Sf. Maxim Mărturisitorul: Despre ispitirea Domnului Hristos în pustiu

Sf. Maxim Mărturisitorul, Întrebări și nedumeriri, 194:

    Ce înseamnă în Evanghelie când după ce Domnul a biruit toată ispita diavolului, evanghelistul lămureşte că „s-a depărtat de El diavolul până la o vreme”? Care vreme?

 

    Ispitirile fiind îndoite, de voie şi cele fără voie, adică prin plăcerile trupului şi prin dureri, mai întâi diavolul, ispitindu-L pe Domnul prin lăcomia pântecelui, iubire de arginţi şi slavă deşartă – căci acestea trei sunt aducătoare de plăcere – şi diavolul fiind biruit, s-a depărtat pentru o vreme. Care vreme? Cea a patimilor pe cruce, pentru ca, lovindu-L pe Domnul atât prin ispitele cele fără de voie, cât şi prin durere, precum credea, să poată afla în El ceva din patimile omeneşti, dar a fost izgonit şi prin acestea şi a fost biruit prin cruce şi nimicit.

Din volumul: Sfântul Maxim Mărturisitorul, Întrebări și nedumeriri , Ed. Doxologia, Iași, 2012

parohiacopou.ro/sf-maxim-marturisitorul-despre-ispitirea-domnului-hristos-pustiu

Cine iubește pe Domnul, și pe aproapele îl iubește

Aşezământul dragostei se cunoaşte nu numai prin dăruirea de bani, ci cu mult mai mult prin împărtăşirea cuvântului lui Dumnezeu şi prin slujire.

Cel ce iubeşte pe Dumnezeu, şi pe aproapele îl iubeşte; unul ca acesta nu-şi păstrează averea, ci o rânduieşte cu cuviinţa dumnezeiască, dând fiecăruia cele de folos. Cine face milostenie urmând lui Dumnezeu, nu cunoaşte deosebire între cel rău şi cel bun, între cel drept şi cel nedrept, în ce priveşte cele trebuincioase trupului, ci tuturor le împarte la fel, deşi, pentru voinţa cea bună cinsteşte mai mult pe cel îmbunătăţit, decât pe cel rău.

Precum Dumnezeu, din fire, ca un bun şi fără de patimă, pe toţi îi iubeşte la fel, dar pe cel cu viaţă îmbunătăţită îl slăveşte, ca pe unul ce a dobândit cunoştinţa, iar pe cel rău îl miluieşte cu bunătate şi certându-l în veacul acesta, îl întoarce, aşa şi cel cu bună voire şi fără de patimă, pe toţi oamenii la fel îi iubeşte, pe cel bun pentru firea şi înclinarea bună a voii sale, iar pe cel rău pentru fire şi din compătimire, miluindu-l ca pe unul ce e fără de minte şi umblă întru întuneric.

Aşezământul dragostei se cunoaşte nu numai prin dăruirea de bani, ci cu mult mai mult prin împărtăşirea cuvântului lui Dumnezeu şi prin slujire.

(Sfântul Maxim Mărturisitorul, Patru sute de cugetări creștine, Editura Credința Strămoșească, Iași, 1998, p. 48)

doxologia.ro/cuvant-de-folos/cine-iubeste-pe-domnul-pe-aproapele-il-iubeste

Cum să am discernământ în viață?

De la a încerca să „mistui” singură poverile de pe suflet atâta timp cât nu eşti încă deprinsă cu lucrarea duhovnicească, până la nădăjduirea în sine şi îngâmfare, nu este decât un pas.

Nehotărârea în fapte ne dă în vileag făţărnicia. 

Bine faci rugându-te lui Dumnezeu să te îndrume ce să faci, şi procedează aşa cum te îndeamnă conştiinţa. 

Dacă lucrurile nu vor ieşi aşa cum ar trebui, mustră-te pe tine însăţi, dojeneşte-te, smereşte-ţi cugetul, şi nu vei suferi vătămare. Părerea acelui „om evlavios” care spune că nu este bine să te obişnuieşti să mărturiseşti tot ce-ţi apasă inima, ci trebuie s-o deprinzi pe aceasta să „mistuie” singură, în sine, poverile, nu se potriveşte cu poveţele Sfinţilor Părinţi, care sfătuiesc să nu ne încredem în gândirea noastră, ci în gândirea celor sporiţi. Felul acesta de viaţă este neapărat trebuincios celor care duc viaţă făptuitoare: după ce se vor deprinde însă şi vor spori în lucrarea cu sfătuire, vor putea să „mistuie” şi singuri greutăţile de pe inimă, mai ales când nu au cui să le descopere; totuşi, şi aceştia se folosesc de învăţăturile Părinteşti în privinţele unde au nedumeriri. 

Iar de la a încerca să „mistui” singură poverile de pe suflet atâta timp cât nu eşti încă deprinsă cu lucrarea duhovnicească, până la nădăjduirea în sine şi îngâmfare, nu este decât un pas. Poate că sunt unii nevoitori care fac aceasta păstrând smerenia, însă aceştia sunt rari, iar ceea ce este rar, nu poate fi calea de obşte.

(Sfântul Macarie de la Optina, Sfaturi pentru mireni, Editura Sophia, București, 2011, p. 28)

doxologia.ro/cuvant-de-folos/cum-sa-am-discernamant-viata

Rugăciunea minții - Starețul Haralambie (I)

Rugăciunea nu se împacă cu voia proprie. Diferă ca ziua de noapte. Voia proprie înseamnă egoism. Dar unii ca aceştia cum să înveţe rugăciunea?

După mărturia generală a celor care l-au cunos­cut îndeaproape pe Stareţ, fericitul era înzes­trat cu această harismă rară a rugăciunii neîncetate. Dar el nu era numai un lucrător, ci şi un dascăl iscusit al acestei lucrări a minţii. Stareţul împărtăşea învăţă­tura lui celorlalţi prin cuvinte simple, iar nu prin sofisme şi cuvinte ritoriceşti. Dar deşi cuvintele lui erau simple şi nemeşteşugite, ele atingeau coarda sensibilă a sufletului şi îl schimbau cu puterea drep­tei Celui Preaînalt.

Aşa cum am spus mai sus, foarte mulţi, chiar din prima întâlnire şi convorbire cu Stareţul, s-au dăruit, unul mai puţin, altul mai mult, lucrării rugăciunii neîn­cetate.

Deşi Stareţul a ţinut multe cuvântări obşteşti şi convorbiri particulare, din păcate nu se mai păstrează decât câteva cuvântări ale sale înregistrate.

Dintre acestea, redăm doar câteva fragmente cu nădejdea că evlaviosul cititor va dobândi folos duhov­nicesc.

- Gheronda, am studiat cărţile Părinţilor niptici care vorbesc despre rugăciunea mintii şi am încercat spun în practică cele citite. Pot să spun că m-am folosit, dar nu văd în mine roadele rugăciunii pe care le descriu Sfinţii Părinţi.

- Câtă vreme ai de când te nevoieşti cu rugăciu­nea?

- De aproape doi ani.

- Doi ani? Este ceva timp. Ai vreun povățuitor, care să te sfătuiască cum să te rogi?

- Numai pentru acest lucru, Gheronda, am fost nevoit să schimb doi duhovnici. Din nefericire, nu numai că nu ştiau să mă povătuiască, dar m-au şi descurajat. Când le spuneam: „însetez să învăţ rugă­ciunea neîncetată a minții”, ei îmi răspundeau: „Aces­tea nu sunt pentru noi, fiule. În această rugăciune numai sfinţii au reuşit, iar cei care au încercat să-i imite s-au înşelat. Ştii «Crezul»? Ştii «Tatăl nostru»? Ajunge. Cel mult citeşte ceva din Ceaslov înainte de somn.” Unele ca acestea îmi spuneau. În cele din urmă am aflat un duhovnic care mi-a spus: „Am citit şi eu, fiul meu, multe despre rugăciunea minţii, am încercat şi am aflat ceva. Dar ca să fiu sincer, nu am această harismă de a povăţui pe alţii. Însă eu nu îţi interzic să te rogi, căci aceasta ar fi cea mai mare înşelare. Dacă vrei să sporeşti în această binecuvân­tată lucrare a rugăciunii neîncetate, mergi în Sfântul Munte, unde există părinţi foarte sporiţi în această lucrare.” Este pentru prima dată când m-am învred­nicit să vin în Sfintul Munte. Un monah m-a îndrumat să vin la Sfinţia Voastră. Vă rog să mă ajutaţi.

- Am auzit şi eu că există, din nefericire, astfel de duhovnici. Dumnezeu să-l binecuvinteze pe ultimul tău duhovnic, nu ştie să povătuiască, dar nici nu-l opreşte pe cel ce vrea să se ocupe cu rugăciunea minţii. Foarte bine a spus. Înşelat este nu cel care spune rugăciunea „Doamne Iisuse Hristoase”, ci cel care nu o spune. Şi mai rău decât atât, îi împiedică şi pe alţii să o rostească.

Mărturisesc că am cunoscut pe mulţi care au înce­put să rostească rugăciunea şi s-au înşelat. Dar de ce s-au înşelat? Pentru că nu au avut povățuitor. Cine crede că nu are nevoie de povățuitor este înşelat. Are egoism. Egoismul şi rugăciunea minţii sunt lucruri opuse. Astfel de înşelaţi avem chiar şi în Sfântul Munte. Unii vin şi la mine. În loc să se mărturisească şi să-mi ceară sfatul, ei vor să-mi dovedească faptul că sunt purtători de Dumnezeu. Cu câteva zile în urmă, unul ca aceştia mi-a spus: „Eu, duhovnice, am dobândit rugăciunea minţii”. „Foarte bine”, îi spun. „Dar cu care duhovnic te sfătuieşti?” Atunci acela a început să se împotrivească şi să se mânie: „Eu să am nevoie de duhovnic? Eu sunt la măsura să vă dau lecţii vouă, duhovnicilor. Eu vorbesc cu Însuşi Hristos, cu Maica Domnului. Văd lumini, sfinţi etc.” De îndată ce i-am spus că toate acestea sunt de la diavolul, s-a mâniat şi a plecat revoltat.

Iată, fiul meu, aceştia sunt înşelaţi. Mai cunosc şi pe alţii, care la început întrebau ca să înveţe rugă­ciunea, dar voia lor nu vor să şi-o taie. Rugăciunea nu se împacă cu voia proprie. Diferă ca ziua de noapte. Voia proprie înseamnă egoism. Dar unii ca aceştia cum să înveţe rugăciunea? Dimpotrivă, au deznădăj­duit, au părăsit rugăciunea şi, ceea ce este mai înfricoşător, au devenit cei mai mari luptători împo­triva rugăciunii minții. De îndată ce unul dintre aceş­tia vedea vreun călugăr rostind rugăciunea cu meta­nia, se îndrăcea, îi smulgea metania din mână şi se sălbăticea împotriva lui ca un câine turbat, strigându-i că este înşelat. Chiar acei călugări care au pătimit unele ca acestea au venit şi mi-au spus. Acum înţelegi cum îi înşeală satana pe unii ca aceştia? Cel înşelat să ocărască pe cel care se roagă, ca pe un înşelat.

- Aşadar, Gheronda, este greu să învăţăm rugăciunea minții.

- În slujba tunderii în monahism se spune: „Cele bune cu osteneală şi durere se dobândesc”. Ştii ce înseamnă să dobândeşti rugăciunea minții? Înseamnă să-L dobândeşti pe Însuşi Dumnezeu înlăuntrul tău. Îl trăieşti. Îl simţi, ți se deschid ochii sufletului şi Îl vezi pe Hristos înlăuntrul tău. Simţi întru tine fericirea îm­părăţiei Lui. Înţelegi?

- Gheronda, cred aceasta, însă eu nu sunt vrednic de astfel de lucruri. M-am străduit, mi-am silit mintea mea cu inspiraţia şi expiraţia, aşa cum scriu Părinţii niptici, dar nu am putut să mi-o adun, ci mereu cutre­iera prin alte părţi.

- Ajunsesem să cred că într-adevăr această rugăciune nu este pentru noi.

- Măi, binecuvântatule, nu ţi-am spus că numai cu cărţile nu se face pricopseală? Că este nevoie de povățuitor? Tu vrei să ajungi dintr-o dată la desăvâr­şire. Vrei chiar de la început să înveţi să te rogi cu inspiraţia şi expiraţia. Până să ajungi acolo mai ai mult de lucru. Dar acum o să-ţi arăt cum să începi. Vom începe cu abecedarul.

(Monahul Iosif Dionisiatul, Starețul Haralambie - Dascălul rugăciunii minții, trad. și ed. de Ieroschimonah Ștefan Nuțescu, Editura Evanghelismos, București, 2005, pp. 173-177)

doxologia.ro/cuvinte-duhovnicesti/rugaciunea-mintii-staretul-haralambie-i

Să trăim rugăciunea!

Sunt oameni care vin la mine și-mi spun că citesc Psaltirea câteva zile pe săptămână, că în patru ore o citesc toată. Cui îi trebuie Psaltirea citită așa? 

Sunt oameni care vin la mine și-mi spun că citesc Psaltirea câteva zile pe săptămână, că în patru ore o citesc toată. Cui îi trebuie Psaltirea citită așa? Important e cum te angajezi prin citirea Psalmilor, în dialogul către Dumnezeu.

Eu am doi psalmi preferați: Psalmul 22 și Psalmul 102. Și, dacă i-aș spune numai pe aceștia, nu mi-e frică că nu mă mântuiesc. Bineînțeles că citesc și alți psalmi, și-mi place să citesc, dar eu nu am fost niciodată pentru lucruri de felul acesta: atâtea acatiste, atâtea paraclise, atâtea psaltiri, etc. Pentru mine, important este ca omul să se angajeze în rugăciune.

(Părintele Teofil Părăian, Rugăciunea, pelerinaj către cer, Editura Doxologia, Iași, 2013, p. 35)

doxologia.ro/cuvinte-duhovnicesti/sa-traim-rugaciunea

Nu e bogat acela care are mult, ci acela care are nevoie de puțin

De vei vedea, dar, pe cineva poftind multe, să îl socoţi mai sărac decât toţi, chiar dacă ar avea toate lucrurile din lume.

Dacă este să spunem adevărul, nu e bogat acela care are multe, ci acela care n-are trebuinţă de multe, nici nu este sărac acela care n-are nici o agonisită, ci acela care pofteşte multe – după acest dreptar trebuie socotite totdeauna sărăcia şi bogăţia.

De vei vedea, dar, pe cineva poftind multe, să îl socoţi mai sărac decât toţi, chiar dacă ar avea toate lucrurile din lume. De vei vedea pe cineva care nu are trebuinţă de multe, să crezi că este mai bogat decât oricine.

(Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la parabola despre săracul Lazăr și bogatul nemilostiv, Ediția 1, Editura Sophia, București, 2002, p. 45)

doxologia.ro/cuvant-de-folos/nu-e-bogat-acela-care-are-mult-ci-acela-care-are-nevoie-de-putin

Împliniți făgăduințele voastre!

A face făgăduinţe Domnului de bunăvoie, în cazul unei mari nenorociri sau din dorinţa de a dobândi ceva foarte folositor, eu cred că acest lucru este o faptă demnă de laudă atunci când făgăduinţa este împlinită. Dacă însă este încălcată, cel ce a făcut făgăduinţa se face vinovat înaintea lui Dumnezeu.

A face făgăduinţe Domnului de bunăvoie, în cazul unei mari nenorociri sau din dorinţa de a dobândi ceva foarte folositor, eu cred că acest lucru - care există peste tot în Sfânta Scriptură - este o faptă demnă de laudă, atunci când făgăduinţa este împlinită. Dacă însă este încălcată, adică nu este împlinită propriu-zis, cel ce a făcut făgăduinţa se face vinovat înaintea lui Dumnezeu. Căci Sfânta Scriptură spune: „Rugaţi-vă şi răsplătiţi Domnului Dumnezeului nostru; toţi cei dimprejurul lui vor aduce daruri” (Ps. 75, 11).

Şi fericitul Iona s-a rugat în pântecele chitului, zicând: „Iar eu cu glas de laudă şi de mărturisire, voi jertfi ţie; câte am făgăduit voi da ţie Domnului pentru mântuirea mea.” (Iona 2, 10). Şi dumnezeiescul David, în psalmul 115, spune: „Rugăciunile mele Domnului voi da, înaintea a tot norodului lui, în curţile casei Domnului, în mijlocul tău Ierusalime.” (Ps. 115, 8-9). Şi preaînţeleptul Solomon: „Mai bine este a nu făgădui, decât a făgădui şi a nu da.” (Eccl. 5, 4).

(Sfântul Maxim Grecul, Viața și cuvinte de folos, Editura Bunavestire, Galați, 2002, p. 92)

doxologia.ro/cuvant-de-folos/impliniti-fagaduintele-voastre

Să ne purtăm cu simplitate față de ceilalți și să primim observațiile simplu

Să ne purtăm cu simplitate față de ceilalți și să primim observațiile simplu. Când cineva umblă cu simplitate și cu gânduri bune se bucură atunci când îl ceartă cineva.

Apoftegme ale Părintelui Paisie Aghioritul

Începătorului, copilului mic și celui foarte sensibil Dumnezeu nu le îngăduie să se vadă bine pe ei înșiși, fiindcă vor cădea în deznădejde.

*

Creștinii în vechime aveau mai multă evlavie față de anafură decât au astăzi monahii față de Sfânta Împărtășanie.

*

Când nu simțim mângâiere la rugăciune și bucurie, precum copilul care aleargă în brațele maicii lui, atunci fie am rănit pe cineva cu comportamentul și asprimea noastră, fie avem mândrie.

*

Mult îl ajută pe monah pustia, fiindcă îl ferește de ispite. Viața în pustie este simplă și monahul poate să se predea în întregime celor duhovnicești.

*

Omul care are smerenie, chiar de se va abate uneori, îl acoperă harul lui Dumnezeu, în timp ce unul mândru este ca o cârmă stricată care întotdeauna o cotește strâmb sau ca un fierăstrău ascuțit numai într-o singură parte.

*

Când cineva s-a îndulcit la rugăciune, nu mai vrea să iasă din chilia lui. Atunci rugăciunea nu obosește, ci odihnește. Când însă noi nu vrem să ieșim din coliba noastră, dar, din dragoste, ieșim și jertfim liniștea noastră de dragul vreunui frate, atunci Dumnezeu vede dragostea noastră și ne umple de har.

*

Să ne purtăm cu simplitate față de ceilalți și să primim observațiile simplu. Când cineva umblă cu simplitate și cu gânduri bune se bucură atunci când îl ceartă cineva.

*

Să ai tot timpul o carte deschisă pe masă, ca să nu afle diavolul prilej să-ți strecoare gânduri.

*

În viața călugărească tot binele constă în faptul că se curăță gândurile, fiindcă aici cineva vede și ascultă numai lucruri bune.

*

Puțină meditație și multă rugăciune. În rugăciune și la slujbe trebuie să participăm cu toată inima noastră.

*

Odată mi s-a arătat satana și mi-a zis : „Eu sunt Hristos, închină-te mie”. I-am răspuns : „Eu întotdeauna mă închin lui Hristos. Și dacă erai Hristos, nu mi-ai fi cerut să mă închin ție”.

*

Monahii trebuie să aibă evlavie în mod special la Intrarea în Biserică a Maicii Domnului, fiindcă, așa cum Preacurata a intrat în Sfânta Sfintelor, la fel și monahii intră, odată cu tunderea lor, în viața cea sfântă a petrecerii monahicești.

 traducere şi adaptare: Laura Enache

Sursa: *** Din tradiția ascetică și isihastă a Sfântului Munte, 2011

doxologia.ro/cuvinte-duhovnicesti/sa-ne-purtam-cu-simplitate-fata-de-ceilalti-sa-primim-observatiile-simplu

Pocăinţa nu înseamnă descurajare, ci încredere în iertarea lui Dumnezeu

Căinţa nu însemnă privirea în jos la imperfecţiunile proprii, ci în sus, spre iubirea lui Dumnezeu; nu în urmă cu reproş, ci înainte cu încredere. Să priveşti nu ceea ce n-ai reuşit să fii, ci ceea ce poţi încă deveni prin harul lui Hristos.

„Minte nouă”, convertire, recentrare: pocăinţa este ceva pozitiv, nu negativ. Cum scrie Sfântul Ioan Scărarul: „Pocăinţa este fiica nădejdii şi tăgăduirea deznădejdii”. Pocăinţa nu este descurajare, ci aşteptare ardentă: nu sentimentul că te afli într-un impas, ci că ai găsit o ieşire; nu de ură de sine, ci de afirmare a adevăratului eu, cel după Chipul lui Dumnezeu. Căinţa nu însemnă privirea în jos la imperfecţiunile proprii, ci în sus, spre iubirea lui Dumnezeu; nu în urmă cu reproş, ci înainte cu încredere. Să priveşti nu ceea ce n-ai reuşit să fii, ci ceea ce poţi încă deveni cu harul lui Hristos.

Privită astfel, în sensul ei pozitiv, pocăinţa nu mai apare doar ca un act singular, ci ca o atitudine permanentă. Fiecare, în experienţa personală, poate să cunoască momente decisive de convertire, dar lucrarea pocăinţei, în această viaţă, nu se sfârşeşte niciodată. Întoarcerea şi recentrarea fiinţei trebuie să fie mereu reînnoită; urmărind pilda Avvei Sisoe, „schimbarea minţii” trebuie să fie, până la moarte, din ce în ce mai radicală, „lucrarea de mare inteligenţă” să devină din ce în ce mai profundă.

(Episcop Kallistos Ware, Împărăţia lăuntrică, Editura Christiana, 1996, pp. 48-49)

doxologia.ro/cuvinte-duhovnicesti/pocainta-nu-inseamna-descurajare-ci-incredere-iertarea-lui-dumnezeu

Îngustă și anevoioasă este calea spre Dumnezeu

Nici un lucru bun cu adevărat nu se obţine fără osteneală, ci se cucereşte cu sudoare, cu lacrimi, cu nevoinţă. 

Nici un lucru bun cu adevărat nu se obţine fără osteneală, ci se cucereşte cu sudoare, cu lacrimi, cu nevoinţă.

Virtuţile nevoinţei (sau cele ascetice) - postul, privegherea, rugăciunea şi celelalte - sunt anevoioase şi dureroase până ne deprindem cu ele, dar foarte adesea, chiar şi după aceea. Dar nu avem poruncă să ne oprim la ele; ele sunt doar mijloacele pentru a ajunge la starea de bună rânduială morală.

Pentru înrădăcinarea acesteia din urma, este nevoie de şi mai multă trudă, dar şi aceasta nu este decât mijlocul pentru a ajunge la viaţa trăită în Dumnezeu. Trăirea în Dumnezeu cere cu atât mai multă trudă şi nevoinţă, cu cât această comoară divină este mai înaltă decât lucrarea trupească.

(Sfântul Teofan Zăvorâtul, Viaţa lăuntrică, Editura Sophia, București, 2000, pp. 87-88)

doxologia.ro/cuvant-de-folos/ingusta-anevoioasa-este-calea-spre-dumnezeu

Iubirea de oameni pe care o regăsim în faptele bune

Faptele bune pe care le săvârşeşti să fie, în chip tainic, pe potriva stării tale sufleteşti.

Fă pentru cei pe care îi iubeşti ceea ce poţi să faci folositor şi ceea ce este legiuit; dar totdeauna să Îi încredinţezi lui Dumnezeu – şi iubirea ta oarbă, trupească, nesocotită se va preface, încetul cu încetul, într-o iubire duhovnicească, înţelegătoare, sfântă.

Iar dacă iubirea ta este o împătimire ce se împotriveşte legii, atunci s-o lepezi ca pe o urâciune. Atunci când inima ta nu este liberă, acesta este un semn al împătimirii. Atunci când inima ta este înrobită, acesta este semnul patimii nebuneşti, păcătoase. Iubirea sfântă este curată, liberă, întreagă în Dumnezeu. Ea este o lucrare a Sfântului Duh, care lucrează în inimă în măsura curăţirii acesteia.

Lepădând vrajba, lepădând pătimirea, lepădându-te de iubirea trupească, află iubirea duhovnicească; „fereşte-te de rău şi fă bine” (Psalmi 33, 13).

Dă cinstire aproapelui ca unui chip al lui Dumnezeu – cinstire care să fie în sufletul tău, nevăzută pentru ceilalţi, descoperită doar conştiinţei tale. Faptele pe care le săvârşeşti să fie, în chip tainic, pe potriva stării tale sufleteşti.

Dă cinstire aproapelui, fără să iei seama la vârstă, fără să faci deosebirea între bărbat şi femeie, fără să te uiţi la rangul pe care-l are în lume – şi iubirea sfântă va începe, treptat, să se facă arătată în inima ta. Pricina acestei iubiri nu sunt trupul şi sângele, nu înrâurirea simţurilor, ci Dumnezeu.

Cei lipsiţi de slava numelui de creştin nu sunt lipsiţi de cealaltă slavă, pe care au primit-o când au fost zidiţi: ei sunt chipul lui Dumnezeu.

(Sfântul Ignatie Briancianinov, Despre înșelare, Editura Sophia, București, 2010, pp. 142-143)

doxologia.ro/cuvant-de-folos/iubirea-de-oameni-pe-care-o-regasim-faptele-bune

Sfaturi pentru rugăciune ale Starețului Porfirie

Să nu-L constrângem pe Dumnezeu cu rugăciunile noastre. Să nu cerem de la Dumnezeu să ne slobozească de ceva, boală etc. sau să ne rezolve problemele noastre, ci să cerem putere și întărire de la El, ca să putem suferi.

Să nu-L constrângem pe Dumnezeu cu rugăciunile noastre. Să nu cerem de la Dumnezeu să ne slobozească de ceva, boală etc. sau să ne rezolve problemele noastre, ci să cerem putere și întărire de la El, ca să putem suferi. Așa cum bate El cu noblețe la ușa inimii noastre, tot astfel și noi să cerem cu noblețe ceea ce dorim, iar dacă Domnul nu răspunde, să încetăm a o mai cere. Când Dumnezeu nu ne dă ceea ce cerem cu insistență, înseamnă că are motivele Sale s-o facă.

Are și Dumnezeu „tainele” Sale. De vreme ce credem în buna Sa purtare de grijă, de vreme ce credem că El cunoaște toate cele ale vieții noastre și că totdeauna ne vrea binele, de ce să nu-I acordăm încredere? Să ne rugăm simplu și liniștit, fără stress și constrângere. Știm că trecutul, prezentul și viitorul, toate sunt cunoscute, goale și descoperite înaintea lui Dumnezeu, așa cum spune Sfântul Apostol Pavel: „…nu este nici o făptură ascunsă înaintea Lui, ci toate sunt goale şi descoperite, pentru ochii Celui în faţa Căruia noi vom da socoteală” (Evrei 4, 13). Noi să nu insistăm, căci insistența peste măsură face rău în loc de bine. Să nu stăruim să dobândim ceea ce vrem, ci s-o lăsăm la voia lui Dumnezeu. Căci cu cât stăruim, cu atât aceea pe care o cerem se depărtează. Așadar, răbdare, credință și pace. Și dacă vom uita noi, Dumnezeu nu uită niciodată și, dacă este spre binele nostru, ne va da ceea ce ne trebuie și când trebuie.

Să cerem în rugăciune numai mântuirea sufletului nostru. Nu a spus Domnul: „Căutați mai întâi Împărăția lui Dumnezeu… și toate acestea se vor adăuga vouă” (Matei 6, 33)? Ușor, chiar foarte ușor ne poate Hristos ceea ce dorim. Dar iată care este taina. Taina este să nu aveți în mintea voastră deloc intenția de a cere un lucru concret. Taina este să cereți unirea voastră cu Hristos dezinteresat, fără să spuneți: „Dă-mi aceasta, dă-mi aceea…”. Este destul să spunem: „Doamne Iisuse Hristoase, miluiește-mă!”.

Nu este nevoie ca să-L înștiințăm pe Dumnezeu despre anumite nevoi ale noastre. El le cunoaște pe toate cu neasemănare mai bine decât noi și ne dăruiește dragostea Sa. Problema este să comunicăm cu această dragoste prin rugăciunea și prin respectarea poruncilor Lui. Să cerem să se facă voia lui Dumnezeu. Aceasta este cel mai folositor, cel mai sigur pentru noi și pentru cei pentru care ne rugăm. Hristos ne va pe toate din belșug. Dar dacă există chiar și puțin egoism, nu se poate face nimic.

Traducere din greacă de Ierom. Ștefan Nuțescu.
Sursa: marturieathonita.ro/sfaturi-pentru-rugaciune-ale-staretului-porfirie

doxologia.ro/cuvant-de-folos/sfaturi-pentru-rugaciune-ale-staretului-porfirie

Timpul este ăsta. Singurul timp!

Dumnezeu nu l-a lăsat neîmbogăţit pe om - are multe forţe în el ca să-l tragă spre cer.

- Eu văd rugăciunea ca o modalitate de lenevire a minţii!

- De ce o lenevire a minţii?

- O trec superficial.

- Nu e bine. Superficial nu e bine, primeşti un ajutor tot superficial, care înseamnă că nu primeşti... Dar de ce să te rogi superficial? Roagă-te cu tot dinadinsul. Timpul este ăsta. Singurul timp. Şi este foarte scump.

Ce e viaţa aceasta faţă de veşnicie? Nu se roagă nimeni chiar superficial, dacă are de gând să se roage.

A, este numai un moment de vid, care nu ca­racterizează numaidecât. Este numai o întâmplare, dar el îşi revine, pentru că, practic, este supravegheat de Dumnezeu mult, are înger păzitor. Omul e făcut de Dumnezeu singur numai pentru Dumnezeu, şi nu putea să nu-l înzestreze cu ceva cu care să ţină legătura cu Dumnezeu. Adică cu rugăciunea. În închisoare, în pădure, rugăciunea se adânceşte. Oricine este înţepat, vrea să scoată ghimpele. Ghim­pele nu iese şi instrumentul sau meşterul care poate să scoată ghimpele este Dumnezeu şi la El apelăm.

Dumnezeu nu l-a lăsat neîmbogăţit pe om - are multe forţe în el ca să-l tragă spre cer.

(Ne vorbește Părintele Arsenie, ed. a 2-a, vol. 3, Editura Mănăstirea Sihăstria, 2010, p. 118)

doxologia.ro/cuvinte-duhovnicesti/timpul-este-asta-singurul-timp

Un pas către eternitate

Nerespectând starea de sfințenie primită ca dar în ziua Bobotezei ne facem nouă, și doar nouă, rău și nedreptate.

Botezul Domnului

În fiecare din noi, și acest fapt nu poate să fie de contestat de nimeni, există o dorință irezistibilă de a cerceta tot ceea ce ne așează existențial într-un raport realist față de eternitate. Astfel, noțiunea de „viață veșnică” nu este o entitate artificială și se deosebește de orice formă speculativă care doar la nivel teoretic pretinde să fie considerată nouă și deosebită. Viața veșnică nu va fi niciodată mirajul unei minorități intelectuale dornică de speculații formale, ea este încununarea dorinței de a regăsi paradisul pierdut prin trăirea duhovnicească a legăturii cu Dumnezeu. Putem defini această năzuință ca dragoste pentru bunătate și armonie, daruri dumnezeiești, înțelese de noi ca idealuri pozitive, ușor de conceput, chiar dacă nu suntem oricând gata să le concretizăm în acțiunile cotidiene. Căutarea vieții veșnice constitue, și acest fapt este fundamental, exprimarea chemării dumnezeiești, a dragostei divine implicată în mod absolut pentru reabilitarea definitivă, ireversibilă, a condiției umane. Dumnezeu ne insuflă dragostea pentru veșnicie, ne-o face cunoscută pentru a o identifica în sensul unei singure opțiuni, care rămâne, definitiv și obiectiv, unica alternativă. Credința în Dumnezeu și faptele bune sunt altceva decât simple forme de activitate conștientă. Ele poartă pecetea divină și din acest motiv sunt pentru noi izbăvitoare, calea eternă, sigură și garantată, a reîntoarcerii noastre în paradis.

Nu putem privi ruptura primilor oameni de Dumnezeu, pierderea eternității, ca neașteptată sau mai ales nedreaptă, din punctul de vedere uman. Dumnezeu nu a cerut oamenilor ceva ce nu se putea nicicum îndeplini. Porunca divină nu are cum să fie negativă, de interzicere, ea nefiind o constrângere, o „toană”, un impuls imposibil de justificat. Dacă ar fi așa, însăși facerea lumii, actul dumnezeisc de creație, s-ar contrazice pe sine, într-o supărătoare stare de neconsecvență față de ceea ce știm că s-a petrecut la începutul timpurilor. Dumnezeu cere primilor oameni o dinamică a participării raționale, o preocupare către cele drepte și un sens al discernământului. A respecta voia Domnului nu însemna, nici nu va însemna vreodată, a te supune de frică unui zeu oarecare, ci a înțelege planul divin la care ți se cere participarea, a conștientiza iubirea Lui nemărginită, dorința Sa ca toți oamenii să fie înțelepți, să aleagă binele ca opțiune liberă spre un „bine” al dialogului cu Dumnezeu. Adam și Eva nu au intuit o stare a lucrurilor pe care noi încercăm astăzi să o definim ca indispensabilă și imperativă unui dialog real cu Dumnezeu. Ei nu puteau ști, fiind în paradis, că există și altceva, că împlinirea visului de a ajunge la rai se câștigă cu lacrimi, străruință și, mai ales, cu rugăciune necontenită. Căderea din rai este, paradoxal, o conștientizare a libertății dăruite nouă de Dumnezeu. Pentru Adam și Eva libertatea ar fi trebuit să fie implicită, subînțeleasă de ei ca prezumție a rolului privilegiat de aleși ai Domnului. Pentru urmașii lor exercitarea libertății de a alege între bine și rău se articulează prin durere. Dacă istoria umanității își are începutul într-o crimă și a vărsa sângele fratelui este sinonim cu pierderea propriului sânge, atunci înțelegem că gonirea din rai devine implicit și exemplar radicală, o formă dureroasă dusă de om dincolo de limita cruzimii. Chiar dacă istoricii au găsit o explicație „logică”, prin presupusa concurență dintre păstori și agricultori, actul criminal nu poate fi scuzat prin nici o consecință a vreunei evoluții socio-economice.

Din dorința necugetată de a cunoaște binele și răul, oamenii ajung la experința univocă a răului, indifent de rolul fiecăruia în această dramă. Binele era deja cunoscut, subînțeles ca atribut al raiului, o realitate cotidiană a unei armonii cosmice reflectată în conviețuirea pașnică a tot ceea ce Dumnezeu a adus la viață. Nu știm, nu avem cum să știm, ce s-ar fi întâmplat cu Adam și Eva, dacă nu s-ar fi lăsați amăgiți către neascultare. Dar știm că, spre deosebire de ei, Cain și Abel au fost nevoiți să trăiască într-o lume neîncăpătoare, unde cel puțin unul dintre ei a crezut că nu e loc și pentru celălalt.

Ce deosebire față de întinderea nemărginită, fără orizonturi, a raiului, de care Adam și Eva s-ar fi putut bucura la nesfârșit! Urmașilor lor le este sortită cunoașterea unui hotar, ca simbol al rupturii, al alungării din raiul fără margini. Orizontul, linia în care cerul pare a închide pământul, devine amenințător, pare concretizarea distrugerii care-l amenință pe cel păcătos, mărginit și orbit, care a uitat de ajutorul și speranța de la Domnul. Răul făcut de primii oameni se înmulțește prin răul făcut mai departe de urmașii lor, ca o dureroasă lipsă a binefacerii cuprinsă în binele care părea pierdut, diluat, dizolvat de atracția negativă a unui „rău” ales fără vreo urmă de chibzuială. Și totuși, chiar în această cea mai nenorocită clipă a umanității, Dumnezeu nu-i uită pe cei în greșeală, nu-i părăsește. Există o cale către reîmpăcarea ce va veni la împlinirea vremii: „Și s-a dus Cain de la fața Domnului și a locuit în ținutul Nod, la răsărit de Eden... Apoi a zidit Cain o cetate și a numit-o, după numele fiului său, Enoh”(Facerea 4,16-17).

Enoh este un prin semn al unei posibile împăcării, al unei restaurări abia întrezărite, o primă rază de soare într-un răsărit care abia se luminează atunci când norii apăsători și întunerecul nopții par a mai fi prea puternici pentru raza suavă a soarelui. „Și a plăcut Enoh lui Dumnezeu și apoi nu s-a mai aflat, pentru că l-a mutat Dumnezeu” ( Facerea 5,24). Indiferent de ceeaceteologia înțelege prin „mutarea” lui Enoh, acțiunea în sine este unilaterală. Enoh Îi este plăcut lui  Dumnezeu și, din acest motiv, soarta acestuia e deosebită de cea a altora, fără însă ca Enoh, omul, să fie în mod vădit parte activă a unui dialog, să se manifeste într-un fel oarecare. Enoh este un simbol implicit al speranței, o dovadă că oamenii pot să placă Domnului, că nu este totul pierdut. Însăși acest fapt al „mutării” hotărâte de Dumnezeu constituie semnul unei posibile restaurări definitive, în care cerul și pământul se unesc iarăși în infinitul fără orizonturi al raiului desăvârșit.    

Este interesantă o comparație între Enoh și Avraam. La prima vedere există o coordonată fundamentală, comună celor doi: ei sunt plăcuți Domnului. Spre deosebire de Enoh, Avraam nu se mulțumește cu un refuz consecvent de a face ceea ce nu este bine. El dorește să dovedească Domnului că este capabil de o experiență ontologică a binelui, care poate să se adâncească printr-o creștere a înțelegerii pentru ceea ce noi numim „voia Domnului”, singura cale spre maturizarea condiției umane. Avraam aduce umanității sensul ascultării, ca formă subînțeleasă a dialogului cu Dumnezeu. Enoh nu îndrăznea să se adreseze Domnului, acum Avraam o face, se adâncește în rugăciune și este auzit de Dumnezeu, care-i răspunde imediat.

Indiscutabil, ar fi absurd să se creadă că Domnul a dorit cu adevărat să-i fie jertfit Isaac. Dumnezeu l-a încercat pe Avraam și acesta a făcut dovada credinței sale. Așa cum Domnul îl va încerca, în timpul lui Moise, și pe faraon, iar neascultarea acestuia va aduce cu sine pedeapsa meritată. Credința lui Avraam, înțelepciunea și credința lui ne sunt de ajutor, dar nu ne vor fi niciodată de folos dacă nu încercăm concret să-l luăm de exemplu, să credem cum a crezut el, să îndrăznim cu curaj a-L asculta pe Dumnezeu, așa cum el a îndrăznit și a fost curajos. Fiindcă e mai ușor să fim păcătoși, neascultători și nesiguri decât să ne asumăm răspunderea de a fi cu adevărat oameni în sensul plenal al cuvântului, căutând mereu pe Dumnezeu, iubitori ai binelui, vrednici de sens duhovnicesc.

Søren Kierkegaard consideră că, fără credință, Avraam ar fi trăit o dilemă majoră la nivel etic în a-și jertfi fiul pe altar. De aceea, concluzionează filozoful, credința este tot ceea ce e mai important în om și implicit, asemănarea noastră cu Avraam este exclusiv numai prin credință. Să existe cu adevărat o reținere la nivel etic în sufletul lui Avraam? De neimaginat! Pentru că Avraam, spre deosebire de Cain, nu a acționat din panică, dintr-o teamă pe care textul biblic ne-o ascunde, după cum ar presupune filozoful. Dacă pentru Cain omorul este justificat printr-un impuls dezordonat, printr-o chinuitoare lipsă de încredere în ajutorul dumnezeisc, Avaam este hotărât a implini voia Domnului , convins fiind că în orice situație limită, chiar și în ceea ce-l privește pe Isaac, Dumnezeu Îi va lumina sufletul pentru a găsi soluția cea mai bună. Astfel Avraam depășeste slăbiciunea lui Adam, dovedește că este atât de puternic încât poate asculta porunca divină, nu din supunere oarbă, ci din forța unei conștientizări a realității dragostei divine pentru oameni, care poruncește numai ceea ce este bine pentru noi. Ce diferența de atitudine între Adam care se ascunde rușinat de goliciunea sa și Avraam care e gata, într-o dinamică asemănătoare cu cea a sfinților, să respecte voia Domnului chiar trecând dincolo de ceea ce un om poate, cu mijloacele sale mărginite, să-și imagineze că este posibil.

Interesantă este și comparația între Avraam și Zaharia. Evident că preotul Zaharia beneficiază de o altă experiență spirituală. Împreună cu Elisabeta „erau amândoi drepți înaintea lui Dumnezeu, umblând fără prihană în toate poruncile și rânduielile Domnului”.(Luca 1, 6). Totuși Zaharia văzând îngerul Domnului, mai întâi „s-a tulburat și frică a căzut peste el” (Luca 1,12), iar apoinu a crezut ceea ce i–a binevestit.

Frica și neîncrederea nu sunt sinonime cu neascultarea. Zaharia este personificarea unei umanități care a depășit atât lipsa de responsabilitate a primilor oameni, cât și sensul neclarificat al diferenței dintre bine și rău al primelor generații, după alungarea din rai. În el este cuprinsă întreaga experință a patriarhilor și a proorocilor, fiind un preot respectat, un exemplu spiritual pentru semenii săi. Și totuși a ezitat, s-a îndoit, deosebindu-se fundamental de Avraam, căruia nici nu i-a fost frică și nici n-a ezitat a-l pune pe Isaac pe altarul jertfei. Frica și îndoiala sunt păcate, chiar dacă nu sunt la fel de radicale ca neascultarea lui Adam și a Evei. Zaharia păcătuiește dintr-o neștiință evidentă, el fiind simbolul unei umanității căreia îi lipsea Mântuitorul, care era pregătită să primească Cuvântul divin, având neapărată nevoie de dovada ultimativă a împăcării cosmice dintre Dumnezeu și om. Greșeala lui Zaharia este una promițătoare, nefiind cea a rea-voinței, ci explicabilă prin momentul istoric. Din acest motiv pedeapsa dată lui de înger este una trecătoare, care vindecă și învață. Neîndoielnic, Zaharia și Elisabeta au fost cei bine aleși pentru a fi părinții lui Ioan Botezătorul.

Botezul în Iordan este un act cosmic, a cărui semnificație este universală în sensul plenar al termenului. Acolo, în apele Iordanului, se reîntâlnesc cele dumnezeiești și cele omenești, acestea sunt aproape, pentru prima dată, atât de aproape pe pământul odinioară neîncăpător pentru Cain și Abel. Se reface ceea ce Adam și Eva au desfăcut odinioară, cerul cu stelele sale îndepărtate se apropie, ajunge lângă oameni în apoteoza iubirii divine. Prezența Sfântei Treimi peste valurile liniștite ale Iordanului sunt semnul că pacea, frumusețea, generozitatea ne-au fost dăruite nouă pentru a le păstra, respecta și înmulți. Depinde de noi să fim darurile cele vii. Fiindcă uitând ceea ce este cu adevărat important, nerespectând starea de sfințenie primită ca dar în ziua Bobotezei ne facem nouă, și doar nouă, rău și nedeptate.

 Dumitru Horia Ionescu

doxologia.ro/puncte-de-vedere/un-pas-catre-eternitate

Să facem din rugăciune veşmânt sufletului

De aceea ne rugăm: „Fiule al lui Dumnezeu, mântuieşte-ne pe noi şi lumea Ta”. A dobândi rugăciunea înseamnă a dobândi veşnicia. Când trupul stă să moară, strigătul „Iisuse Hristoase” devine veşmântul sufletului...

Când contemplaţia Luminii Necreate se leagă de invocarea Numelui lui Hristos, semnificaţia acestui nume ca „împărăţia lui Dumnezeu venind întru putere” (Mc. 9, 1) devine deosebit de limpede şi duhul omului aude glasul Tatălui: „Acesta este Fiul Meu Cel iubit” (Mc. 9, 7). Hristos ne-a arătat în El Însuşi pe Tatăl: „Cel ce M-a văzut pe Mine L-a văzut pe Tatăl” (In. 14, 9). Acum cunoaştem pe Tatăl în aceeaşi măsură în care L-am cunoscut pe Fiul. „Eu şi Tatăl Meu una suntem” (In. 10, 30). Şi Tatăl dă mărturie Fiului Său. De aceea ne rugăm: „Fiule al lui Dumnezeu, mântuieşte-ne pe noi şi lumea Ta”.

A dobândi rugăciunea înseamnă a dobândi veşnicia. Când trupul stă să moară, strigătul „Iisuse Hristoase” devine veşmântul sufletului; când creierul nu mai funcţionează şi este greu să ne aducem aminte alte rugăciuni, în lumina cunoştinţei dumnezeieşti ce purcede din acest Nume, duhul nostru se va înălţa spre viaţa cea nestricăcioasă.

(Arhimandritul Sofronie, Rugăciunea – experienţa vieţii veşnice, Editura Deisis, Sibiu, 2001, p. 142)

doxologia.ro/cuvinte-duhovnicesti/sa-facem-din-rugaciune-vesmant-sufletului

Cum trebuie să procedezi când te cuprinde deznădejdea, căci te simţi murdar de păcate?

Dispreţul acesta faţă de tine s-ar putea, de fapt, să fie o autentică smerenie. Dar să nu te diluezi în aşa hal, încât să nu mai ai nădejde de mântuire. Dacă te dispreţuieşti pe tine, asta înseamnă deja o mare biruinţă. 

- Un om duhovnicesc nu poate spune niciodată că nu este păcătos. Se vede mai păcătos decât toţi, dar face şi fapte de pocăinţă, se duce la mănăstire. Dispreţul acesta faţă de tine s-ar putea, de fapt, să fie o autentică smerenie. Dar să nu te diluezi în aşa hal, încât să nu mai ai nădejde de mântuire. Dacă te dispreţuieşti pe tine, asta înseamnă deja o mare biruinţă. Însă să nu te dispreţuieşti în comparaţie cu alţii. Nu este bine! Se poate să fie o mândrie ascunsă „Nu sunt la nivelul lui cutare!” Dar ce mă interesează lucrul acesta? Eu răspund la nivelul pe care îl am eu. V-am spus, sunt pahare mari şi pahare mici. Dar, fiecare pahar dacă este plin, este desăvârşit!

La măsura la care eşti tu, la măsura aceea ţi se şi cere. După darurile pe care le-a dat: adică la unul i-a dat un talant, la altul i-a dat trei, iar la altul i-a dat zece. Şi le-a cerut să-i înmulţească după cât a primit fiecare. Mai vinovat este cel nepăsător, care stă pe loc. Care stă şi aşteaptă să vie nu ştiu ce.

(Arhim. Ioanichie Bălan,  Ne  vorbeşte  Părintele  Arsenie, vol. II, Ed. Episcopiei Romanului,  1996,  p. 65)

doxologia.ro/cuvinte-duhovnicesti/cum-trebuie-sa-procedezi-cand-te-cuprinde-deznadejdea-caci-te-simti-murdar-de

Nepătimirea presupune și dobândirea virtuţilor

Pe când unii urăsc cu putere păcatele, alţii au o dorinţă nepotolită de a se îmbogăţi în virtuţi.

Dar, ne previne Sfântul Teognost: „Chiar dacă ai îndeplini toată făptuirea, să nu te încrezi în tine, socotind că ai ajuns la nepătimire.”

Urmând tradiţia Bisericii, Sfântul Ioan Scărarul explică: „Între cei care s-au eliberat de patimi, sunt unii care au realizat acest lucru mult mai desăvârşit decât alţii. Astfel, pe când unii urăsc cu putere păcatele, alţii au o dorinţă nepotolită de a se îmbogăţi în virtuţi.” Prin urmare, nepătimirea nu este numai un lucru negativ, ci şi unul pozitiv, întrucât presupune dobândirea virtuţilor, ceea ce este lucrarea Duhului Sfânt.

Cuviosul Nichita Stithatul consideră că nepătimirea este de două feluri: „Nepătimirea primă se iveşte în cei sârguincioşi la sfârşitul înţelepciunii prin fapte. Ea sporind în chip felurit prin ostenelile nevoinţei celei după lege, omoară patimile, opreşte pornirile păcătoase ale trupului şi mişcă puterile sufletului spre ceea ce e potrivit cu firea, iar mintea o readuce la cugetarea cu înţelepciune la cele dumnezeieşti. A doua nepătimire, care e mai desăvârşită, se iveşte în chip înţelept la începutul contemplaţiei naturale. Aceasta, înălţându-se de la liniştea duhovnicească a gândurilor din minte la starea de pace a minţii, o face pe aceasta atotstrăvăzătoare şi atotînaintevăzătoare: atotstrăvăzătoare în lucrurile dumnezeieşti, în vederile celor mai bune şi în descoperirea tainelor lui Dumnezeu, şi atotînainte­văzătoare în lucrările omeneşti, care vin de departe şi au să se întâmple în viitor.”

(Mitropolit Hierotheos Vlachos, Psihoterapia ortodoxă: știința sfinților părinți, traducere de Irina Luminița Niculescu, Editura Învierea, Arhiepiscopia Timișoarei, 1998, pp. 346-347)

doxologia.ro/terapie-pentru-suflet/nepatimirea-presupune-dobandirea-virtutilor

„Doamne, dă-mi să văd partea mea și vindecă sufletul meu!”

Apoi, prin neuronii noștri oglindă percepem cele ascunse ale celui din fața noastră și putem să răspundem unei violențe mai mult sau mai puțin bine camuflată de noi...

Osândirea de sine pe care ne-o cere Dumnezeu nu este o culpabilizare nevrotică și umilitoare, ci o conștientizare lucidă a a părții noastre de responsabilitate în relația respectivă. Nimeni, niciodată, nu este victimă nevinovată într-un conflict. Con înseamnă împreună. De fiecare dată noi avem o contribuţie şi, de multe ori, chiar iniţiativa violenţei care declanşează şi întreţine conflictul, doar că ne scapă, nu suntem conştienţi de asta.

De exemplu, tu îmi ceri ceva şi eu fac o mică grimasă ca urmare a refuzului sau neplăcerii lăuntrice, dar răspund „drăguț” sau neutru. Apoi tu devii agresivă și eu mă revolt că ce ai cu mine că doar... În plus, eu nu văd deloc cum arăt eu și nu văd nimic din ce vezi tu! 

Apoi, prin neuronii noștri oglindă percepem cele ascunse ale celui din fața noastră și putem să răspundem unei violențe mai mult sau mai puțin bine camuflată de noi...

Așadar, osândirea de sine înseamnă să primim harul lui Dumnezeu pe care îl cerem în rugăciunea Sfântului Efrem: „Așa Doamne, Împărate, dăruiește-mi să-mi văd greșalele mele și să nu osândesc pe fratele meu!”. Aici nu e vorba de alte greșeli ale mele, de greșeli de altă dată, ci de greșelile de acum, din clipa în care îmi acuz aproapele. Duhul Sfânt îmi va arăta ce fac eu greșit când eu aleg să-l acuz pe aproapele. E uluitor ce descoperim! Dar merită! Pentru că bucuria vine prin crucea lepădării de sine, a lepădării de păruta noastră dreptate.

Să zicem așadar, când cineva ne învinovățește: „Iartă-mă! Nu mi-am dat seama”. Sau: „Iartă-mă, n-am putut să fac altfel!”. Dar mai ales: „Doamne, dă-mi să văd partea mea și vindecă sufletul meu!”.

 

Maica Siluana

 

doxologia.ro/terapie-pentru-suflet/doamne-da-mi-sa-vad-partea-mea-vindeca-sufletul-meu

„VINUL - Dar al lui Dumnezeu şi Euharistie a creaţiei“

Vinul este dar al lui Dumnezeu, pe care omul, primindu-l, îl aduce ca jertfă euharistică, de mulţumire, Creatorului său. Astfel, vinul, Dar al lui Dumnezeu, devine Euharistie a creaţiei şi, prin împărtăşirea din el, în Taina Sfintei Euharistii, omul îl face pe Hristos izvor de apă vie în sufletul său.

  Pentru a supravieţui duhovniceşte este nevoie ca omul să invite în viaţa sa pe Duhul lui Dumnezeu viu şi lucrător, pentru a consuma prin focul Său cel sfânt ceea ce îl ţine pe om ţintuit la pământ, la experienţa lucrurilor imediate, materiale, opace, ca mai apoi să-l înalţe la cele veşnice şi desăvârşite.

 Diac. lect. dr. Cătălin Vatamanu

doxologia.ro/actualitate/educatie/vinul-dar-al-lui-dumnezeu-euharistie-creatiei