti cu tot dinadinsul, fiindcă nu se cuvine câtuşi de puţin să glumească cel ce-şi ia zborul spre desăvârşire.

Să fii prunc în răutate şi bărbat matur în gândire. În unele situaţii să te arăţi bătrân, în altele copil. Amuzarea este proprie pruncului, iar seriozitatea bărbatului matur. Tristeţea şi seriozitatea prezentă dau naştere la bucuria veşnică, pe când gluma aduce slăbire sufletului şi neglijenţă faţă de poruncile lui Dumnezeu. Ea nu poate să mai readucă în câmpul conştiinţei păcatele şi, dându-le uitării, nu mai îndeamnă la pocăinţă. Astfel, puţin câte puţin, ne lipsim de toate bunătăţile.

Căinţa inimii nu mai are acces acolo unde râsul şi gluma sunt necumpătate. Unde însă sunt lacrimi, acolo se aprinde focul duhovnicesc care luminează tainiţele minţii şi mistuie toate patimile. Atunci, sufletul arzând de dorinţa cerească, se uneşte cu Hristos prin dragoste şi, cu toate că trăieşte în cele pământeşti, meditează continuu la cele cereşti; dispreţuieşte poftele lumeşti şi tinde spre răsplata celor viitoare; nicio grijă lumească nu-l desparte de Hristos, şi măcar că prin trup se vede că trăieşte printre oameni, totuşi, întreaga lui comportare este ţesută din cele cereşti. Moartea de acum fiind pentru el tot aşa de plăcută ca şi însăşi viaţa, doreşte să se desprindă de aceasta şi să fie cu Hristos (Filip. 1,21), care, în trup vieţuind a purtat templul lui Dumnezeu în fiinţa Sa.

Vezi, aşadar, cât de mult bine aduc plânsul şi lacrimile şi ce primejdii grave pregătesc râsul şi gluma. Cine râde, se desfătează acum, dar apoi va plânge cu amar; cine, însă, se străduieşte să plângă acum se va bucura în viitor (Matei V, 4). Mântuitorul nostru a numit fericiţi pe cei ce plâng, iar despre cei care acum se bucură a spus că vor plânge în cele din urmă. Pe tine să nu te desfăteze gluma şi râsul copilăresc, ci textele lecturilor duhovniceşti.

Vorbele deşarte să nu te îndemne la râs, ci fă să crească în tine virtuţile bărbaţilor desăvârşiţi şi după modelul acelora să-ţi rânduieşti viaţa şi obiceiurile

.
(Sfântul Vasile cel Mare, Învățătură către fiul duhovnicesc, traducere de I. Popa, Editura Mitropolia Olteniei, Craiova, 2007, pp. 53-55)

doxologia.ro/cuvant-de-folos/evitarea-placerii-desarte

Mândria și închipuirea de sine

Din exemplul dumnezeiescului prooroc David se vede că mândria şi părerea de sine sunt mai rele decât curvia şi uciderea.

Scrii că uneori te neliniştesc mândria şi închipuirea de sine.

Păzeşte-te de aceste patimi rele. Din exemplul dumnezeiescului prooroc David, se vede că mândria şi părerea de sine sunt mai rele decât curvia şi uciderea. Cele din urmă l-au dus pe Prooroc la smerenie şi pocăinţă, iar cele dintâi l-au condus spre cădere, precum mărturiseşte în unul din psalmi: „Eu am zis, nu mă voi clătina în veac” (Psalm 29: 6). După cădere însă, spunea cu totul altceva: „Iar eu sunt vierme şi nu om, ocara oamenilor şi defăimarea norodului” (Psalm 21:7). (Sfântul Cuvios Ambrozie de la Optina)

(Filocalia de la Optina, traducere de Cristea Florentina, Editura Egumenița, Galați, 2009, p. 130)

doxologia.ro/cuvant-de-folos/mandria-inchipuirea-de-sine

Omul care iubeşte, nu suferă

Suferă acela care urăşte, care simte răutate, care este întunecat de rele, care este cuprins de invidie şi gelozie, dar cel care iubeşte, nu suferă.

Suferă acela care urăşte, care simte răutate, care este întunecat de rele, care este cuprins de invidie şi gelozie, dar cel care iubeşte, nu suferă. Răutatea este apăsătoare, dragostea şi virtutea sunt uşoare. Dragostea lui Dumnezeu este odihnă duhovnicească. Să ne rugăm la Dumnezeul iubirii să intre în noi, să-L simţim şi, când Îl simţim pe Dumnezeu, ne vom dărui şi noi fratelui nostru.

Pentru a ne izbăvi de datoria păcatelor noastre trebuie să ne dăruim aproapelui nostru... Iubirea către Dumnezeu şi către aproapele sunt cele două mari virtuţi pe care se sprijină tot edificiul duhovnicesc. Dacă lipsesc aceste două mari virtuţi, toate celelalte nu au nici un fundament.

(Părintele Efrem Athonitul, Despre credinţă şi mântuire, tradusă de Cristian Spătărelu, Editura Bunavestire, Galaţi, 2003, p. 25)

doxologia.ro/cuvinte-duhovnicesti/omul-care-iubeste-nu-sufera

Prin asemănarea cu Fiul, omul ajunge Să fie iubit de Tatăl

În Adam, se vedea numai chipul modelului; în Hristos, Se arată Modelul însuşi; în Persoana lui Hristos Modelul se uneşte cu chipul -nici confundându-se cu el, nici despărţindu-se, restaurându-l şi ducându-l la desăvârşire prin însăşi această unire. Referindu-se la această arătare strălucitoare a chipului şi asemănării, la descoperirea omului-dumnezeu în Dumnezeu-omul, Sfântul Irineu spune: „Adevărul acestora s-a arătat atunci când Cuvântul lui Dumnezeu S-a întrupat, făcându-Se asemenea omului şi făcându-l pe om asemenea Lui, pentru ca, prin asemănarea cu Fiul, omul să ajungă Să fie iubit de Tatăl. E drept că odinioară s-a spus că omul a fost făcut după chipul lui Dumnezeu, dar lucrul acesta nu era vădit, căci încă nu era văzut Cuvântul, Cel după al cărui chip fusese el făcut; şi din această pricină asemănarea a fost cu uşurinţă pierdută. Dar când S-a întrupat Cuvântul, El le-a arătat şi pe unul, şi pe cealaltă. Şi a făcut arătat chipul în tot adevărul său devenind El însuşi cela ce era chipul Său; şi a restabilit asemănarea în mod tainic făcându-l pe om întru totul asemănător Tatălui celui nevăzut, prin mijlocirea Cuvântului care era de acum văzut".

 
(Jean-Claude Larchet, Terapeutica bolilor spirituale, Editura Sofia, p. 23)

doxologia.ro/cuvinte-duhovnicesti/prin-asemanarea-cu-fiul-omul-ajunge-sa-fie-iubit-de-tatal

Mincinosul - Nota filocalica a Pr Staniloae

Mincinosul prezintă un chip neadevărat al realităţii, ca să pună pe cineva în situaţia de a nu lucra potrivit cu ea şi deci de a se păgubi. Dar uneori cineva trebuie cruţat de a afla realitatea în toată grozăvia ei, pentru a-l pregăti pe încetul pentru ea.

Mincinosul făţarnic dat pe faţă spune uneori: mi-am prilejuit, prin minciună, pierderea sufletului meu, pentru a scăpa pe alţii. Deci el socoteşte chiar pierderea sufletului său ca o faptă de dreptate. E aici o dublă făţărnicie. Scărarul cunoaşte şi în cazul minciunii tot felul de situaţii. El condamnă în modul cel mai aspru numai faţărnicia care urmăreşte răul altuia.

Într-un fel acest om e curat de duhul minciunii, fiindcă o foloseşte pentru nevoia reală de a scăpa pe cineva.

Cel ce minte se ţine cu sufletul despărţit de cel faţă de care minte. Nu-şi dă sufletul aceluia. Numai cel ce spune adevărul se predă pe sine celuilalt.

(Alexandru Prelipcean, Spiritualitate creștină și rigoare științifică: notele de subsol ale filocaliei românești, II, Editura Doxologia, 2013, p. 44)

doxologia.ro/notele-parintelui-staniloae/mincinosul

De ce este numit Dumnezeu - Atotțiitor?

Atotţiitor se zice pentru că este scaun atotţiitor, susţinând şi cuprinzând toate, fixând, întemeind şi circumscriind şi făcând totul neclintit în Sine şi aducând la existenţă din Sine, ca dintr-o rădăcină atotţiitoare, toate şi întorcând la Sine, ca într-un sân atotţiitor şi ţinându-le adunate in Sine ca într-un Scaun atotcuprinzător pe toate...

Atotţiitor se zice pentru că este scaun atotţiitor, susţinând şi cuprinzând toate, fixând, întemeind şi circumscriind şi făcând totul neclintit în Sine şi aducând la existenţă din Sine, ca dintr-o rădăcină atotţiitoare, toate şi întorcând la Sine, ca într-un sân atotţiitor şi ţinându-le adunate in Sine ca într-un Scaun atotcuprinzător pe toate, printr-o susţinere care le asigură pe toate şi e mai presus de ele, nelăsându-le să cadă din ea şi să se piardă ca scoase dintr-o casă atotcuprinzătoare. I se zice obârşie atotţiitoare şi ca cea care le ţine pe toate şi le stăpâneşte, străbătându-le fără să le amestece şi le impune tuturor jugurile primite de bună voie şi durerile dulci ale dragostei dumnezeieşti şi atotţiitoare, ale bunătăţii ei neslăbite.

 

(Sfântul Dionisie Areopagitul, Opere complete, Editura Paideia, București, 1996, p. 170)

doxologia.ro/cuvant-de-folos/de-ce-este-numit-dumnezeu-atottiitor

Receptarea operei părintelui Dumitru Stăniloae astăzi

Lucrările Congresului Internaţional de Teologie „Receptarea operei părintelui Dumitru Stăniloae astăzi“ au continuat ieri, 4 octombrie 2013, cu alte patru sesiuni în Sala „Conventus“ a Palatului Patriarhiei. Fiecare sesiune a cuprins o secţiune dedicată dezbaterilor în cadrul cărora participanţii au avut posibilitatea să solicite completări sau să nuanţeze informaţiile din prelegerile susţinute.

 

În a doua zi a congresului dedicat comemorării părintelui profesor Dumitru Stăniloae, lucrările sesiunii a V-a au fost moderate de pr. prof. dr. Dumitru Megheşan, decanul Facultăţii de Teologie Ortodoxă din Oradea. Primul referenţiar al sesiunii a fost părintele Marc-Antoine Costa de Beauregard, Parohia Louveciennes, Mitropolia Ortodoxă Română a Europei Occidentale şi Meridionale, care a susţinut comunicarea „Hristos, supremul Ipostas dintre ipostasurile create, la părintele Stăniloae“, temă de mare actualitate în ceea ce priveşte antropologia, mai ales în Franţa, care cunoaşte o profundă criză spirituală. „Faptul că, prin unirea ipostatică, Cuvântul S-a făcut Ipostasul suprem al ipostasurilor create, după cum ne arată părintele Dumitru Stăniloae, este de cea mai mare importanţă pentru istoria umanităţii; de o importanţă covârşitoare pentru vremea noastră dacă ştim să înfăţişăm, pe acest temei, viaţa în Hristos ca fiind calea supremei împliniri pentru persoana creată, viaţa creştină ca fiind tot ce poate fi mai umanizant pentru fiinţa umană. Mărturia părintelui Dumitru îi întăreşte pe creştinii zilelor noastre, oferindu-le, pentru cateheză, pentru pastoraţie şi pentru misiune la cei care încă nu cred, elementele unei propovăduiri pozitive, constructive şi convingătoare. Pentru aceasta, aducem slavă lui Dumnezeu Care a dăruit asemenea harismă profetică robului Său, părintele Dumitru Stăniloae de fericită pomenire“, a spus părintele Marc-Antoine Costa de Beauregard.

 

În continuare, prof. dr. Sergey Chiursanov, de la Facultatea de Teologie Ortodoxă din Moscova, a accentuat direcţiile principale ale antropologiei teologice ortodoxe contemporane, dezvoltată de părintele Dumitru Stăniloae în contextul identificării consecinţelor cunoaşterii creştine trinitare a lui Dumnezeu.  Pr. prof. dr. Adrian Niculcea, de la Facultatea de Teologie Ortodoxă din Constanţa, a evidenţiat o altă temă actuală din vasta operă teologică a părintelui Dumitru Stăniloae, şi anume natura persoanei umane. „Deschis faţă de unele curente ale filosofiei timpului său, părintele Stăniloae a încercat să utilizeze în beneficiul teologiei ortodoxe şi filosofia personalismului, larg răspândită mai ales în America începutului de secol XX. Părintele Stăniloae a preluat astfel ideea că Dumnezeu este prima şi cea mai înaltă manifestare a ideii de persoană, dar şi pe aceea că persoana umană este realitatea ontologică fundamentală a lumii noastre. Acelaşi lucru avea să facă mai târziu şi filosoful grec Christos Yannaras pentru gândirea teologică greacă, încercând să valorizeze pentru viziunea ortodoxă modernă ideea de persoană. Spre deosebire de filosoful grec şi de mulţi alţii, care au adoptat această perspectivă, părintele Stăniloae a refuzat modul în care înţelege filosofia modernă ideea de persoană preferând vechea viziune patristică. Persoana umană este acea prismă fundamentală prin intermediul căreia cunoaştem şi valorizăm atât lumea în mijlocul căreia trăim, cât şi pe Însuşi Dumnezeu ca temei al acesteia. Prin prisma persoanei noastre nu cunoaştem însă lucrurile aşa cum ne apar ele nouă, marcate de categoriile finite ale aparatului nostru cognitiv, cum susţine filosofia modernă, ci, progresiv, le cunoaştem aşa cum le-a gândit Dumnezeu Însuşi din veşnicie, adică prin prisma «categoriilor eternităţii»; le cunoaştem în temeiurile lor necreate. Dacă în limitele cunoaşterii raţionale, ştiinţifice, aflăm «cum» funcţionează lucrurile care alcătuiesc lumea noastră şi lumea însăşi în ansamblul ei, în limitele cunoaşterii teologice aflăm «de ce» există ele aşa şi nu altfel, aflăm adică sensul pentru care ele există şi putem să dăm răspuns celebrei întrebări a multora din filosofii moderni, printre care şi Heidegger însuşi, «De ce există mai degrabă ceva decât nimic?»“, a concluzionat părintele Adrian Niculcea. 

„Adevărul filocalic creionează în manieră corectă taina persoanei umane în comuniunea cu Dumnezeu şi cu semenii“

Părintele lect. dr. Gheorghe Holbea, prodecanul Facultăţii de Teologie Ortodoxă „Justinian Patriarhul“ din Bucureşti, a reliefat implicaţiile apariţiei Filocaliei româneşti pentru teologia şi viaţa bisericească, „veritabil far de lumină într-un context dominat de întuneric şi beznă“. „Originile neo-sintezei patristice din secolul XX sunt înfipte în solul Filocaliei din care au rodit treptat direcţiile noi şi creatoare ale teologilor ortodocşi în demersul lor de redobândire a «cugetului patristic». Actualitatea şi eficienţa Filocaliei româneşti constau, pe de o parte, în faptul că reprezintă una dintre cele mai importante surse ale renaşterii patristice din secolul XX, iar, pe de altă parte, în faptul că Filocalia este o voce profetică pentru omul bântuit de ideologiile totalitare, oferind viziunea autentică asupra a ceea ce reprezintă persoana umană şi dând mărturie creştină în vremi de dezorientare şi haos antropologic. 

 

În societatea postmodernă, confruntată cu fenomene ca secularizarea şi globalizarea, violenţa sub toate formele şi aspectele ei, cu individualismul ca o cultivare exagerată a sinelui, cu progresul tehnic şi cel ştiinţific ce au transformat omul în maşină şi numeroase alte forme degradante ce atentează la taina persoanei, la demnitatea şi valoarea unică a acesteia, adevărul filocalic creionează în manieră corectă taina persoanei umane în comuniunea cu Dumnezeu şi cu semenii“, a subliniat părintele Gheorghe Holbea. 

 

Pr. prof. univ. dr. Ioan Tulcan, de la Facultatea de Teologie Ortodoxă din Arad, a surprins particularităţi din viziunea părintelui Dumitru Stăniloae cu privire la teologie şi teologi şi a arătat modul receptării operei sale în teologia românească. „La 20 de ani de la trecerea la viaţa veşnică a părintelui Dumitru Stăniloae, teologia ortodoxă românească trebuie să facă un pas mai departe în ceea ce priveşte cunoaşterea, aprofundarea, evaluarea şi receptarea teologiei sale, pentru ca teologia noastră de astăzi să poată avea în permanenţă un înainte-mergător de asemenea anvergură care s-o inspire, s-o încurajeze, s-o motiveze pentru a rămâne mereu vie, proaspătă şi creatoare, după cum ne îndemna însuşi părintele Stăniloae“, a spus părintele Ioan Tulcan.  

 

Ultimul referenţiar al sesiunii a V-a a fost publicistul Costion Nicolescu care a semnalat atât modul receptării părintelui Dumitru Stăniloae în cultura laică, cât şi felul în care prezenţa părintelui a influenţat pe cei care l-au cunoscut. 

„Părintele Stăniloae a definit şi înnoit teologia ortodoxă“

A şasea sesiune a Congresului Internaţional de Teologie „Receptarea operei părintelui Dumitru Stăniloae astăzi“ a fost moderată de pr. prof. dr. Viorel Ioniţă, de la Facultatea de Teologie Ortodoxă din Bucureşti. 

 

Sesiunea a fost deschisă de părintele profesor Valer Bel de la Facultatea de Teologie Ortodoxă din Cluj-Napoca, care a susţinut prelegerea intitulată „Teologia mărturisitoare a părintelui Dumitru Stăniloae şi receptarea ei în teologia academică românească“. „Părintele Dumitru Stăniloae s-a străduit să definească identitatea teologiei ortodoxe, a definit şi înnoit teologia ortodoxă, întrucât a exprimat, în categoriile filosofiei personaliste şi existenţiale, cea mai bună tradiţie patristică în contextul marilor transformări care au marcat secolul  XX şi a devenit prin aceasta un «clasic» al teologiei ortodoxe. Opera sa este o sinteză neopatristică creatoare, în care dogmele credinţei, viaţa liturgică şi experienţa mistică a Bisericii se întrepătrund şi se evidenţiază reciproc. În ea se vede o dinamică vie a sintezelor rezultate din adâncirea marilor teme ale credinţei şi vieţii Bisericii, în dialog cu nevoile misionare contemporane“, a subliniat pr. prof. univ. dr. Valer Bel.

 

În continuare părintele profesor Sterea Tache de la Facultatea de Teologie Ortodoxă din Bucureşti a vorbit auditoriului despre „Contribuţia cosmologică şi antropologică a părintelui Dumitru Stăniloae. Receptarea lor în Teologia românească“. „Cosmologia şi antropologia părintelui Dumitru Stăniloae sunt concepute şi dezvoltate în contextul relaţiei Dumnezeu - om - creaţie. În argumentarea sa teologică el porneşte de la ideea că atât lumea nevăzută, cât şi cea văzută arată existenţa unui Dumnezeu bun, liber şi conştient. Structura logică a Treimii este asociată cu bunătatea, iar aceasta nu poate fi separată de libertate, în sensul că Dumnezeu creează atunci când vrea şi cum vrea. Astfel, Treimea explică atât existenţa generală a lumii, cât şi faptul că aceasta nu se poate confunda cu El“, a spus pr. prof. univ. dr. Sterea Tache. Părintele profesor a mai arătat că raţionalitatea creaţiei ocupă un loc important în gândirea părintelui Dumitru Stăniloae, iar atât omul, cât şi celelalte segmente ale creaţiei îşi au raţiunile lor eterne în Logosul divin sau în Raţiunea supremă.

O teologie cu deschideri consistente în domeniul apologeticii

Conf. dr. Adrian Lemeni, de la Facultatea de Teologie Ortodoxă din Bucureşti, a vorbit despre contribuţiile apologetice ale teologiei părintelui Dumitru Stăniloae şi relevanţa acestora în contextul actual. El a arătat că părintele Dumitru Stăniloae se angajează în continuitate cu duhul marilor Sfinţi Părinţi ai Bisericii, realizând o deschidere remarcabilă în teologia secolului XX. De asemenea, a subliniat faptul că părintele Dumitru Stăniloae prezintă apologia ca o mărturie şi o mărturisire a Ortodoxiei în contextul specific al lumii contemporane: „Părintele Stăniloae operează deschideri consistente în domeniul apologeticii, intuind necesitatea dezvoltării unei atitudini apologetice ancorate în identitatea specifică a Tradiţiei duhovniceşti şi eclesiale a Ortodoxiei. În această perspectivă, apologetica ortodoxă este chemată să depăşească înţelegerea restrictivă şi uneori unilaterală prin care apologetica era redusă la o prezentare şi contextualizare a argumentelor raţionale pentru dovedirea existenţei lui Dumnezeu“. 

 

Părintele prof. dr. Dumitru Megheşan de la Facultatea de Teologie Ortodoxă din Oradea a vorbit despre importanţa eshatologiei în opera părintelui Dumitru Stăniloae şi modul în care aceasta a fost receptată în teologia românească. Părintele profesor a remarcat faptul că „eshatologia nu rămâne doar o temă sau un capitol de la sfârşitul dogmaticii, fără a avea legătură cu celelalte teme, ci ea este readusă şi făcută prezentă în tot cuprinsul teologiei, deoarece teologia părintelui Stăniloae are o dimensiune profetic-eshatologică“. În ceea ce priveşte receptarea eshatologiei părintelui Dumitru Stăniloae de către teologii români şi străini, părintele profesor Dumitru Megheşan a subliniat falptul că „lumea, în concepţia părintelui Stăniloae, este văzută ca un dar al lui Dumnezeu, «spaţiu de eternizare a umanului» sau «atelier eshatologic» în care se realizează experierea anticipată a Împărăţiei lui Dumnezeu prezentă în creaţie, precum şi pregustarea bunătăţilor viitoare, ca arvună pentru cele ce vor urma“.

 

Cea de-a cincea prelegere a sesiunii a şasea a aparţinut părintelui prof. dr. Vasile Stanciu de la Facultatea de Teologie Ortodoxă din Cluj-Napoca. Părintele profesor a prezentat referatul intitulat „Teologia muzicii bisericeşti în opera părintelui Dumitru Stăniloae“, evidenţiind felul în care părintele Stăniloae a receptat aceste realităţi din viaţa liturgică şi le-a transpus într-o cheie a teologiei. „Părintele Dumitru Stăniloae a scris despre muzica bisericească şi a arătat valoarea muzicii prin vocea umană ca dar al lui Dumnezeu. Vocea este instrumentul cu ajutorul căruia comunicăm idei şi sentimente, trăiri afective de profundă intensitate. De aceea, părintele Stăniloae spune: «Cântarea adresată lui Dumnezeu nu se dispensează de cuvinte, însă prin mlădierea lor afectivă, adică prin îmbrăcarea lor în sunete muzicale, descoperă şi trăiesc sensurile mai adânci şi mai iubitoare ale lucrării lui Dumnezeu». Părintele Stăniloae a arătat că muzica liturgică întăreşte comuniunea dintre noi, arătând prin aceasta forţa extraordinară pe care muzica în sine o poate conferi cuvintelor“. 

 

La final, pr. prof. Vadim Bogoslovski de la Academia Teologică din Sankt Petersburg a prezentat prelegerea intitulată „Cuvânt despre afazie cu ocazia împlinirii a 110 ani de la naşterea părintelui Dumitru Stăniloae“. Acesta a făcut referire la actul rostirii prin care subiectivitatea umană încearcă să se manifeste. „Părintele Dumitru Stăniloae a găsit în şcolile teologice o teologie care se aşternea la picioarele discursului ştiinţific, în mod special al celui pozitivist. Trebuie să-i aducem omagiul nostru părintelui Dumitru Stăniloae, care a avut curajul să recunoască deficienţele discursului de atunci, legat de Dumnezeu şi care a făcut un drum lung în căutarea cuvintelor potrivite pentru a-L preaslăvi pe El“. 

 

Sesiunea a VII-a a fost moderată de pr. prof. dr. Ioan Tulcan, iar referenţiari au fost: prof. dr. Daniel Munteanu de la Facultatea de Teologie Ortodoxă din cadrul Universităţii Valahia din Târgovişte - „Influenţa teologiei părintelui Dumitru Stăniloae asupra teologiei trinitare şi ecologice a lui Jürgen Moltmann“; pr. lect. dr. Sorin Şelaru de la Facultatea de Teologie Ortodoxă din Bucureşti - „Contribuţia părintelui Stăniloae la dialogul oficial dintre Biserica Ortodoxă Română şi Biserica Romano-Catolică“; pr. prof. univ. dr. Constantin Pătuleanu de la Facultatea de Teologie Ortodoxă din Bucureşti - „Contribuţia părintelui Stăniloae la dialogul oficial dintre Biserica Ortodoxă Română şi Biserica Evanghelică din Germania“; pr. prof. dr. Aurel Pavel de la Facultatea de Teologie Ortodoxă „Andrei Şaguna“ din Sibiu - „Părintele Stăniloae - principii teologice şi misionare pentru dialogul intercreştin“. În cadrul acestei sesiuni a fost prezentată de către pr. prof. dr. Viorel Ioniţă comunicarea profesorului em. dr. Jürgen Moltmann - „Părintele Dumitru Stăniloae în context ecumenic“.

 

Ultima sesiune, cea de-a VIII-a, a fost moderată de pr. prof. dr. Ştefan Buchiu, iar referenţiari au fost:  prof. dr. Cristinel Ioja de la Facultatea de Teologie Ortodoxă din Arad - „Părintele Stăniloae, creaţie şi restaurare în teologia ortodoxă. Receptarea gândirii sale în areopagul culturii române contemporane“; pr. conf. dr. Gheorghe Zamfir de la Facultatea de Teologie Ortodoxă din Craiova - „Eclesiologia părintelui Dumitru Stăniloae şi receptarea ei în teologia academică“, şi pr. conf. univ. dr. Nicolae Moşoiu de la Facultatea de Teologie Ortodoxă „Andrei Şaguna“ din Sibiu - „Forma Bisericii, perspectiva mistică a părintelui Stăniloae asupra eclesiologiei şi importanţa receptării acesteia în contextul actual“. (Ioan Buşagă, Ştefan Sfarghie)

 

ziarullumina.ro/eveniment/receptarea-operei-parintelui-dumitru-staniloae-astazi