„Ortodoxia lunatică” nu e pendularea din neputinţă între „foc”
şi „apă”, între lume şi Biserică, a unui suflet; aceasta ne este
comună, mai mult sau mai puţin, tuturor, mai ales în perioada căutărilor
sau a creşterii duhovniceşti. Dar e o indescriptibilă diferenţă între a
veni la Biserică pentru ca Domnul să-ţi repare credinţa şi iubirea,
adică pentru probleme legate de disfuncţionalitatea trăirii tale
creştine, a împlinirii poruncilor Mântuitorului, şi a veni pentru
anomalii care te împiedică, de fapt, să păcătuieşti în continuare şi
să-ţi cultivi egoismul.
„În atâta nesiguranţă şi nedreptate, de care se loveşte
pretutindeni şi oricând, românul nu are decât o scăpare: Biserica.
Îngenuncheat în bisericuţa întunecoasă, în faţa iconostasului, unde
flăcările a sute de lumânări fumegă sub chipurile încremenite ale
sfinţilor, el se simte - numai acolo - acasă; ocrotit, izbăvit,
poate şi iubit. Trăsăturile dominante ale religiei sale sunt umilinţa şi
acceptarea cu seninătate a voinţei dumnezeieşti. Cartea lui Iov şi
parabola fariseului şi a vameşului sunt, cu siguranţă, în Sfânta
Scriptură, pasajele cele mai apropiate de inima lui. (NEAGU DJUVARA – ÎNTRE ORIENT şi OCCIDENT: Ţările Române la începutul epocii moderne)
Cercetează-mă, Doamne, şi cunoaşte inima mea; încearcă-mă şi cunoaşte cărările mele
Şi vezi de este calea fărădelegii în mine şi mă îndreptează pe calea cea veşnică.
(Psalm 138, 23-24)
Şi vezi de este calea fărădelegii în mine şi mă îndreptează pe calea cea veşnică.
(Psalm 138, 23-24)
„Ortodoxia lunatică” este un titlu greu, apăsător. Şi
totuşi, a-l evita, nu-i cu putinţă, fără a menaja boala duhovnicească cu
acest nume. Şi nu se cade a ţine departe de bisturiul Adevărului
această tumoră a credinţei noastre ce ne fură neîncetat harul iubirii
frăţeşti şi ne împiedică astfel să fim şi o comunitate vie, nu doar o
„tradiţie bimilenară”.
„Ortodoxie lunatică” e religia acelor dreptmăritori,
majoritari, care pendulează continuu între lume şi Biserică, nu din
neputinţă, ci „dogmatic”, din credinţa că aceasta este ortodoxia, sau
cel puţin, ortodoxia românească populară, NORMALĂ. Ca şi în textul d-lui
Djuvara, pentru acest creştin Biserica e doar un refugiu, un ultim
refugiu, din calea unei vieţi care a devenit imposibilă. De-a lungul
întregii sale vieţi creştinul lunatic fuge de focul vieţii lumeşti în
apa Bisericii, iar de Focul Duhului Sfânt, în apa vieţii lumeşti.
Caracteristica fundamentală a acestei „ortodoxii de
circumstanţă şi de supravieţuire” este, inevitabil, individualismul. O
sută de oameni dacă intră în biserică, vom avea de fapt o sută de
„schituri-dintr-un-om” care slujesc autonom, fiecare axat pe rezolvarea
unei anumite situaţii existenţiale specifice. Şi numim această ceată de
năpăstuiţi, de însinguraţi în mulţime, fiecare izolat în povestea lui,
fiecare zbătându-se solitar ca să nu se înece în necazul lui, cu numele
sfinte date de dragostea şi jertfa lui Hristos: Biserică, Casa lui
Dumnezeu, Trupul lui Hristos...
În toată idilica imagine descrisă de d-l Djuvara şi în care recunoaştem, adesea cu mândrie, Ortodoxia noastră,
populară, tragică, mioritică, românească, lipseşte ceva esenţial:
Biserica însăşi ca adunare a credincioşilor, cele 99 de oi solidare cu
oaia muşcată de lup. Unde este turma? Oare ceea ce vedem în biserică,
duminica sau de sărbători, e un grup de ucenici care se iubesc unii pe
alţii cum i-a iubit Hristos sau doar o gloată cu interese temporare?
Unde este comunitatea care trăieşte mărturisind şi celebrând o altă
Viaţă, nouă, cerească, pe care şi-au asumat-o ca mărturisire
continuă, cotidiană, a lui Hristos şi ca solidaritate organică,
manifestă, cu fiecare mădular încercat? Unde este iubirea de
Dumnezeu şi aproapele ca stil de viaţă, deopotrivă privat şi public?
Unde sunt faptele, acţiunile care arată o susţinere a unui mădular al
bisericii locale prigonit şi abuzat de vreun baron local sau de
autorităţi? La noi e uşor a vedea Împărăţia cea dinlăuntrul oamenilor:
în icoane şi în marii nevoitori contemporani. Dar Împărăţia cea din
mijlocul nostru, chipul Împărăţiei ivit din dragostea frăţească, este
aproape de negăsit, mai ales în parohii... Avem o cultură duhovnicească
axată pe crearea de individualităţi speciale, de sfinţi, puternic
vizibilă în spaţiul monahal; dar e o mare şi tragică absenţă, limpede
mai ales în spaţiul parohial, a unei culturi duhovniceşti creatoare de
comunităţi vii, inspiratoare a unei iubiri frăţeşti, reale, între
mireni. Chiar personajele scripturistice care, după constatările d-lui
Djuvara, definesc fundamental duhovnicia credinciosului ortodox român,
Iov şi Vameşul, susţin cele afirmate mai sus: ambele sunt cazuri,
soluţii şi modele duhovniceşti individuale. Unde sunt cele colective?
Dragostea lui Hristos scoate sufletele din singurătate şi
izolare, le curăţă şi le sfinţeşte ca să le înfrăţească, să le unească
într-o frăţietate care s-ar putea defini ca arvuna unei alte lumi. Nu
vedem acest lucru nici în descrierea evlaviei româneşti a d-lui Djuvara,
nici în bisericile noastre azi. Avem credincioşi, dar nu avem decât
arareori Biserică, în sensul de comunitate, de Trup concret, palpabil,
al lui Hristos. Avem 50 sau 100 de oameni care se roagă în acelaşi
spaţiu şi în acelaşi timp. Dar ar fi destul să ne privească cineva când
ieşim din biserici ca să vadă ce comunitate suntem... Sau să cerceteze
în ce măsură aceşti 50 sau 100 de oameni se mai văd şi pentru ce, în
cursul săptămânii.
Fenomenul a devenit extrem de vizibil şi zgomotos în
bisericile ortodoxe din străinătate, transformate şi în pieţe de locuri
de muncă. Am putea spune că în bisericile ortodoxe din Italia sau
Spania, unde zarva tranzacţiilor tinde uneori să acopere Liturghia (după
mărturia celor care au fost acolo) e locul în care prosperă această
„altă evanghelie” a „ortodoxiei lunatice”: evanghelia Dumnezeului ascuns
în hidrant, care stă acolo şi poate fi accesat la nevoie, dacă focul
vieţii lumeşti în care trăieşti a crescut prea mult şi rişti să fii
mistuit. A lui „iov” căruia i s-a stricat maşina, afacerea, etc. şi se
simte cu totul nenorocit. A „vameşului” care e în stare să-şi spargă
pieptul cu pumnii şi să-şi rupă cămaşa numai să-l scape Dumnezeu de
Garda Financiară. Este evanghelia unui Dumnezeu de 112, strict al
situaţiilor de urgenţă, ultima soluţie a indivizilor de confesiune
ortodoxă blocaţi în traficul civilizaţiei contemporane. Biserica este
serviciul de asistenţă duhovnicească al vieţilor noastre minunate!? Dacă
viaţa mea intră în pană, merg la biserică, Îl sun pe Dumnezeu şi
serviciul de intervenţie rapidă condus de Hristos acţionează,
deblochează situaţia. Apoi plătesc şi îmi văd de viaţa mea... Dumnezeule
mare!!!
„Pe noi înşine şi unii pe alţii şi toată viaţa noastră, lui
Hristos Dumnezeu să o dăm.” Fiecare Liturghie este o chemare la o altă
Viaţă, la a fi un alt Om, toţi Un Om, o singură credinţă, o singură
simţire, un singur cuget şi o singură dragoste: a lui Iisus Hristos.
Fără această lucrare, fără o predare şi o participare din inimă şi din
rărunchi la această lucrare dumnezeiască, Liturghia face să sune inima
noastră ca o tobă de tinichea: picăturile de har, de energie
curăţitoare, regeneratoare şi unificatoare, căzând pe acoperişurile de
tablă ale egoismelor! Acest sunet metalic, strident, al inimilor de „de
aramă sunătoare şi chimval zăngănitor” e acoperit la Liturghie de vocile
preotului şi ale corului. Dar degrabă le descoperă Spovedania şi, mai
ales, absenţa de la Împărtăşanie. Şi mai degrab le descoperă
necunoaşterea Scripturii, adică a ceea ce gândeşte şi vrea Dumnezeu...
Dar câţi preoţi rup vraja spunându-ne: ”Nu-L cunoaşteţi pe Hristos,
oameni buni! Habar n-aveţi, cu mintea, şi mai ales cu inima, Cine şi cum
este El! ŞI, MAI ALES, CE VREA EL! Şi aveţi pretenţia că ştiţi ce e
creştinismul, la ce foloseşte şi cum să-l trăiţi! NU VĂ INTERESEAZĂ
HRISTOS, CI DOAR CE PUTEŢI CÂŞTIGA DE PE URMA LUI! APOI, DACĂ, ÎN
CALITATE DE CREATOR şi MÂNTUITOR VĂ REVENDICĂ FIINŢA, ÎL PĂRĂSIŢI! ŞI,
DACĂ INSISTĂ, ÎL RĂSTIGNIŢI! Dar creştinismul este dragoste sau nu este
deloc! Iar dragostea este o relaţie dezinteresată de cunoaştere şi de
unire a unor persoane, fiecare urmărind fericirea celuilalt... ”
Elementul definitoriu al unui creştinism viu, autentic,
este misionarismul continuu ca expresie practică a bucuriei de a fi
creştin, de a aparţine lui Hristos. Iată ce scrie Sf. Ap. Pavel în
epistola către Evrei: „Iar Hristos a fost credincios ca Fiu peste casa Sa. Şi casa Lui suntem noi, numai dacă ţinem până la sfârşit, cu neclintire, îndrăzneala mărturisirii şi lauda nădejdii noastre.” (3, 6). Doar nu credem că îndrăzneala mărturisirii
se referă la „curajul” de a spune Crezul la Sfânta Liturghie! Nu. Se
referă la mărturisirea lui Hristos în faţa lumii. Iar „lauda nădejdii
noastre” nu are nici o legătură cu accesarea reuşită a fondurilor
europene sau cu ieftinirea combustibilului... În mod normal, în locul
vidului de prezenţă civică a Bisericii, dacă Biserica ar fi o comunitate
de dragoste evanghelică, am avea o foarte puternică activitate
misionară. Mai direct spus: am fi noi „călare” pe societatea civilă cu
Evanghelia (nu cu CIP-uri, naţionalisme şi alte chestii anti-sistem),
iar nu falşii ei reprezentanţi ar fi călare mediatic pe Biserică. Noi îl
contrazicem însă pe Sf. Ap. Ioan care ne spune „că mai mare este Cel ce
e în voi decât cel ce este în lume” (1 IOAN 4, 4).
„Ortodoxia lunatică” nu e pendularea din neputinţă
între „foc” şi „apă”, între lume şi Biserică, a unui suflet; aceasta ne
este comună, mai mult sau mai puţin, tuturor, mai ales în perioada
căutărilor sau a creşterii duhovniceşti. Dar e o indescriptibilă
diferenţă între a veni la Biserică pentru ca Domnul să-ţi repare
credinţa şi iubirea, adică pentru probleme legate de disfuncţionalitatea
trăirii tale creştine, a împlinirii poruncilor Mântuitorului, şi a veni
pentru anomalii care te împiedică, de fapt, să păcătuieşti în
continuare şi să-ţi cultivi egoismul.
Ce face diferenţa dintre ortodoxia lunatică şi cea
autentică? Convertirea: momentul din care Evanghelia începe să devină
istorie personală, autobiografie duhovnicească, iar Liturghia şi
Sfintele Taine încetează să mai fie soluţii impersonale la accidentele
vieţii lumeşti - „petice noi” la burduful vechi ale vieţii noastre,
resurse de „energie şi gândire pozitivă” pentru calea individualistă şi
concurenţială a „răzbirii în viaţă” - şi devin ceea ce sunt în fapt:
sacramente ale iubirii de fraţi, criteriul trecerii de la viaţă la
moarte, al credinţei vii şi adevărate, aşa cum scrie Sf. Ap. și Ev.
Ioan în prima sa Epistolă (v. 3, 14).
E o întoarcere la Calea deschisă de Botez... „Căci ne-am făcut părtaşi ai lui Hristos numai dacă vom păstra temeinic, până la urmă, începutul stării noastre întru El” (EVREI 3, 14)
Marius Iordăchioaia
doxologia.ro/puncte-de-vedere/ortodoxia-lunatica
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu