Teama de a slobozi hăţurile, pentru ca Dumnezeu să îndrume caravana, ne
face să simţim teama de deşert. Atunci luăm tragica hotărâre de a merge
unde ni se pare că e bine... după care ţintim împotriva mirajelor, care
domină imensitatea nisipurilor.
Titlul acestui articol ne poate surprinde: putem, cu adevărat, să
vorbim despre un început al vieţii duhovniceşti? Când începe oare, cu
adevărat, viaţa în Dumnezeu? Aşa cum Vechiul Legământ pregătea de la
origini pe cel Nou, de data aceasta, „înscrisă în inimile oamenilor”
(1), tot aşa zăcea înlăuntrul nostru, aşteptând să ţâşnească, asemenea
unei pânze freatice, această „apă vie”. pe care ne-o descrie Sfântul
Ignatie Antiohianul. Cu toate acestea, dacă putem vorbi de un început al
vieţii duhovniceşti, este pentru că există un moment în existenţă în
care pătrundem, în chip mai conştient, în intimitatea lui Dumnezeu.
Însă, această intimitate este un dar dumnezeiesc, o harismă aproape (2),
care se înrădăcinează într-o atitudine de abandonare lui Dumnezeu, de
încredere.
Vom încerca aici, smerit, să desluşim câteva aspecte ale acestei
atitudini, extrem de importantă. Trebuie să spunem, de la început, că
această atitudine de abandondonare a sinelui este mai puţin un precept
moral, cât o postură lăuntrică propice unei sporiri a dumnezeieştii
vieţi în noi.
Liturghia ortodoxă (3), în imnografia ei luminoasă, ne îndeamnă ca
„toată grija cea lumească acum să o lepădăm”, încredinţându-I lui
Dumnezeu toate grijile noastre. Fie că este vorba despre problemele
relaţionale, familiale, profesionale sau chiar duhovniceşti, trebuie să
jertfim totul lui Dumnezeu, pe altarul conştiinţelor noastre, pentru a
recăpăta o anumită disponibilitate faţă de Duhul Lui. Nu doar o
îngreunare senzuală, povara cărnii este, în plus, nodul confuz şi de
nedesfăcut al sentimentelor noastre, al gândurilor noastre, al
planurilor noastre sau, mai mult, al amintirilor noastre. Toate acestea,
desigur, nu sunt rele în sine, însă ne opacizează privirea. De aceea,
este nevoie să învăţăm să ne „decreăm” (4), să uităm totul, mai
explicit, să învăţăm să devenim „întru totul ochi”, după cum îi plăcea
să spună Avva Macarie (5), căci „cercetându-se” pe sine, omul Îl
descoperă în chip tainic pe Dumnezeu.
Vedem astfel, într-o primă mişcare, că densitatea grijilor ne blochează
regenerarea, atât de apreciată de sfântul Pavel; ea ne ţine la
suprafaţa noastră, departe de dumnezeiasca taină a inimii noatre (6).
„Şi cine dintre voi, îngrijindu-se, poate să adauge staturii sale un
cot?” (7).
Odată smuls ăacest înveliş, un alt pericol începe să se ivească. Căci,
începând cu momentul în care am învăţat să ne punem neîncetat în
Dumnezeu tulburările noastre, panta de a fi noi înşine arhitectul
propriei vieţi duhovniceşti devine abruptă.
Totul reîncepe la un alt nivel, când trebuie să te opreşti; cel mai
greu nu este să lupţi, ci să abandonezi orice război. Fie că este vorba
de post, de urmarea unei reguli de rugăciune personală, de a păzi
anumite precepte evanghelice, precum o oarecare curăţenie lăuntrică,
toate acestea nu sunt decât paie, pe lângă dumnezeiescul foc. Avem
trebuinţă să înţelegem bine că acestea nu sunt decât mijloace, scopul
fiind să te jertfeşti pentru Dumnezeu. Dumnezeu ne vrea inimile
înflăcărate, nimic mai mult. „Capătul lucrării noastre este Împărăţia
cerurilor... scopul nostru este de a ajunge la curăţia inimii”, va spune
referitor la aceasta Sfântul Casian de Marsilia (8).
Iacov a luptat împotriva lui Dumnezeu, până în zori. În cele din urmă,
rănit însă, recunoscând dumnezeirea Adversarului, a primit
binecuvântarea Celui din urmă. Aici este imaginea însăşi a vieţii
noastre în duhul, în marea ei parte. De prea multe ori luptăm împotriva
lui Dumnezeu, crezând că ne transfigurăm. Este o formă de activism
mistic, care se înăspreşte, formând o crustă în jurul „ochiului nostru
lăuntric”, acest înveliş ne disimulează astfel faţă de noi înşine şi,
nevăzându-ne pe noi înşine, nu Îl putem contempla pe Dumnezeu. Cu
adevărat, precum soarele îngăduie ochiului nostru să vadă lumea, tot la
fel Dumnezeu este luminozitatea care îi oferă conştiinţei noastre să se
descopere ea însăşi, în adevărul ei. Aşadar, prin oglindiri şi asemenea
unui păstrăv deplasându-se în susul cursului de apă, ne este cu putinţă
să întrezărim, câtuşi de puţin, câteva străluciri răspândite ale
dumnezeieştii Fiinţe.
Această a doua mişcare ne împinge spre un pericol, acela de a-ţi fi ţie
însuţi sursa „vieţii tale duhovniceşti”. Acest autism ne
impermeabilizează cu totul. El ne închide, din teama de nou şi, aşadar,
de necunoscut, dinaintea voinţei lui Dumnezeu. De altfel este o teamă
„omenească”, teamă „prea omenească” fără îndoială, căci voia lui
Dumnezeu este un abis. Însă, nu trebuie uitat, este un abis binevoitor.
Teama de a slobozi hăţurile, pentru ca Dumnezeu să îndrume caravana, ne
face să simţim teama de deşert. Atunci luăm tragica hotărâre de a merge
unde ni se pare că e bine... după care ţintim împotriva mirajelor, care
domină imensitatea nisipurilor.
Unguentul acestei răni este, poate, printre cele mai puţin plăcute -
căci vom avea trebuinţă să acceptăm, în deplină luciditate, vertijul pe
care-l provoacă conştiinţa abisală a dumnezeieştii voinţe. Dumnezeu nu
ne vrea decât binele, la capătul urcuşului, însă noi nu ştim ce ne
rezervă, iar acesta este motivul temerii noastre. Ca remediu, trebuie să
adoptăm o „strategie a imposibilului” (9), încredinţându-ne cu
încredere pedagogiei divine care, adevărat, poate să fie uneori „o
cunoaştere prin hăuri” (10). „Nu calea este imposibilă, ci imposibilul
este calea” (11).
Cel de-al treilea punct nevralgic al acestei reflecţii va fi că, la
acest stadiu, trebuie vegheat să nu se alunece în ceea ce s-ar putea
numi, nu fără oarecare ironie, „o sfântă trândăvie”. Pacea nu este, de
altfel, o moleşeală.
După ce ne-am uşurat conştiinţa şi ne-am pregătit neptic (12) pentru
noutatea lui Dumnezeu, ne pândeşte din umbră chietismul. Să aştepţi
totul de la Dumnezeu nu înseamnă să părăseşti toată lucrarea. Să aştepţi
totul de la Dumnezeu înseamnă să-ţi cerşeşti darul, cu toată dinamica
pe care o aduce cu sine această căutare. Sfântul Graal este aici dorirea
de Dumnezeu. De aceea, putem vorbi despre deosebirea duhurilor : „Când
suflă vântul de la miazăzi, ziceţi că va fi arşiţă, şi aşa este.
Făţarnicilor! Faţa pământului şi a cerului ştiţi să o deosebiţi, dar
vremea aceasta cum de nu o deosebiţi”(13).
Suntem în măsură să constatăm că, departe de a ne răspândi noi înşine
propria subzistenţă duhovnicească şi, fără a ne moleşi, trebuie să
deosebim sursele care ne jalonează odiseea şi de unde izvorăşte, din
belşug, Cuvântul în ape repezi.
Un adagiu al nisipurilor deşertului rezumă tot cuvântul nostru. „Dă
sângele tău şi primeşte Duhul”, spune El. Căci, dându-te în întregime,
până la sânge chiar, trebuie, mai mult, să aştepţi totul de la Dumnezeu.
Abandonându-ne astfel lui Dumnezeu, El ne dăruieşte din Viaţa Lui
limpede, Duhul Sfânt.
Pentru a conchide, trebuie să precizăm un ultim punct, esenţial.
Această atitudine pe care am încercat să o descriem, anume de a ne
încredinţa deplin lui Dumnezeu, nu este o stare la care putem ajunge
dintr-odată, definitiv, ci un reflex pe care este bine să îl adoptăm, o
lucrare pe care să ştim să reluăm „o treabă de o sută de ori” (14).
Atunci şi numai atunci, creşterea în Hristos este o avalanşă de
începuturi (15), de-a lungul unei maturizări care este asemenea
rafinării unui vin ce se îmbogăţeşte prin vechimea lui.
NOTE
01 – a se vedea literature profetică cu acest subiect
02 – Harisma, în teologia ortodoxă, este înţeleasă ca un „talant” în
înţelesul evanghelic al cuvântului, pe care suntem chemaţi să îl
fructificăm
03 – Şi mai precis partea numită « heruvic », imn al heruvimilor introdus de Iustinian în secolul al VI-lea
04 – Temă preferată de S.Weil
05 – Omiliile duhovniceşti ale lui „Pseudo-Macarie”
06 – Se ştie că, în mistica părinţilor din deşert, inima este mai mult
decât un loc spiritual intern decât organul, chiar dacă se aseamănă cu
acesta, care ne alimentează sistemul sangvin
07 – Mat. 6, 27.
08 – A se referi la acest subiect, îndeosebi, la Conferinţele lui
09 – IPS Ştefan, Mitropolit al Estoniei
10 – Henri Michaux, titlu al uneia dintre culegerile lui de poeme
11 – P. Evdokimov, Vârstele vieţii duhovniceşti
12 – Nepsis este o virtute ascetică – înseamnă, în acelaşi timp, trezvie şi veghere
13 – Luc. 12, 54-56
14 – Boileau, Arta poetică
15 – Concepţie admirabil de bine dezvoltată în diferitele lucrări ale
Sfântului Grigorie de Nyssa, îndeosebi viaţa lui Moise, dar şi de
celălalt Grigorie, de Nazianz – de data acasta, în discursurile lui
teologice. Să menţionăm în treacăt paradoxul celei din urmă, deoarece
continuitatea creşterii în Dumnezeu este punctată de începuturi, aşadar
de stări întrerupte.
traducere şi adaptare:
Hotnog Tamara
sursa: Revista „ Discernământ : Διάκρισις” Nr. 1, publicaţie semestrială a Mănăstirii Adormirii Maicii Domnului din La Faurie (Franţa)
sursa: Revista „ Discernământ : Διάκρισις” Nr. 1, publicaţie semestrială a Mănăstirii Adormirii Maicii Domnului din La Faurie (Franţa)
doxologia.ro/viata-bisericii/reflectii/inceputul-vietii-duhovnicesti-sa-astepti-totul-de-la-dumnezeu
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu