Datorită păcatului, nu-L mai putem vedea pe Dumnezeu

Așa cum un zid oprește vederea a ceea ce se află dincolo de el, tot așa păcatul închide orizontul vederii lui Dumnezeu.

Păcatul lui Adam este „peretele cel din mijloc al vrajbei” („Slava Învierii”, Glas I), iar voia păcătoasă a omului este „zid de aramă” între om și Dumnezeu. Așa cum un zid oprește vederea a ceea ce se află dincolo de el, tot așa păcatul închide orizontul vederii lui Dumnezeu, ne închide în noi înșine ca un zid, ne face tot mai neasemănători cu Dumnezeu și de aceea ne simțim tot mai departe de El, Care ne este așa de aproape.

Numai curățirea de păcat surpă zidul despărțitor. Pe măsură ce omul sporește în lucrarea de despătimire și în săvârșirea poruncilor, neasemănarea dispare, distanța se micșorează și prezența lui Dumnezeu se face tot mai evidentă, tot mai luminoasă. De aceea și simțirea prezenţei lui Dumnezeu nu este ceva static, nu este pretutindeni și pentru toți la fel, ci fiecare se află față de Dumnezeu la altă distanţă, la o distanţă proprie, potrivit cu stadiul duhovnicesc la care se află.

(Ieromonah Petroniu Tănase, Chemarea Sfintei Ortodoxii, Editura Bizantină, București, 2006, pp. 106-107)

doxologia.ro/cuvinte-duhovnicesti/datorita-pacatului-nu-l-mai-putem-vedea-pe-dumnezeu

Virtutea sufletului

Virtutea sufletului înseamnă să dispreţuieşti slava deşartă şi să calci în picioare toate cele nefolositoare sufletului.

Ascultă, aşadar, care sunt virtuţile sufletului şi ce este propriu fiecăreia:

1. virtutea sufletului înseamnă să iubeşti pe Dumnezeu şi să dispreţuieşti faptele pe care El nu le iubeşte;

2. virtutea sufletului înseamnă să alegi răbdarea şi să te fereşti de nerăbdare;

3. virtutea sufletului înseamnă să păzeşti neprihănirea, atât a trupului cât şi a sufletului;

4. virtutea sufletului înseamnă să dispreţuieşti slava deşartă şi să calci în picioare toate cele nefolositoare sufletului;

5. virtutea sufletului înseamnă să te sârguieşti pentru umilinţă şi să deteşti duhul mândriei;

6. virtutea sufletului înseamnă să îmbrăţişezi adevărul şi să fugi de orice minciună;

7. virtutea sufletului înseamnă să înfrânezi mânia şi să înăbuşi furia;

8. virtutea sufletului înseamnă să te fereşti de orice rău şi să îmbrăţişezi învăţătura dumnezeiască;

9. virtutea sufletului înseamnă să iubeşti pacea şi să urăşti invidia;

10. virtutea sufletului înseamnă să supui spiritului orice virtute trupească.

Virtutea sufletului este sălaşul grijii depusă ziua şi noaptea la păzirea bo­găţiei harurilor tuturor virtuţilor. Vei putea, deci, să obţii aceste virtuţi, dacă vei nesocoti grijile lumeşti şi vei pune bunurile cereşti mai presus de cele nefolositoare şi pământeşti, dacă voinţa ta va fi ocupată cu laudele lui Dumnezeu şi dacă vei medita la judecăţile Lui, ziua şi noaptea. Astfel vei fi „ca un pom sădit lângă cursul apelor” (Psalmi 1,3) şi toate roadele duhovniceşti vor răsări din tine încât, din slujitor, vei fi numit prietenul lui Dumnezeu

.
(Sfântul Vasile cel Mare, Învățătură către fiul duhovnicesc, traducere de I. Popa, Editura Mitropolia Olteniei, Craiova, 2007, pp. 17-18)

doxologia.ro/cuvant-de-folos/virtutea-sufletului

Este datoria creştinului să atragă atenţia cuiva care greşeşte?

Este bine să îi spui, dar nu poţi să îi baţi la cap pe astfel de oameni pentru că nici Hristos nu a bătut la cap pe nimeni.

Este datoria creştinului să atragă atenţia cuiva care greşeşte, chiar dacă acesta nu vrea să i se spună? Depinde cum îi spui. Este bine să îi spui, dar nu poţi să îi baţi la cap pe astfel de oameni pentru că nici Hristos nu a bătut la cap pe nimeni. El, Hristos, a spus: „Care vreţi, veniţi!”. A dat dovadă de iubire, a manifestat iubirea Lui, a spus ale Lui, a avut suport prin minunile pe care le-a făcut în viaţa Lui, prin viaţa Lui întreagă şi atât. N-a silit pe nimeni. Este bine să ne dăm interesul, dar cât putem, adică atât cât ni se permite din partea celuilalt.

(Părintele Nicolae Tănase, Soț ideal, soție ideală,Editura Anastasis, 2001, pp. 85-86)

doxologia.ro/cuvinte-duhovnicesti/este-datoria-crestinului-sa-atraga-atentia-cuiva-care-greseste

Credinţa - un dar al lui Dumnezeu

Cine poate să explice fie şi în ceea ce îl priveşte cum se încheagă în inimă convingerile credinţei? Cel mai bine ne lămureşte Sfântul Apostol, numind credinţa „dar al lui Dumnezeu”. 

Calea credinţei este o cale tainică, ascunsă. Cine poate să explice fie şi în ceea ce îl priveşte cum se încheagă în inimă convingerile credinţei? Cel mai bine ne lămureşte Sfântul Apostol, numind credinţa „dar al lui Dumnezeu”.

Credinţa este, cu adevărat, un dar al lui Dumnezeu, însă necredincioşii sunt fără de răspuns, fiindcă ei înşişi sunt vinovaţi că nu primesc acest dar. Acolo unde nu are cine să primească darul, el nu se dă, căci asta ar însemna risipirea lui în zadar. Cum devine sufletul capabil să primească darul credinţei, e greu de spus. La sutaş vedem o mare smerenie, în pofida faptului că avea putere lumească, virtuţi şi minte ageră. Oare nu smerenia atrage marea milă a lui Dumnezeu care dăruieşte credinţa? Nu e deloc de mirare. Oricum, toată lumea ştie că necredincioşii sunt totdeauna trufaşi, iar credinţa cere în primul rând ca mintea să se plece sub jugul său.

(Sfântul Teofan Zăvorâtul, Tâlcuiri din Sfânta Scriptură pentru fiecare zi din an, Editura Sophia, București, p. 198)

doxologia.ro/cuvant-de-folos/credinta-un-dar-al-lui-dumnezeu

Robul lui Hristos nu poate fi vrăjmaşul cuiva

Însăşi Evanghelia ne porunceşte să fim prevăzători faţă de vrăjmaşi şi să ne purtăm cu ei cât se poate de înţelept. Vrăjmăşia se naşte din duhul lumii; adeseori, ea ia locul iubirii trupeşti. Şi dragostea trupească seamănă însă foarte mult cu vrăjmăşia. 

Iubirea duhovnicească este statornică, neîmpătimită şi nepătimaşă, toată în Dumnezeu, îi cuprinde pe toţi semenii, pe toţi îi iubeşte deopotrivă, însă cu mare deosebire. Iubiţi pe vrăjmaşii voştri, spune Evanghelia, binecuvântaţi pe cei ce vă blestemă, faceţi bine celor ce vă urăsc şi rugaţi-vă pentru cei ce vă vatămă şi vă prigonesc (Mt. 5, 44). Aici se arată limpede şi hotărât în ce trebuie să constea iubirea de vrăjmaşi: în iertarea necazurilor pe care ni le fac, în rugăciunea pentru ei, în binecuvântarea lor, adică în vorbe bune pentru ei şi în mulţumirea adusă lui Dumnezeu pentru necazurile pe care ni le fac, în a le face bine pe măsura puterilor şi a sporirii noastre duhovniceşti, bine care poate ajunge până la gustarea morţii trupeşti pentru mântuirea vrăjmaşului. Pildă a iubirii acesteia de vrăjmaşi ne-a arătat Mântuitorul.

Tot Evanghelia ne porunceşte să fim însă prevăzători faţă de vrăjmaşii noştri, să nu ne dăm pe mâna lor. Iată, Eu vă trimit pe voi ca pe nişte oi în mijlocul lupilor; fiţi dar înţelepţi ca şerpii şi nevinovaţi ca porumbeii. Feriţi-vă de oameni, căci vă vor da pe mâna sinedriştilor şi în sinagogile lor vă vor bate cu biciul… veţi fi urâţi de toţi pentru numele Meu (Mt. 10, 16-17, 22). Aşadar, însăşi Evanghelia ne porunceşte să fim prevăzători faţă de vrăjmaşi şi să ne purtăm cu ei cât se poate de înţelept. Vrăjmăşia se naşte din duhul lumii; adeseori, ea ia locul iubirii trupeşti. Şi dragostea trupească seamănă însă foarte mult cu vrăjmăşia. Un urmaş al vechiului Adam e în stare şi de iubire trupească şi de vrăjmăşie: cu cât este mai viu în el omul cel vechi, cu atât lucrează mai puternic bolile cu care căderea a lovit iubirea: vrăjmăşia, ura, gelozia, iubirea trupească. Robul lui Hristos nu poate fi vrăjmaşul cuiva.

(Sfântul Ignatie Briancianinov, De la întristarea inimii la mângâierea lui Dumnezeu, Editura Sophia, 2012, pp. 189-190)

doxologia.ro/cuvant-de-folos/robul-lui-hristos-nu-poate-fi-vrajmasul-cuiva

Cuvântul rugăciunii lui Iisus este cel mai puternic cuvânt

Când ne rugăm cu buzele noastre sau ascultăm o rugăciune citită de altcineva, ne împărtăşim de energia cuvântului rugăciunii, a lui Dumnezeu. Deci, a ne ruga, a pomeni şi a invoca numele lui Iisus Hristos este cel mai pozitiv lucru pe care îl putem face. 

Cuvintele pe care noi le rostim zilnic, rele sau bune, sunt în final nişte energii. Iar noi, cei care le rostim sau le auzim, deci le emitem sau le recepţionăm, înmagazinăm în mintea noastră aceste energii, ne hrănim cu ele.

Spre exemplu, când pomenim numele satanei, înjurăm, blestemăm, acel nume al satanei este energie negativă, malefică prin excelenţă, este izvorul răului. Or, noi înmagazinăm în fiinţa noastră acele energii negative.

Însă, reversul acestor energii negative este pomenirea numelui lui Iisus, este rugăciunea. Când ne rugăm cu buzele noastre sau ascultăm o rugăciune citită de altcineva, ne împărtăşim de energia cuvântului rugăciunii, a lui Dumnezeu. Deci, a ne ruga, a pomeni şi a invoca numele lui Iisus Hristos este cel mai pozitiv lucru pe care îl putem face. Numele lui Iisus deţine prin excelenţă energiile pozitive ale Harului Duhului Sfânt. Cuvântul rugăciunii lui Iisus este cel mai puternic cuvânt, cel mai puternic nume atât pe pământ cât şi în ceruri.

(Arhim. Ioachim Pârvulescu, Sfătuiri duhovniceşti, Sfânta Mănăstire Lainici, 2004, pp. 67-68)

doxologia.ro/cuvinte-duhovnicesti/cuvantul-rugaciunii-lui-iisus-este-cel-mai-puternic-cuvant

Iubirea trupească şi iubirea duhovnicească

Iubirea este legătura desăvârşirii (Col. 3, 14), a zis apostolul. Dacă aşa stau lucrurile, pentru ce sabia, pentru ce vrăjmăşia şi dezbinarea? Pentru că Dumnezeu leapădă iubirea trupească, iubirea pe care a cunoscut-o Adam după cădere: El primeşte doar iubirea duhovnicească, pe care a arătat-o lumii Noul Adam, Domnul nostru Iisus Hristos. 

Toate faptele noastre faţă de aproapele, bune şi rele, Domnul o să le judece ca şi cum le vom fi făcut faţă de El Însuşi (v. Matei 25, 34-36). Domnul a cuprins toată Legea în aceste două porunci: iubirea de Dumnezeu şi iubirea de aproapele. Iubirea este legătura desăvârşirii (Col. 3, 14), a zis apostolul. Dacă aşa stau lucrurile, pentru ce sabia, pentru ce vrăjmăşia şi dezbinarea? Pentru că Dumnezeu leapădă iubirea trupească, iubirea pe care a cunoscut-o Adam după cădere: El primeşte doar iubirea duhovnicească, pe care a arătat-o lumii Noul Adam, Domnul nostru Iisus Hristos. Noi suntem datori să iubim aşa cum iubeşte El: iubirea vechiului Adam, celui căzut, este un fruct oprit în Raiul Noului Testament. Ea este plină de porniri, de închipuire, este schimbătoare, împătimită, iubeşte zidirea în afara lui Dumnezeu. Dumnezeu este scos cu totul din legăturile iubirii acesteia; chemaţi sunt să ia parte la ea păcatul şi satana.

(Sfântul Ignatie Briancianinov, De la întristarea inimii la mângâierea lui Dumnezeu, Editura Sophia, 2012, pp. 188-189)

doxologia.ro/cuvant-de-folos/iubirea-trupeasca-iubirea-duhovniceasca

Din pildele Sfântului Cosma Etolianul - 5. Creştinismul

Aşadar această lege, cea duhov­nicească, este bună şi mă voi face creştin.

Odată un închinător la idoli şi-a spus: „Vreau să mă fac evreu”. Există trei legi: legea naturală a evreilor, cea trupească a turcilor şi cea duhovnicească a creştinilor. Idolatrul s-a hotărât să primească legea naturală. A citit şi apoi a spus: „Când îţi ia cineva haina, ia-o şi tu pe a lui. Când te nedreptăţeşte cineva cu zece bani, ia-i şi tu alţi zece. Dacă îţi omoară cineva fratele, omoară-l şi tu pe al lui”. Apoi a continuat: „Dacă merg pe drum şi vine cineva şi-mi ia haina, trebuie s-o iau şi eu pe a lui, însă nu mă lasă. Atunci trebuie, fie să-l omor, fie să mă omoare el pe mine. Nu este bună legea evreiască”.

„Vreau să mă fac turc”. A primit legea turcească, a citit-o şi s-a ruşinat când a auzit de atâtea femei şi alte lucruri necuviincioase. A spus: „Nu-mi place nici această lege, este dobitocească”.

A spus iarăşi: „Din turc vreau să mă fac creştin". A primit legea duhovnicească, a citit şi a găsit locul unde spune: „Celui ce-ţi ia haina, dă-i şi cămaşa; celui ce-ţi ia zece bani, dă-i încă zece; iar celui ce te loveşte peste obrazul drept, întoarce-i şi pe cel stâng”. Atunci idolatrul a spus: „Să fac o încercare. Mă duc pe un drum. Vine cineva şi-mi ia haina. După lege trebuie să-i spun: «Stai, frate, să-ţi dau şi cămaşa». Vine şi-mi ia zece bani. Trebuie să-i spun: «Stai, frate, să-ţi dau încă zece». Vine să-mi dea o lovitură. Trebuie să-i întorc şi celălalt obraz, ca să-mi mai dea una. Mi se pare că, deşi este om rău şi sălbatec, dacă mă port cu blândeţe şi vorbesc cu smerenie, va fi mişcat, îmi va da lucrurile înapoi şi nu mă va ucide. Pentru că dacă îi voi sta împotrivă, ori mă va ucide el pe mine, ori îl voi ucide eu pe el. Aşadar această lege, cea duhov­nicească, este bună şi mă voi face creştin.

(Constantin V. Triandafillu, Sfântul Cosma Etolianul – Viaţa şi învăţăturile, traducere de Ieroschim. Ştefan Nuţescu, Editura Evanghelismos, Bucureşti, 2010, p. 183)

doxologia.ro/viata-bisericii/sfantul-munte-athos/din-pildele-sfantului-cosma-etolianul-5-crestinismul

Mâine mă voi schimba...

Făgăduinţa „mâine mă voi schimba” astupă gura conştiinţei. Astfel se scurge „mâine” după „mâine”, iar conştiinţa oboseşte să repete întruna acelaşi lucru şi, în cele din urmă, tace. Începe să apară gândul: „Se poate şi aşa”.

„Nimeni care pune mâna pe plug şi se uită îndărăt nu este potrivit pentru împărăţia lui Dumnezeu”. Asta înseamnă că cine vrea să se mântuiască, dar se uită cu părere de rău la lucrurile pe care trebuie să le lepede în acest scop, acela nu se mântuieşte, nu merge, nu se îndreaptă către împărăţia lui Dumnezeu. Trebuie s-o rupem o dată pentru totdeauna cu tot ce poate împiedica lucrarea mântuirii. Cei ce vor să se mântuiască văd şi singuri asta, dar amână mereu despărţirea de anumite deprinderi pătimaşe. A rupe dintr-o dată cu toate aceste obişnuinţe li se pare o jertfă prea mare. Vor să se lase de ele „puţin câte puţin”, ca să nici nu bată la ochi, şi ies mai întotdeauna în pierdere. Se apucă de fapte mântuitoare, dar simţirile inimii rămân aceleaşi ca mai înainte. La început, nepotrivirea aceasta e foarte izbitoare. Însă făgăduinţa „mâine mă voi schimba” astupă gura conştiinţei. Astfel se scurge „mâine” după „mâine”, iar conştiinţa oboseşte să repete întruna acelaşi lucru şi, în cele din urmă, tace. Începe să apară gândul: „Se poate şi aşa”. Acest gând devine din ce în ce mai puternic, iar apoi se încetăţeneşte pentru totdeauna, şi omul devine cucernic pe din afară, însă neîndreptat pe dinăuntru: un mormânt văruit în ochii Domnului. Ceea ce e mai dureros este că aceşti oameni se îndreaptă la fel de greu, dacă nu chiar mai greu, decât cei împietriţi în păcate vădite... Iar ei cred că nu săvârşesc nimic rău.

(Sfântul Teofan Zăvorâtul, Tâlcuiri din Sfânta Scriptură pentru fiecare zi din an, Editura Sophia, București, pp. 220-221)

doxologia.ro/cuvant-de-folos/maine-ma-voi-schimba

Înţeleptul merge pe cărarea vieţii, care duce în sus

„Înţeleptul merge pe cărarea vieţii care duce în sus, ca să ocolească drumul iadului care merge în jos" (Pilde 15, 24). Toţi ştiu ce este iadul şi că fiecare poate nimeri acolo pentru faptele sale; însă nu toţi îşi amintesc asta si nu toţi trăiesc cum se cuvine, aşa încât să se vadă că se îngrijesc să scape de iad.

„Înţeleptul merge pe cărarea vieţii care duce în sus, ca să ocolească drumul iadului care merge în jos" (Pilde 15, 24). Toţi ştiu ce este iadul şi că fiecare poate nimeri acolo pentru faptele sale; însă nu toţi îşi amintesc asta si nu toţi trăiesc cum se cuvine, aşa încât să se vadă că se îngrijesc să scape de iad. Trăiesc aşa, în voia sorţii: „poate avem noroc şi nu nimerim în iad". Dar unde ne este raţiunea? Şi în treburile lumeşti „norocul" poate să ne scape din mâini, însă într-un lucru atât de însemnat, care o dată săvârşit rămâne neschimbat în vecii vecilor, folosirea cuvântului „noroc" vădeşte cea mai mare lipsă de raţiune. Deci nu te făli, raţiune, cu puterea ta de înţelegere, dacă nu-ţi aduci aminte de aceste lucruri şi nu ne îmbii cu cugetări ale vieţii, despre cum am putea, fugind de iad, să ne mântuim.

(Sfântul Teofan Zăvorâtul, Tâlcuiri din Sfânta Scriptură pentru fiecare zi din an, Traducere din limba rusă de Adrian şi Xenia Tănăsescu-Vlas, Editura Sophia, 2011, p. 28)

doxologia.ro/cuvant-de-folos/inteleptul-merge-pe-cararea-vietii-care-duce-sus

Ortodoxia lunatică

„Ortodoxia lunatică” nu e pendularea din neputinţă între „foc” şi „apă”, între lume şi Biserică, a unui suflet; aceasta ne este comună, mai mult sau mai puţin, tuturor, mai ales în perioada căutărilor sau a creşterii duhovniceşti. Dar e o indescriptibilă diferenţă între a veni la Biserică pentru ca Domnul să-ţi repare credinţa şi iubirea, adică pentru probleme legate de disfuncţionalitatea trăirii tale creştine, a împlinirii poruncilor Mântuitorului, şi a veni pentru anomalii care te împiedică, de fapt, să păcătuieşti în continuare şi să-ţi cultivi egoismul.

„În atâta nesiguranţă şi nedreptate, de care se loveşte pretutindeni şi oricând, românul nu are decât o scăpare: Biserica. Îngenuncheat în bisericuţa întunecoasă, în faţa iconostasului, unde flăcările a sute de lumânări fumegă sub chipurile încremenite ale sfinţilor, el se simte  -  numai acolo  -  acasă; ocrotit, izbăvit, poate şi iubit. Trăsăturile dominante ale religiei sale sunt umilinţa şi acceptarea cu seninătate a voinţei dumnezeieşti. Cartea lui Iov şi parabola fariseului şi a vameşului sunt, cu siguranţă, în Sfânta Scriptură, pasajele cele mai apropiate de inima lui. (NEAGU DJUVARA – ÎNTRE ORIENT şi OCCIDENT: Ţările Române la începutul epocii moderne)

            Cercetează-mă, Doamne, şi cunoaşte inima mea; încearcă-mă şi cunoaşte cărările mele
            Şi vezi de este calea fărădelegii în mine şi mă îndreptează pe calea cea veşnică.
(Psalm 138, 23-24)

 

            „Ortodoxia lunatică” este un titlu greu, apăsător. Şi totuşi, a-l evita, nu-i cu putinţă, fără a menaja boala duhovnicească cu acest nume. Şi nu se cade a ţine departe de bisturiul Adevărului această tumoră a credinţei noastre ce ne fură neîncetat harul iubirii frăţeşti şi ne împiedică astfel să fim şi o comunitate vie, nu doar o „tradiţie bimilenară”.

            „Ortodoxie lunatică” e religia acelor dreptmăritori, majoritari, care pendulează continuu între lume şi Biserică, nu din neputinţă, ci „dogmatic”, din credinţa că aceasta este ortodoxia, sau cel puţin, ortodoxia românească populară, NORMALĂ. Ca şi în textul d-lui Djuvara, pentru acest creştin Biserica e doar un refugiu, un ultim refugiu, din calea unei vieţi care a devenit imposibilă. De-a lungul întregii sale vieţi creştinul lunatic fuge de focul vieţii lumeşti în apa Bisericii, iar de Focul Duhului Sfânt, în apa vieţii lumeşti.

            Caracteristica fundamentală a acestei „ortodoxii de circumstanţă şi de supravieţuire” este, inevitabil, individualismul. O sută de oameni dacă intră în biserică, vom avea de fapt o sută de „schituri-dintr-un-om” care slujesc autonom, fiecare axat pe rezolvarea unei anumite situaţii existenţiale specifice. Şi numim această ceată de năpăstuiţi, de însinguraţi în mulţime, fiecare izolat în povestea lui, fiecare zbătându-se solitar ca să nu se înece în necazul lui, cu numele sfinte date de dragostea şi jertfa lui Hristos: Biserică, Casa lui Dumnezeu, Trupul lui Hristos...

            În toată idilica imagine descrisă de d-l Djuvara şi în care recunoaştem, adesea cu mândrie, Ortodoxia noastră, populară, tragică, mioritică, românească, lipseşte ceva esenţial: Biserica însăşi ca adunare a credincioşilor, cele 99 de oi solidare cu oaia muşcată de lup. Unde este turma? Oare ceea ce vedem în biserică, duminica sau de sărbători, e un grup de ucenici care se iubesc unii pe alţii cum i-a iubit Hristos sau doar o gloată cu interese temporare? Unde este comunitatea care trăieşte mărturisind şi celebrând o altă Viaţă, nouă, cerească, pe care şi-au asumat-o ca mărturisire continuă, cotidiană, a lui Hristos şi ca solidaritate organică, manifestă, cu fiecare mădular încercat? Unde este iubirea de Dumnezeu şi aproapele ca stil de viaţă, deopotrivă privat şi public? Unde sunt faptele, acţiunile care arată o susţinere a unui mădular al bisericii locale prigonit şi abuzat de vreun baron local sau de autorităţi? La noi e uşor a vedea Împărăţia cea dinlăuntrul oamenilor: în icoane şi în marii nevoitori contemporani. Dar Împărăţia cea din mijlocul nostru, chipul Împărăţiei ivit din dragostea frăţească, este aproape de negăsit, mai ales în parohii... Avem o cultură duhovnicească axată pe crearea de individualităţi speciale, de sfinţi, puternic vizibilă în spaţiul monahal; dar e o mare şi tragică absenţă, limpede mai ales în spaţiul parohial, a unei culturi duhovniceşti creatoare de comunităţi vii, inspiratoare a unei iubiri frăţeşti, reale, între mireni. Chiar personajele scripturistice care, după constatările d-lui Djuvara, definesc fundamental duhovnicia credinciosului ortodox român, Iov şi Vameşul, susţin cele afirmate mai sus: ambele sunt cazuri, soluţii şi modele duhovniceşti individuale. Unde sunt cele colective?

            Dragostea lui Hristos scoate sufletele din singurătate şi izolare, le curăţă şi le sfinţeşte ca să le înfrăţească, să le unească într-o frăţietate care s-ar putea defini ca arvuna unei alte lumi. Nu vedem acest lucru nici în descrierea evlaviei româneşti a d-lui Djuvara, nici în bisericile noastre azi. Avem credincioşi, dar nu avem decât arareori Biserică, în sensul de comunitate, de Trup concret, palpabil, al lui Hristos. Avem 50 sau 100 de oameni care se roagă în acelaşi spaţiu şi în acelaşi timp. Dar ar fi destul să ne privească cineva când ieşim din biserici ca să vadă ce comunitate suntem... Sau să cerceteze în ce măsură aceşti 50 sau 100 de oameni se mai văd şi pentru ce, în cursul săptămânii.

            Fenomenul a devenit extrem de vizibil şi zgomotos în bisericile ortodoxe din străinătate, transformate şi în pieţe de locuri de muncă. Am putea spune că în bisericile ortodoxe din Italia sau Spania, unde zarva tranzacţiilor tinde uneori să acopere Liturghia (după mărturia celor care au fost acolo) e locul în care prosperă această „altă evanghelie” a „ortodoxiei lunatice”: evanghelia Dumnezeului ascuns în hidrant, care stă acolo şi poate fi accesat la nevoie, dacă focul vieţii lumeşti în care trăieşti a crescut prea mult şi rişti să fii mistuit. A lui „iov” căruia i s-a stricat maşina, afacerea, etc. şi se simte cu totul nenorocit. A „vameşului” care e în stare să-şi spargă pieptul cu pumnii şi să-şi rupă cămaşa numai să-l scape Dumnezeu de Garda Financiară. Este evanghelia unui Dumnezeu de 112, strict al situaţiilor de urgenţă, ultima soluţie a indivizilor de confesiune ortodoxă blocaţi în traficul civilizaţiei contemporane. Biserica este serviciul de asistenţă duhovnicească al vieţilor noastre minunate!? Dacă viaţa mea intră în pană, merg la biserică, Îl sun pe Dumnezeu şi serviciul de intervenţie rapidă condus de Hristos acţionează, deblochează situaţia. Apoi plătesc şi îmi văd de viaţa mea... Dumnezeule mare!!!

            „Pe noi înşine şi unii pe alţii şi toată viaţa noastră, lui Hristos Dumnezeu să o dăm.” Fiecare Liturghie este o chemare la o altă Viaţă, la a fi un alt Om, toţi Un Om, o singură credinţă, o singură simţire, un singur cuget şi o singură dragoste: a lui Iisus Hristos. Fără această lucrare, fără o predare şi o participare din inimă şi din rărunchi la această lucrare dumnezeiască, Liturghia face să sune inima noastră ca o tobă de tinichea: picăturile de har, de energie curăţitoare, regeneratoare şi unificatoare, căzând pe acoperişurile de tablă ale egoismelor! Acest sunet metalic, strident, al inimilor de „de aramă sunătoare şi chimval zăngănitor” e acoperit la Liturghie de vocile preotului şi ale corului. Dar degrabă le descoperă Spovedania şi, mai ales, absenţa de la Împărtăşanie. Şi mai degrab le descoperă necunoaşterea Scripturii, adică a ceea ce gândeşte şi vrea Dumnezeu... Dar câţi preoţi rup vraja spunându-ne: ”Nu-L cunoaşteţi pe Hristos, oameni buni! Habar n-aveţi, cu mintea, şi mai ales cu inima, Cine şi cum este El! ŞI, MAI ALES, CE VREA EL! Şi aveţi pretenţia că ştiţi ce e creştinismul, la ce foloseşte şi cum să-l trăiţi! NU VĂ INTERESEAZĂ HRISTOS, CI DOAR CE PUTEŢI CÂŞTIGA DE PE URMA LUI! APOI, DACĂ, ÎN CALITATE DE CREATOR şi MÂNTUITOR VĂ REVENDICĂ FIINŢA, ÎL PĂRĂSIŢI! ŞI, DACĂ INSISTĂ, ÎL RĂSTIGNIŢI! Dar creştinismul este dragoste sau nu este deloc! Iar dragostea este o relaţie dezinteresată de cunoaştere şi de unire a unor persoane, fiecare urmărind fericirea celuilalt... ”

            Elementul definitoriu al unui creştinism viu, autentic, este misionarismul continuu ca expresie practică a bucuriei de a fi creştin, de a aparţine lui Hristos. Iată ce scrie Sf. Ap. Pavel în epistola către Evrei: „Iar Hristos a fost credincios ca Fiu peste casa Sa. Şi casa Lui suntem noi, numai dacă ţinem până la sfârşit, cu neclintire, îndrăzneala mărturisirii şi lauda nădejdii noastre.” (3, 6). Doar nu credem că îndrăzneala mărturisirii se referă la „curajul” de a spune Crezul la Sfânta Liturghie! Nu. Se referă la mărturisirea lui Hristos în faţa lumii. Iar „lauda nădejdii noastre” nu are nici o legătură cu accesarea reuşită a fondurilor europene sau cu ieftinirea combustibilului... În mod normal, în locul vidului de prezenţă civică a Bisericii, dacă Biserica ar fi o comunitate de dragoste evanghelică, am avea o foarte puternică activitate misionară. Mai direct spus: am fi noi „călare” pe societatea civilă cu Evanghelia (nu cu CIP-uri, naţionalisme şi alte chestii anti-sistem), iar nu falşii ei reprezentanţi ar fi călare mediatic pe Biserică. Noi îl contrazicem însă pe Sf. Ap. Ioan care ne spune „că mai mare este Cel ce e în voi decât cel ce este în lume” (1 IOAN 4, 4).

            „Ortodoxia lunatică” nu e pendularea din neputinţă între „foc” şi „apă”, între lume şi Biserică, a unui suflet; aceasta ne este comună, mai mult sau mai puţin, tuturor, mai ales în perioada căutărilor sau a creşterii duhovniceşti. Dar e o indescriptibilă diferenţă între a veni la Biserică pentru ca Domnul să-ţi repare credinţa şi iubirea, adică pentru probleme legate de disfuncţionalitatea trăirii tale creştine, a împlinirii poruncilor Mântuitorului, şi a veni pentru anomalii care te împiedică, de fapt, să păcătuieşti în continuare şi să-ţi cultivi egoismul.

            Ce face diferenţa dintre ortodoxia lunatică şi cea autentică? Convertirea: momentul din care Evanghelia începe să devină istorie personală, autobiografie duhovnicească, iar Liturghia şi Sfintele Taine încetează să mai fie soluţii impersonale la accidentele vieţii lumeşti - „petice noi” la burduful vechi ale vieţii noastre, resurse de „energie şi gândire pozitivă” pentru calea individualistă şi concurenţială a „răzbirii în viaţă” - şi devin ceea ce sunt în fapt: sacramente ale iubirii de fraţi, criteriul trecerii de la viaţă la moarte, al credinţei vii şi adevărate, aşa cum scrie Sf. Ap. și Ev. Ioan  în prima sa Epistolă (v. 3, 14).

            E o întoarcere la Calea deschisă de Botez... „Căci ne-am făcut părtaşi ai lui Hristos numai dacă vom păstra temeinic, până la urmă, începutul stării noastre întru El” (EVREI 3, 14)

Marius Iordăchioaia

doxologia.ro/puncte-de-vedere/ortodoxia-lunatica

Nu simţi Cerul pentru că nu-L slavosloveşti pe Dumnezeu

Nu simţi Cerul pentru că nu-L slavosloveşti pe Dumnezeu. Când omul se mişcă în spaţiul doxologiei, se bucură de toate. Sunt oameni din lume care ne vor judeca pe noi, monahii. Să vedeţi beduinii cât de greu o duc, şi totuşi Îi mulţumesc lui Dumnezeu şi sunt bucuroşi. Grâul nu-l curăţă, ca să aleagă piatra, ci îl macină aşa cum este, şi pâinea lor este plină de piatră. Iar alimentele lor se vede că nu au substanţele hrănitoare necesare, calciu etc. şi de aceea dinţii li se strică de tot. Şi vezi beduini cu câte un singur dinte, dar bucurându-se de parcă ar fi dintele de mărgăritar. Iar la noi, îi lipseşte unuia un dinte şi se simte complexat.

Toate acestea pe care le auziţi să vă facă să vă mişcaţi mereu în spaţiul doxologiei, să-L slăviţi zi şi noapte pe Dumnezeu pentru binefacerile Lui.

(Cuviosul Paisie Aghioritul, Cuvinte duhovniceşti, Vol. V Patimi și virtuți, Editura Evanghelismos, București, 2007, p. 146)

 doxologia.ro/cuvinte-duhovnicesti/nu-simti-cerul-pentru-ca-nu-l-slavoslovesti-pe-dumnezeu

Esenţa păcii lui Hristos

Ceva asemănător se întâmplă şi cu omul de rugăciune: după ce a fost prins într-o sferă mai înaltă, el se întoarce la pământ „mort” faţă de multe lucruri ce ţin de lumea aceasta. O nouă viaţă plină de lumină s-a arătat în el, iar acum distracţiile copilăreşti ce preocupă pe marea majoritate a oamenilor încetează de a mai prezenta vreun interes sau vreo atracţie pentru el.

Am citit odată într-un ziar o relatare despre un inginer care, testând un motor cu reacţie, a intrat din neatenţie în curentul de aer produs de motor, curent care l-a prins şi l-a înălţat departe de sol. Văzând ceea ce s-a întâmplat, asistentul său s-a grăbit să oprească motorul. Atunci însă inginerul a căzut la pământ mort.

Ceva asemănător se întâmplă şi cu omul de rugăciune: după ce a fost prins într-o sferă mai înaltă, el se întoarce la pământ „mort” faţă de multe lucruri ce ţin de lumea aceasta. O nouă viaţă plină de lumină s-a arătat în el, iar acum distracţiile copilăreşti ce preocupă pe marea majoritate a oamenilor încetează de a mai prezenta vreun interes sau vreo atracţie pentru el. Dacă ne măsurăm calitatea vieţii nu prin suma senzaţiilor psihofizice plăcute, ci prin extensiunea conştiinţei pe care o avem cu privire la realităţile universului, şi mai cu seamă, la Adevărul Dintâi şi Cel de pe Urmă, atunci vom înţelege ce anume stă în spatele cuvintelor lui Hristos: „Pacea Mea v-o dau”, spuse ucenicilor cu câteva ore înaintea morţii Sale pe cruce. Esenţa păcii lui Hristos stă în cunoaşterea desăvârşită pe care o avea despre Tatăl.

Tot aşa se întâmplă şi cu noi: dacă cunoaştem Adevărul Veşnic, toate chinurile acestei vieţi vor fi îndepărtate la periferia existenţei noastre, în timp ce lumina vieţii ce purcede din Tatăl va domni înăuntrul nostru.

Nici un succes sau o bunăstare temporară nu poate aduce o pace autentică, dacă continuăm să ignorăm Adevărul. Nu există prea mulţi oameni cu îndeajuns curaj spiritual pentru a se abate de la calea bătătorită urmată de turmă. Curajul se naşte dintr-o credinţă statornică în Hristos-Dumnezeu.

(Arhimandritul Sofronie, Rugăciunea - experiența vieții veșnice, Editura Deisis, Sibiu, 2001 p. 76)

doxologia.ro/cuvinte-duhovnicesti/esenta-pacii-lui-hristos-0

Suferind durerea ne cercetează Hristos

Atunci când îl cercetează durerea pe om înseamnă că îl cercetează Hristos. În timp ce, atunci când omul nu trece prin nici o încercare, este ca şi cum l-ar părăsi Dumnezeu. Nici nu plăteşte datoriile, nici nu depune.

Atunci când îl cercetează durerea pe om înseamnă că îl cercetează Hristos. În timp ce, atunci când omul nu trece prin nici o încercare, este ca şi cum l-ar părăsi Dumnezeu. Nici nu plăteşte datoriile, nici nu depune. Vorbesc desigur despre cel care nu vrea reaua pătimire pentru dragostea lui Hristos, care îşi spune în sinea sa: „Sunt sănătos, am poftă de mâncare, mănânc bine, o duc foarte bine, sunt liniştit etc....” şi nu spune nici măcar un Slavă Ţie, Dumnezeule! Cel puţin dacă ar recunoaşte că toate aceste binecuvântări sunt ale lui Dumnezeu, oarecum s-ar aranja situaţia. Să spună: „Nu meritam toate acestea, dar fiindcă sunt neputincios, de aceea Dumnezeu mi le-a rânduit pe toate”.

În viaţa Sfântului Ambrozie se spune că odată Sfântul a fost găzduit de un oarecare bogat. Iar Sfântul văzând bogăţiile nemăsurate ale aceluia l-a întrebat dacă a fost încercat vreodată de vreo mâhnire. „Nu, niciodată, i-a răspuns acela. Ci bogăţiile mele mereu se înmulţesc, ogoarele îmi rodesc. Nu am simţit niciodată durere şi nici vreo boală nu m-a cercetat”. Atunci Sfântul a lăcrimat şi a spus însoţitorilor săi: „Pregătiţi trăsurile ca să plecăm repede de aici, pentru că pe acesta nu l-a cercetat Dumnezeu”. Şi de îndată ce a ieşit în drum, casa bogatului s-a scufundat. Traiul bun al aceluia dovedea că Dumnezeu îl părăsise.

(Cuviosul Paisie Aghioritul, Cuvinte duhovniceşti, Vol. IV Viața de familie, Editura Evanghelismos, București, 2003, pp. 210-211)

doxologia.ro/cuvinte-duhovnicesti/suferind-durerea-ne-cerceteaza-hristos

Boala şi aducerea-aminte de moarte

Domnul trimite boala tocmai pen­tru a aminti de moarte.

B. este bolnavă... Fie ca în această vreme potrivită să se deprindă cu mântuitoarea aducere-aminte de moarte... Cel sănătos anevoie îşi aminteşte de ea... Domnul trimite boala tocmai pen­tru a aminti de moarte, şi prin această aducere-aminte să-l facă pe bolnav a se îngriji, în sfârşit, şi de pregătirea pentru moarte.

V-aţi îmbolnăvit! Ce este de făcut? Răbdaţi şi mulţumiţi lui Dumnezeu, spunând în sinea dumneavoastră: „Această boală este pentru păcatele mele mari şi nenumărate. Domnul îmi ia puterile ca prin aceasta să mă facă mai înfrânat. El nu mai ştie cum să mă în­drepte altfel. A încercat şi cu mila, şi cu necazurile, şi nimic nu a folosit. Iar cea­sul morţii se apropie - şi, când va veni, ce va face ticăloşia mea? Doamne, Dumnezeul meu! Cruţă zidirea Ta cea neputincioasă!" Când omul e bolnav, fie şi uşor, moartea îi vine în minte ca sufletul să cunoască cu lucrul cât de ade­vărat este cuvântul înţeleptului: „Adu-ţi aminte de cele mai de pe urmă ale tale, şi în veac nu vei păcătui” (Sirah 7, 38)

.
(Sfântul Teofan Zăvorâtul, Boala și moartea, traducere din lb. rusă de Adrian și Xenia Tănăsescu, ed. a 2-a, Editura Sophia, București, 2007, pp. 10-11)

doxologia.ro/cuvant-de-folos/boala-aducerea-aminte-de-moarte

Puneți ordine în rugăciune!

Eu mă știu pe mine: dacă mă scol de dimineață și-mi fac oleacă de canon, parcă sunt un alt om toată ziua. Dar dacă te scoli dimineața și te învârtești așa, prin casă - că mai am asta de făcut, că mai am și treaba astălaltă, apoi nu-ți merge bine toată ziua.

Orice rugăciune este dar de la Dumnezeu. Dar noi, cei mai slabi, avem rugăciunea gurii. Deocamdată împlinește-o pe asta, tătăcuță. Fântâna e adâncă, dar funia e scurtă și găleata e mică. Fiecare cuprinde cât poate; nici albina nu poate lua tot nectarul din floare. Dar tare-i bine dacă faci oleacă de rânduială. Eu mă știu pe mine: dacă mă scol de dimineață și-mi fac oleacă de canon, parcă sunt un alt om toată ziua. Dar dacă te scoli dimineața și te învârtești așa, prin casă - că mai am asta de făcut, că mai am și treaba astălaltă, apoi nu-ți merge bine toată ziua. Așa că, să faci oleacă de canon în fiecare zi, ca dreptul Iov, care aducea jertfă în fiecare zi pentru feciorii lui

.

(Părintele Paisie Olaru, Părintele Paisie de la Sihla, Editura Bizantină, București, 1999, pp. 69-70)

doxologia.ro/cuvinte-duhovnicesti/puneti-ordine-rugaciune

Nădejdea - pregustare a viitorului

Un mare rol atât în monahism, cât și în căsătorie îl joacă nădejdea, înțeleasă nu ca simplă visare, ci act al credinței, al convingerii triumfătoare. Sfânta Scriptură ne spune că nădejdea este deja pregustare a viitorului, după cum credința este deja încredințare de cele nevăzute.

Un mare rol atât în monahism, cât și în căsătorie îl joacă nădejdea, înțeleasă nu ca simplă visare, ci act al credinței, al convingerii triumfătoare. Sfânta Scriptură ne spune că nădejdea este deja pregustare a viitorului, după cum credința este deja încredințare de cele nevăzute. Nădejdea nu este visul că poate în viitor o să fie mai bine. Pornind de la experiența prezentului (în pofida umbrelor, și uneori grozăviilor lui), văzând că în mijlocul acestei zile pline de orori strălucește lumina, arde dragostea, că lumina luminează cu adevărat întru întuneric și că întunericul nu poate nicidecum să o biruie, ne umplem, mulțumită nădejdii, de încrederea că până la urmă, lumina va birui. Aceasta este nădejdea noastră și aceasta este credința noastră, și pe ele poate să crească biruința iubirii atât în monahism, cât și în căsătorie

.

(Mitropolitul Antonie de Suroj, Taina iubirii, Editura Sophia, București, 2009, p. 68)

doxologia.ro/cuvinte-duhovnicesti/nadejdea-pregustare-viitorului

Să nu socoti cu privire la nici un păcat că e de mică însemnătate

Să nu socoți cu privire la nici un păcat că e de mică însemnătate: orice păcat e o călcare a Legii lui Dumnezeu, împotrivire față de voia lui Dumnezeu, călcare în picioare a conştiinţei.

Să nu socoți cu privire la nici un păcat că e de mică însemnătate: orice păcat e o călcare a Legii lui Dumnezeu, împotrivire față de voia lui Dumnezeu, călcare în picioare a conştiinţei. De la părutele fleacuri, de la păcate neînsemnate la arătare, trecem treptat la căderi mari. „Ce însemnătate are asta?”. „Doar nu e un păcat mare!" „Ce, asta e păcat?!” „Asta nu e păcat!”. Astfel judecă cel nepăsător faţă de mântuirea sa atunci când se hotărăşte să guste din roadă păcătoasă oprită de Legea lui Dumnezeu, întemeindu-se pe astfel de judecăţi neîntemeiate, el nu conteneşte a călca în picioare conştiinţa sa.

(Sfântul Ignatie Briancianinov, Cuvinte către cei care vor să se mântuiască, traducere de Adrian și Xenia Tănăsescu-Vlas, Editura Sophia, Bucureşti, 2000, p. 42)

doxologia.ro/cuvant-de-folos/sa-nu-socoti-cu-privire-la-nici-un-pacat-ca-e-de-mica-insemnatate

Despre suflet și trup

Sufletul, susţinând trupul în care a fost zidit, e pretutindeni în trup, nu ca în spaţiu, nici ca cel ce e cuprins, ci ca cel ce îl susţine, îl cuprinde şi îl face viu.

În timp ce în concepţia filosofilor antici, sufletul se află într-un anumit loc în trup, trupul este temniţa sufletului, iar salvarea sa constă în eliberarea lui de trup, Sfinţii Părinţi afirmă că „îngerul şi sufletul, fiind netrupeşti, nu sunt într-un loc, dar nici pretutindeni. Căci nu ţin totul, ci şi ei au trebuinţă de Cel ce-i susţine". Iar Sfântul Grigorie Palama remarcă: „Sufletul, susţinând trupul în care a fost zidit, e pretutindeni în trup, nu ca în spaţiu, nici ca cel ce e cuprins, ci ca cel ce îl susţine, îl cuprinde şi îl face viu, fiind şi în această privinţă după chipul lui Dumnezeu”. (...)

Potrivit învăţăturilor patristice, sufletul conduce trupul şi se foloseşte de inimă drept organ al său. Sufletul este împreunat cu trupul. Sfântul Nemesius al Emesei arată că „sufletul este imaterial şi nedelimitat de spaţiu, şi în întregime iradiind în jurul său, ca un soare care îşi răspândeşte lumina în orice loc străbate, precum şi de-a lungul propriului său corp solar, nu doar ca o parte a întregului pe care-l luminează, cum s-ar întâmpla dacă nu ar fi atotprezent în acest întreg”.

În plus, „deşi împreunat cu trupul, sufletul rămâne totuşi diferit de acesta”. Sufletul pune în mişcare şi conduce întregul trup - toate mădularele trupeşti. Una din învăţăturile Bisericii Ortodoxe ne spune că Dumnezeu conduce personal lumea prin energiile Sale necreate, fără intermediul făpturii create: „Precum Dumnezeu ţine în lucrare şi mişcă toată zidirea, aşa sufletul ţine în lucrare şi în mişcare mădularele trupului şi îl mişcă pe fiecare spre lucrarea sa”. Prin urmare: „Precum lucrul lui Dumnezeu este să cârmuiască lumea, aşa af sufletului este să-şi cârmuiască trupul”. (...)

În concluzie, relaţia dintre suflet şi trup constă în aceea că sufletul se află pretutindeni în trup, nelipsind din nici o parte a acestuia, în timp ce inima constituie sălaşul sufletului, al centrului sufletului - nu ca un vas, ci ca un organ care călăuzeşte tot trupul. Deşi diferit de trup, sufletul este totuşi legat de acesta în chip negrăit de tainic

.
(Mitropolit Hierotheos Vlachos, Psihoterapia ortodoxă: știința sfinților părinți, traducere de Irina Luminița Niculescu, Editurda Învierea, Arhiepiscopia Timișoarei, 1998, pp. 126-129)

doxologia.ro/cuvinte-duhovnicesti/despre-suflet-trup

Sfantul Maxim Marturisitorul - 1352

La 1352 de ani de la trecerea in vesnicie in 662, sarbatoriti in acest an 2014, in ziua de  13 august pomenim Mutarea Moastelor Sfantului Maxim Marturisitorul

III. COSMOLOGIA

1. Teoria logoi-lor

Cosmologia Sf Maxim este exprimata in mare parte in teoria sa referitoare la logoi, notiunea de logos ocupand in general un loc fundamental in gandirea sa si capatand aici o dezvoltare nemaiintalnita la Parintii greci.

Pentru Sf Maxim, logos-ul unei fapturi este principiul sau ratiunea sa fiintiala, ceea ce il defineste in mod fundamental, dar si scopul ei pentru care si exista. Pe scurt, ratiunea ei de a fi, in dublul sens de principiu si finalitate a fiintei sale. Pentru ca acest principiu si aceasta finalitate sunt in Dumnezeu, cuvantul logos are pentru Sf Maxim in primul rand un inteles duhovnicesc si nu se reduce la "logosul fizic", asa cum il intelegea Aristotel.

Aceasta este definitia principala a noriunii de logos, dar trebuie cunoscut faptul ca pentru Sf Maxim toate insusirile fapturilor, atat ale fiecaruia in parte, cat si comune unora dintre ele potrivt speciei sau genului, tin tot de logoi, si acesti logoi sunt totodata cei care guverneaza relatiile fapturilor intre ele si care, in general, asigura ordinea si coeziunea universului, atat in ceea ce priveste miscarea lui, cat si in ceea ce priveste latura lui stabila.

Unitatea suprema a acestor logoi se realizeaza in si prin Logos, Cuvantul lui Dumnezeu, Care este principiul si finalitatea tuturor logoilor. Logoii tuturor fapturilor au fost, intr-adevar, determinati cu totii de Dumnezeu in Logosul dumnezeiesc, Cuvantul lui Dumnezeu, mai inainte de toate veacurile si, asadar, inainte de a fi fost create fapturile; in EL sunt cuprinsi logoii din vesnicie si in EL subzista statornic, si prin ei toate cele create, mai inainte chiar de a veni la existenta, sunt cunoscute de Dumnezeu. Astfel , orice faptura, potrvit logosului sau propriu, exista potential in Dumnezeu mai inainte de a fi veacurile. Dar in mod real (in act) , potrivit aceluiasi logos, nu exista decat atunci cand Dumnezeu, in marea Sa intelepciune, a socotit ca e timpul sa o aduca la fiinta. Odata create potrivit acestui logos, tot potrivit aceluiasi logos Dumnezeu , prin pronia Sa, o tine in viata, ii actualizeaza potentialitatile si o conduce spre finalitatea ei, purtandu-i de grija, tot asa cum , prin judecata Sa, o mentine in deosebirea ei, care o distinge de toate celelalte fapturi.

Logoii fapturilor, chiar daca sunt in Dumnezeu si in jurul Lui, nu sunt totuna cu Dumnezeu. Sf Maxim nu numai ca subliniaza transcendenta radicala a Logosului in raport cu ei, dar afirma si ca ei insisi au fost pusi ca fundament de El. Altfel spus, ei nu sunt manifestari ale fiintei dumnezeiesti. Ei nu sunt nici Idei dumnezeiesti, in sensul platonician al termenului. Sf Maxim, urmand lui Pseudo- Dionisie, le numeste "voiri" dumnezeiesti, ceea ce inseamna mai ales ca ei sunt intiparirea in fapturi a vointei sau a intentiei dumnezeiesti cu privire la fiecare dintre ele si ca ei manifesta acest plan dumnezeuiesc in creatie. Denumindu-le astfel si raportand originea lor la "buna voire" a lui Dumnezeu, Sf Maxim le leaga clar de iconomia Sa, ca fiind de fapt o opera a vointei Sale, si se delimiteaza astfel net de o conceptie neoplatonica, care ar face din ele emanatii (sau productii necesare) ale fiintei dumnezeiesti, care, din acest motiv, ar fi conaturale cu Dumnezeu.

2. CREATIA

Dumnezeu este finalitatea in vederea careia toate fiintele exista, finalitate care nu este legata de nici un alt scop. In acest mod Sf Maxim afirma totala dependenta de Dumnezeu a creatiei si mai ales non-dependenta si absoluta transcendenta a lui Dumnezeu n raport cu ea. Exista un adevarat abis intre Necreat si creat, pe care Sf Maxim il exprima prin numerosi termeni, ca diferenta, distinctie/separare, distanta, interval. Asadar , nu in virtutea unei necesitati naturale, ci printr-o revarsare a bunatatii Sale. Dumnezeu a binevoit sa scoata fapturile din nefiinta, sa le intemeieze si sa li Se comunice, sa le dea fiinta si subzistenta.

Dumnezeu creaza fapturile prin propria Sa vointa - potrivit logilor lor pe care i-aconceput si care suntcuprinsi in El din vesnicie - la timpul potrivit fiecareia.

Singur Dumnezeu, Cel ce este mai presus de fiinta, este fara inceput, mai presus de orice conditionare de spatiu si timp, nemiscat, nenumit si nehotarnicit, infinit, desavarsit, existand in mod simplu si absolut.

Nici o faptura nu-si poate primi fiinta de la sine, si deci nici forma, nici materia din care e constituita nu pot fi necreate, infinite, eterne si nemiscate.

Orice faptura are, prin fiinta si prin nastere, un inceput. De aceea , orice faptura creata se situeaza intr-un timp si intr-un spatiu date, altfel spus este de la bun inceput conditionata in existenta sa de spatiu si timp.

Orice faptura creata raspunde pe deasupra si unui "cum"; ea nu este "simplu", ci "intr-un anumit mod", poseda anumite insusiri care o definesc si fac din ea o faptura circumscrisa, relativa, marginita. Orice faptura creata este, altfel spus, nedesavarsita, cu atat mai mult cu cat, neexistand mai inainte, ea vinela existenta si, asadar, are parte de devenire, mutare, schimbare, primind de la altcineva ceea ce-i lipseste.

Orice faptura creata este de asemenea supusa lui "cat", altfel spus, cantitatii. Fiecare faptura exista impreuna cu alte fapturi si este circumscrisa si marginita de ele.

Toate fapturile create au o durata, sunt supuse unei ordini care defineste relatia lor (mai ales cea de coexistenta) cu celelalte fapturi, ca si o anumita pozitie.

Orice faptura creata este in miscare de la venirea ei la existenta, ca una care nu-si are in ea insasi sfarsitul sau, pentru ca nu-si este siesi cauza (singur Dumnezeu, Care este fara cauza, Isi are in sine insusi sfarsitul, si asadar nu are ceva spre care sa Se miste, si este dec nemiscat); faptura creata trebuie de aceea sa se miste pewntru a se implini si desavarsi, adica pentru a ajunge la sfarsitul ei, care este in afara ei si transcendent, si care este totodata cauza ei, si anume Dumnezeu. Doar atunci cand a ajuns la sfarsitul sau, miscarea ei poate inceta (pentru ca nu mai are "nici unde, nici cum, nici spre ce sa fie miscata") si poate cunoaste stabilitatea care este totuna cu implinirea si desavarsirea sa. Aceasta conceptie, nascuta din critica origenismului, ocupa un loc central nu doar in metafizica si cosmologia Sf Maxim, ci si in invatatura sa duhovniceasca.

Miscarea care caracterizeaza orice natura creata este cea a puterii sale a carei lucrare sau energie tinde catre sfarsitul care-i este propriu. Din punctul de vedere al miscarii, nici o faptura nu este fara cauza; ci ea lucreaza prin cauza prin care si pentru care se afla in miscare. Nelucrand de la sine si nefiind miscate de la sine , fapturile create sunt patimtoare, si numai cand ajung la sfarsitul lor au parte de nepatimire, care este totodata nemiscare, stabilitate sau odihna. Acest sfarsit este Dumnezeu, sau mai exact "infinitatea din jurul lui dumnezeu" (adica energiile dumnezeiesti), Dumnezeu Insusi (adica ipseitatea sau fiinta Sa) ramanand mai presus de aceasta infinitate.

De notat faptul ca miscarea nu caracterizeaza doar fiecare fiinta in parte, ci intregul univers, potrivit uni proces de dilatare si de contractie.

Sf Maxim are asadar, o viziune profund dinamica despre universul intreg si despre fiecare dintre fapturile create, fiecare creatura si tot universul fiind concepute ca animate odata cu venirea lor la existenta de o miscrae care le indreapta spre Dumnezeu, pentru a-si afla in El implinirea.

Existenta fiecarei fiinte si timpul acestei existente sunt de aceea concepute ca o distanta si un interval care separa venirea ei la existenta de stabilitatea la care va ajunge atunci cand isi va afla in Dumnezeu sfarsitul si implinirea, si  pe care ea trebuie sa o strabata miscandu-se. Aceasta distanta si acest interval corespund celui de-al doilea termen al triadei genesis-kinesis-stasis, dar si celui de-al doilea termen al acestei triade alnaloge inceput-mijloc-sfarsit. In infinitatea la care omul trebuie sa ajunga dupa depasirea celor marginite, nu va mai fi interval: in stasis, diastasis va fi desfiintat.

Departe de a fi semnul unei caderi, cum cugetau origenistii pe linia platonismului si a neoplatonismului, miscarea este, asadar, un dar providential al lui Dumnezeu facut creaturilor Sale pentru a permite desavarsirea si implinirea lor; pentru fapturile inzestrate cu ratiune ea este totodata o cale de a -si pune in lucrare libertatea, distanta care le separa de Dumnezeu fiind pentru ele insusi spatiul de manifestare a libertatii si realizarii lor spirituale, altfel spus spatiul de actualizare voluntara, in existenta lor, a ceea ce potential este deja realizat in logosul firii lor.

Extrase din J. C. LARCHET

Hristos nu a rânduit monahismul ca o poruncă

Hristos nu a rânduit monahismul ca o poruncă - cu toate că el este calea spre desăvârşire - pentru că nu a vrut să pună asupra tuturor povară grea.

Hristos nu a rânduit monahismul ca o poruncă - cu toate că el este calea spre desăvârşire - pentru că nu a vrut să pună asupra tuturor povară grea. De aceea, atunci când tânărul bogat l-a întrebat pe Hristos ce să facă pentru a se mântui, El i-a răspuns: „Păzeşte poruncile.” Iar când tânărul a spus că le păzeşte şi a întrebat: „Ce-mi mai lipseşte?”, Hristos i-a spus: „Un lucru iţi mai lipseşte. Dacă voieşti să fii desăvârşit, mergi vinde tot ce ai... şi vino de urmează Mie”. Adică, dacă afla pe cineva cu mărime de suflet, numai atunci vorbea despre desăvârşire; nu punea arcanul pe oameni. Nici nu a învăţat despre monahism, pentru că astfel ar fi "aprins foc" şi poate mulţi ar fi alergat fără discernământ să se facă monahi, pricinuindu-se în felul acesta un rău. Ci a aruncat numai scânteia, iar când a venit clipa potrivită, monahismul a ieşit la iveală.

(Cuviosul Paisie Aghioritul, Viața de familie,Traducere din limba greacă de Ieroschim. Ştefan Nuţescu, Editura Evanghelismos, București, 2003, p. 22)

doxologia.ro/cuvinte-duhovnicesti/hristos-nu-randuit-monahismul-ca-o-porunca

Păzeşte-ţi conştiinţa faţă de tine însuţi

Păzeşte-ţi conştiinţa faţă de tine însuţi. Nu uita că eşti chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, că eşti dator să înfăţişezi acest chip, întru curăţie şi sfinţenie, lui Dumnezeu însuşi. 

Păzeşte-ţi conştiinţa faţă de tine însuţi. Nu uita că eşti chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, că eşti dator să înfăţişezi acest chip, întru curăţie şi sfinţenie, lui Dumnezeu însuşi. Vai, vai! Vai şi amar va fi dacă Domnul nu va recunoaşte chipul Său, nu va găsi în el nici o asemănare cu Sine. El va rosti înfricoşata osândă: „Nu vă cunosc pe voi” (Mt. XXV, 12). Chipul netrebnicilor va fi aruncat în văpaia nestinsă a gheenei. Nesfârşită bucurie va cuprinde acel suflet la care căutând Domnul, va recunoaşte în el asemănarea cu Sine, va vedea în el frumuseţea pe care El, în nesfârşita Sa bunătate, a împropriat-o lui atunci când l-a zidit, pe care a refăcut-o şi a înmulţit-o atunci când l-a răscumpărat, pe care i-a poruncit să o păzească întreagă întru neprihănire prin îndepărtarea de tot păcatul, prin păzirea tuturor poruncilor evanghelice. 

(Sfântul Ignatie Briancianinov, Cuvinte către cei care vor să se mântuiască, traducere de Adrian și Xenia Tănăsescu-Vlas, Editura Sophia, Bucureşti, 2000, p. 43)

doxologia.ro/cuvant-de-folos/pazeste-ti-constiinta-fata-de-tine-insuti

Duhul se roagă în cei ce L-au primit

Apostolul Pavel ne învaţă că Duhul se roagă în cei ce L-au primit si, fireşte, nu Se roagă singur, ci dând imbold năzuinţei duhului omenesc de a se ruga lui Dumnezeu: si iată că avem aici rugăciunea mişcată de Duhul Sfânt.  

Apostolul Pavel ne învaţă că Duhul se roagă în cei ce L-au primit si, fireşte, nu Se roagă singur, ci dând imbold năzuinţei duhului omenesc de a se ruga lui Dumnezeu: si iată că avem aici rugăciunea mişcată de Duhul Sfânt. Aceasta însă este treapta de sus a rugăciunii. Calea către această treaptă este, pentru cei ce caută curăţirea şi sfinţirea, nevoinţa întru rugăciune, însingurarea, noaptea sunt cele mai prielnice împrejurări pentru această nevoinţă; iar nevoinţa în sine stă în multe îngenunchieri însoţite de suspinări ale inimii. Ostenește-te iar şi iar, izgonind orişice lenevie. Domnul se va milostivi de tine și îţi va da duhul rugăciunii, care va începe să lucreze în tine ca răsuflarea în trup. Pune început! Iată acum vremea bineprimită.

(Sfântul Teofan Zăvorâtul, Tâlcuiri din Sfânta Scriptură pentru fiecare zi din an, Traducere din limba rusă de Adrian şi Xenia Tănăsescu-Vlas, Editura Sophia, 2011, p. 22)

doxologia.ro/cuvant-de-folos/duhul-se-roaga-cei-ce-l-au-primit

Starea de sănătate a conştiinţei este posibilă doar în sânul Bisericii

Învăţătura lui Hristos, pecetluită de Sfântul Botez, tămăduieşte conştiinţa de viclenia cu care a molipsit-o păcatul (Evr. X, 22). După ce ni s-a înapoiat, lucrarea cea dreaptă a conştiinţei e sprijinită şi înălţată de urmarea învăţăturii lui Hristos. Starea de sănătate a conştiinţei şi lucrarea ei cea dreaptă sunt cu putinţă numai în sânul Bisericii Ortodoxe, fiindcă orice gând nedrept primit de om are înrâurire asupra conştiinţei, abătând-o de la lucrarea ei cea dreaptă. 

(Sfântul Ignatie Briancianinov, Cuvinte către cei care vor să se mântuiască, Traducere de Adrian și Xenia Tănăsescu-Vlas, Editura Sophia, Bucureşti, 2000, p. 41)

doxologia.ro/cuvant-de-folos/starea-de-sanatate-constiintei-este-posibila-doar-sanul-bisericii

Visele trimise de Dumnezeu și visele de la demoni

Visele trimise de Dumnezeu poartă în ele o nebiruită putere de convingere.

Din luarea-aminte la vise, totdeauna se furişează în suflet încrederea faţă de ele: de aceea este oprită cu asprime chiar şi această simplă luare-aminte. Firea înnoită prin Duhul Sfânt se cârmuieşte după cu totul alte legi decât făptura căzută şi împietrită în căderea ei. Cârmuitorul omului înnoit este Duhul Sfânt. „Căci peste aceştia a strălucit harul Dumnezeiescului Duh”, a spus Preacuviosul Macarie cel Mare, „şi S-a sălăşluit în adâncul minţilor: pentru aceştia, Domnul este ca sufletul lor” (Omilia 7, cap.12). Şi în trezie, şi în somn, ei petrec în Domnul, afară de păcat, afară de gândurile şi închipuirile pământeşti şi trupeşti. Gândurile şi închipuirile lor, care se află în timpul somnului în afară de cârmuirea raţiunii şi voinţei omeneşti şi lucrează în ceilalţi oameni în mod inconştient, sub impulsul firii, în aceştia lucrează sub îndreptarea Duhului, iar visele lor au o însemnătate duhovnicească. Astfel, dreptul Iosif în vis a fost învăţat despre taina înomenirii lui Dumnezeu - Cuvântul; în vis i s-a poruncit să fugă în Egipt, precum şi să se întoarcă de acolo (Mat. cap.I şi II). Visele trimise de Dumnezeu poartă în ele o nebiruită putere de convingere. Această putere de convingere este de înţeles în ceea ce-i priveşte pe sfinţii lui Dumnezeu, însă de neatins pentru cei aflaţi în luptă cu patimile.

(Sfântul Ignatie Briancianinov, Despre înșelare, Editura Egumenița, Galați, 2010, p. 32)

doxologia.ro/cuvant-de-folos/visele-trimise-de-dumnezeu-visele-de-la-demoni

Dacă toţi ar fi bogaţi, totul ar cădea în neorânduială și ar pieri

Am fost chemaţi să ne curăţim de păcate prin osteneli, prin lipsuri şi prin necazuri.

Când vei vedea că vreun bărbat drept se deosebeşte prin mari virtuţi şi rabdă necazuri nenumărate, să nu te miri; dimpotrivă, ar trebui să te miri dacă diavolul, primind mulţime de lovituri, ar fi tăcut şi ar fi îndurat rănile liniştit. 

Dacă toţi ar fi bogaţi, toţi ar începe să trăiască nefăcând nimic, şi atunci totul ar cădea în neorânduială și ar pieri.

Am fost chemaţi să ne curăţim de păcate prin osteneli, prin lipsuri şi prin necazuri. E greu? Dar în schimb ni s-a făgăduit viaţă pururea fericită.

 (Sfântul Ioan Gură de Aur)
(Cum să biruim iubirea de arginți, Editura Sophia, București, 2013, p. 48)

doxologia.ro/cuvant-de-folos/daca-toti-ar-fi-bogati-totul-ar-cadea-neoranduiala-ar-pieri

A pune capăt necazurilor este treaba lui Dumnezeu

Dacă nu crezi în bunătăţile viitoare, fă-o pe temeiul bunătăţilor de acum, pe care le-ai primit deja.

Dacă nu crezi în bunătăţile viitoare, fă-o pe temeiul bunătăţilor de acum, pe care le-ai primit deja. 

Să lăsăm în seama lui Dumnezeu sorocul încetării necazurilor, iar noi să ne rugăm, să trăim în evlavie, fiindcă treaba noastră este să ne întoarcem la virtute, iar a pune capăt necazurilor este treaba lui Dumnezeu.

Dacă vei fi supus vreunei nenorociri neaşteptate, să nu cazi cu duhul, ci îndată să te ridici şi să alergi la adăpostul netulburat, la apărarea cea neînfrântă care este ajutorul dumnezeiesc. 

(Sfântul Ioan Gură de Aur)
(Cum să biruim iubirea de arginți, Editura Sophia, București, 2013, p. 43)

doxologia.ro/cuvant-de-folos/pune-capat-necazurilor-este-treaba-lui-dumnezeu