Ce simțăminte naște în om cererea iertării lui Dumnezeu pentru propriile greșeli?
Scopul aceste cereri este să ne adune toate simțămintele sufletești și toate gândurile într-o nouă rânduială, într-o nouă logică: logica iubirii și fericirii Evangheliei.
Omul a fost creat de Dumnezeu ca să se bucure, să fie fericit, și a cunoscut și a gustat această fericire în Rai. Însă după căderea protopărinților, omul nu mai cunoaște fericirea decât ca dor, ca sete. A devenit o ființă însetată de fericire și nimic din cele pământești nu-i poate stinge această sete. Fiul lui Dumnezeu S-a făcut om pentru ca omul să-și poată nu doar potoli această sete, ci și să devină izvor al acesteia, cu harul lui Dumnezeu.
Și omul, oricât ar fi de căzut și decăzut, încă are capacitatea de a se deschide acestui dar, pentru că simțirea sa adâncă sesizează fiecare undă de răutate și se tulbură provocând durere inimii și întristare minții, chiar dacă conștiința fuge de ea. Această tulburare este, în același timp, o sete de vindecare, de restaurare a stării de bine pe care o trăiește când facebinele.
„Iertarea este numele Darului”
Acum, prin taina pocăinței, Hristos Domnul ne restaurează simțul fericirii care a fost denaturat de păcate și patimi și sfărâmat în mii de simțiri senzuale ale plăcerilor pătimașe. Pentru a primi acest dar al Domnului, avem nevoie să devenim conștienți nu doar de relele pe care le facem și de efectele dureroase asupra noastră, ci și de calea eliberării de deprinderea lor, de leacul pe care Dumnezeu ni-l oferă. Iertarea este numele Darului.
De ce trebuie să cerem acest leac? Pentru a ne dezvăța de „leacurile” surogate sau otrăvitoare pe care le foloseam când greșeam: scuze superficiale, scuzarea de sine, acuzarea celuilalt, justificarea, negarea etc. Cerând iertarea Tatălui Ceresc, ne lipim de mila Lui, intrăm în comuniune cu harul și pregustăm fericirea după care tânjim.
De ce condiționează Dumnezeu iertarea greșelilor noastre de iertarea pe care le-o acordăm noi celorlalți?
Nu, nu face asta Dumnezeu! Așa citim noi, așa înțelegem noi după logica vrăjmașului, care este tatăl minciunii. El i-a sugerat omului de la început minciuna că poruncile lui Dumnezeu sunt interdicții și amenințări. Domnul aici ne învață să ne rugăm. Ne învață ce să cerem ca să dobândim fericirea pe care o vestește și o aduce. Cererea aceasta e a omului redevenit fiu în Fiul. Iar cuvântul de mai departe: „Că de veți ierta oamenilor greșalele lor, ierta-va și vouă Tatăl vostru Cel Ceresc; iar de nu veți ierta oamenilor greșalele lor, nici Tatăl vostru nu va ierta greșalele voastre” (Matei 6, 14 – 15) nu este altceva decât sfatul și ajutorul lui Dumnezeu revărsat în aceste cuvinte.
Să ne gândim: dacă nu iertăm, cu inima unită cu harul lui Dumnezeu, Tatăl nu ne iartă ca să ne vindece, ca să ne salveze din moartea cea veșnică.
„Vindecarea adevărată este reconectarea la Viața care este Domnul și trăirea în ea”
Conștiința noastră încă întunecată sesizează doar durerea și consecințele păcatului propriu, își percepe (când o face) doar propria datorie și dorește să fie iertată ca să-și administreze mai departe averea cu conștiința „curată” juridic. Or, o astfel de iertare ar fi ca vindecarea unui bolnav care s-ar întoarce cu voluptate la felul de viață care i-a produs boala. Vindecarea adevărată e cea care schimbă viața producătoare de boală și moarte. Vindecarea adevărată este reconectarea la Viața care este Domnul și trăirea în ea, trăirea ei în duh și adevăr. Și această Viață este Binele. Este Binele după care tânjim cu toții. Și cei buni și cei răi, (dar cine este bun în afară de Dumnezeu?)! Și Binele nu se amestecă cu răul. Și lipsa iertării aproapelui este ținerea de minte (în minte) a răului, ceea ce înseamnă a fi rău. Și cum am putea trăi în fericire, răi fiind?
Or, refuzându-ne iertarea, Tatăl ceresc ne încredințează durerii pe care suntem capabili s-o simțim așteptându-ne să dorim vindecarea adevărată. Repet, nu Dumnezeu ne condiționează, ci noi îi cerem asta lui Dumnezeu pentru că am fost învățați și întăriți de Fiul Său și Domnul nostru.
În versiunea greacă a Evangheliei după Matei apare o altă formulare: „Și ne iartă nouă datoriile noastre precum și noi iertăm datornicilor noștri”. Față de Dumnezeu, dar și față de semenii noștri putem fi cu plata datoriilor la zi?
Niciodată aici, pe pământ, și sfinți dacă am fi, nu putem fi „la zi” cu această datorie. Niciodată, pentru că datoria noastră este IUBIREA. Am fost și suntem iubiți dumnezeiește, absolut și gratuit, și ni se cere, și ni se dă putere, să fim noi înșine, fiecare un răspuns personal la această Iubire.
Pe măsură ce înaintăm în iubire, cu harul lui Dumnezeu, încetăm să mai facem rău și astfel, datoria noastră se transfigurează: din iertare devine iubire. De altfel, iertarea nu este decât iubire, forma cea mai necesară de iubire pentru starea noastră duhovnicească.
A-ți greși cineva înseamnă a-ți face rău pe nedrept. Cum să nu cerem socoteală celor care ne-au greșit?
A-ți greși cineva înseamnă a nu te iubi cu iubirea lui Dumnezeu. În formele concrete cotidiene da, poate însemna și ce spuneți, dar această „dreptate” este ea însăși un păcat. Este păcatul prin care omul ia locul lui Dumnezeu stabilind el ce e drept și ce nu. Și, cum vedem și cunoaștem, drept e ce-mi convine (place) și nedrept ce nu-mi convine (place). Apoi, mulți dintre cei „nedreptățiți” sunt coautori la nedreptatea respectivă. Da, există și victime nevinovate ale răutății și cruzimii, dar ele nu-și trăiesc durerea în registrul „dreptății”. Asta aparține doar revoltaților și celor care nu-L cunosc pe Domnul și poruncile Lui.
„Când cerem socoteală celor ce ne fac rău, ne contaminăm de rău”
A cere socoteală înseamnă a te socoti drept și a călca poruncile dumnezeiești, singurele care ne scot din plasa răului. Când cerem socoteală celor ce ne fac rău, devenim automat răi, ne contaminăm de rău. Domnul spune să nu ne împotrivim răului și să iertăm. Dacă am face asta, am fi uimiți de binele pe care l-am trăi. Dar noi alegem să ne risipim viața și ce avem disputând un „obiect” de care nici nu ne mai aducem aminte după ani și ani de ură și procese și fără de care viața noastră ar fi putut continua foarte bine. Dacă am socoti și costul pe care-l vom plăti la Marea Judecată, cred că puțini am mai cădea în cursa vrăjmașului care ne sugerează să ne facem dreptate „cu orice preț”!
Eu văd cu durere câtă suferință se naște și se răspândește doar din atitudinile luate pe un „principiu” care mă uluiește: „Da’ ce? Unu’ prost și altu’ nu?!”
Sunt situații când simțim că nu putem ierta pe cineva din toată inima. Cum să procedăm atunci?
Să cerem de la Domnul să ne vindece inima împietrită și să ne învețe cu harul Lui cum să iertăm în fiecare situație concretă. Această neputință este un simptom al unei boli sufletești grave care merită să fie descoperită și tratată la timp.
De mare folos ne este să ne iertăm părinții și bunicii și neamul de care, de multe ori, ne lepădăm greșit. Adică negăm că am fi primit moștenirile lor, dorim să fim „altfel” și chiar ne purtăm invers decât ei în cele rele, o vreme. Dar moștenirea e în noi, noi suntem una cu toți oamenii, dar mai ales cu neamul nostru. Să ne asumăm, să ne pocăim și pentru ei și atunci îi vom putea ierta și mai ales, vom putea ierta pe oricine.
„Moștenirile trebuie asumate pentru a fi aduse spre iertare și vindecare”
Cine nu iartă, are în inima lui un rău ascuns „de acasă”, o traumă, sau mai multe, cum spun specialiștii seculari. E nevoie să învățăm asta pentru că mulți alegem valori înalte și încercăm să le trăim, dar eșuăm pentru că nu ne-am asumat moștenirile. De exemplu, dacă cineva care a avut părinți sau bunici care au activat sau au colaborat cu puterea comunistă, refuză în contextul actual conștientizarea, se rușinează, se ascunde și aderă la valorile creștine sau este admirator fervent ai sfinților închisorilor, va constata cu durere că nu poate ierta. Mai ales că nu-și poate ierta părinții, dar din alte pricini. Atunci va înțelege, cu mila Domnului, prin rugăciune, că e nevoie să-și asume această moștenire pentru a o aduce spre iertare și vindecare lui Dumnezeu, dar ca fiind a noastră, și nu a lor.
Ne iartă Dumnezeu greșelile atunci când noi nu ni le iertăm?
Nu, pentru că ne respectă libertatea și ne lasă să trăim durerea de a alege să fim proprii noștri vrăjmași ca să ne putem întoarce la El din convingere și cu smerenie. Mândria ne face să nu ne iertăm pe noi. Și necredința. Nu-L cunoaștem pe Domnul și mila Lui și ocupăm noi locul Lui de Judecător.
Când și cum poate rosti creștinul Rugăciunea Domnească? Care sunt foloasele ei?
Când? La toate începuturile zilei și vieții. La toată nevoia și la tot pasul!
Cum? Din toată inima. Cu atenție conștientă la fiecare cuvânt, cu respect și cu evlavie. Adevărată.
Foloasele?
Ne învață să ne rugăm și să intrăm astfel în relație vie cu Dumnezeu.
Ne conectează la rugăciunea Domnului.
Ne unește cu sfinții și cu toți cei care se roagă.
Ne ajută să conștientizăm că suntem fii ai Tatălui Ceresc prin Botez și că avem datoria să ne purtăm ca atare pentru a intra în posesia moștenirii ce ne este oferită de El. Dumnezeului nostru slavă!
