Nerespectând starea de sfințenie primită ca dar în ziua Bobotezei ne facem nouă, și doar nouă, rău și nedreptate.
Botezul Domnului
În fiecare din noi, și acest fapt nu poate să fie de contestat de
nimeni, există o dorință irezistibilă de a cerceta tot ceea ce ne așează
existențial într-un raport realist față de eternitate. Astfel, noțiunea
de „viață veșnică” nu este o entitate artificială și se deosebește de
orice formă speculativă care doar la nivel teoretic pretinde să fie
considerată nouă și deosebită. Viața veșnică nu va fi niciodată mirajul
unei minorități intelectuale dornică de speculații formale, ea este
încununarea dorinței de a regăsi paradisul pierdut prin trăirea
duhovnicească a legăturii cu Dumnezeu. Putem defini această năzuință ca
dragoste pentru bunătate și armonie, daruri dumnezeiești, înțelese de
noi ca idealuri pozitive, ușor de conceput, chiar dacă nu suntem oricând
gata să le concretizăm în acțiunile cotidiene. Căutarea vieții veșnice
constitue, și acest fapt este fundamental, exprimarea chemării
dumnezeiești, a dragostei divine implicată în mod absolut pentru
reabilitarea definitivă, ireversibilă, a condiției umane. Dumnezeu ne
insuflă dragostea pentru veșnicie, ne-o face cunoscută pentru a o
identifica în sensul unei singure opțiuni, care rămâne, definitiv și
obiectiv, unica alternativă. Credința în Dumnezeu și faptele bune sunt
altceva decât simple forme de activitate conștientă. Ele poartă pecetea
divină și din acest motiv sunt pentru noi izbăvitoare, calea eternă,
sigură și garantată, a reîntoarcerii noastre în paradis.
Nu putem privi ruptura primilor oameni de Dumnezeu, pierderea
eternității, ca neașteptată sau mai ales nedreaptă, din punctul de
vedere uman. Dumnezeu nu a cerut oamenilor ceva ce nu se putea nicicum
îndeplini. Porunca divină nu are cum să fie negativă, de interzicere, ea
nefiind o constrângere, o „toană”, un impuls imposibil de justificat.
Dacă ar fi așa, însăși facerea lumii, actul dumnezeisc de creație, s-ar
contrazice pe sine, într-o supărătoare stare de neconsecvență față de
ceea ce știm că s-a petrecut la începutul timpurilor. Dumnezeu cere
primilor oameni o dinamică a participării raționale, o preocupare către
cele drepte și un sens al discernământului. A respecta voia Domnului nu
însemna, nici nu va însemna vreodată, a te supune de frică unui zeu
oarecare, ci a înțelege planul divin la care ți se cere participarea, a
conștientiza iubirea Lui nemărginită, dorința Sa ca toți oamenii să fie
înțelepți, să aleagă binele ca opțiune liberă spre un „bine” al
dialogului cu Dumnezeu. Adam și Eva nu au intuit o stare a lucrurilor pe
care noi încercăm astăzi să o definim ca indispensabilă și imperativă
unui dialog real cu Dumnezeu. Ei nu puteau ști, fiind în paradis, că
există și altceva, că împlinirea visului de a ajunge la rai se câștigă
cu lacrimi, străruință și, mai ales, cu rugăciune necontenită. Căderea
din rai este, paradoxal, o conștientizare a libertății dăruite nouă de
Dumnezeu. Pentru Adam și Eva libertatea ar fi trebuit să fie implicită,
subînțeleasă de ei ca prezumție a rolului privilegiat de aleși ai
Domnului. Pentru urmașii lor exercitarea libertății de a alege între
bine și rău se articulează prin durere. Dacă istoria umanității își are
începutul într-o crimă și a vărsa sângele fratelui este sinonim cu
pierderea propriului sânge, atunci înțelegem că gonirea din rai devine
implicit și exemplar radicală, o formă dureroasă dusă de om dincolo de
limita cruzimii. Chiar dacă istoricii au găsit o explicație „logică”,
prin presupusa concurență dintre păstori și agricultori, actul criminal
nu poate fi scuzat prin nici o consecință a vreunei evoluții
socio-economice.
Din dorința necugetată de a cunoaște binele și răul, oamenii ajung la
experința univocă a răului, indifent de rolul fiecăruia în această
dramă. Binele era deja cunoscut, subînțeles ca atribut al raiului, o
realitate cotidiană a unei armonii cosmice reflectată în conviețuirea
pașnică a tot ceea ce Dumnezeu a adus la viață. Nu știm, nu avem cum să
știm, ce s-ar fi întâmplat cu Adam și Eva, dacă nu s-ar fi lăsați
amăgiți către neascultare. Dar știm că, spre deosebire de ei, Cain și
Abel au fost nevoiți să trăiască într-o lume neîncăpătoare, unde cel
puțin unul dintre ei a crezut că nu e loc și pentru celălalt.
Ce deosebire față de întinderea nemărginită, fără orizonturi, a
raiului, de care Adam și Eva s-ar fi putut bucura la nesfârșit!
Urmașilor lor le este sortită cunoașterea unui hotar, ca simbol al
rupturii, al alungării din raiul fără margini. Orizontul, linia în care
cerul pare a închide pământul, devine amenințător, pare concretizarea
distrugerii care-l amenință pe cel păcătos, mărginit și orbit, care a
uitat de ajutorul și speranța de la Domnul. Răul făcut de primii oameni
se înmulțește prin răul făcut mai departe de urmașii lor, ca o dureroasă
lipsă a binefacerii cuprinsă în binele care părea pierdut, diluat,
dizolvat de atracția negativă a unui „rău” ales fără vreo urmă de
chibzuială. Și totuși, chiar în această cea mai nenorocită clipă a
umanității, Dumnezeu nu-i uită pe cei în greșeală, nu-i părăsește.
Există o cale către reîmpăcarea ce va veni la împlinirea vremii: „Și s-a
dus Cain de la fața Domnului și a locuit în ținutul Nod, la răsărit de
Eden... Apoi a zidit Cain o cetate și a numit-o, după numele fiului său,
Enoh”(Facerea 4,16-17).
Enoh este un prin semn al unei posibile împăcării, al unei restaurări
abia întrezărite, o primă rază de soare într-un răsărit care abia se
luminează atunci când norii apăsători și întunerecul nopții par a mai fi
prea puternici pentru raza suavă a soarelui. „Și a plăcut Enoh lui
Dumnezeu și apoi nu s-a mai aflat, pentru că l-a mutat Dumnezeu” (
Facerea 5,24). Indiferent de ceeaceteologia înțelege prin „mutarea” lui
Enoh, acțiunea în sine este unilaterală. Enoh Îi este plăcut lui
Dumnezeu și, din acest motiv, soarta acestuia e deosebită de cea a
altora, fără însă ca Enoh, omul, să fie în mod vădit parte activă a unui
dialog, să se manifeste într-un fel oarecare. Enoh este un simbol
implicit al speranței, o dovadă că oamenii pot să placă Domnului, că nu
este totul pierdut. Însăși acest fapt al „mutării” hotărâte de Dumnezeu
constituie semnul unei posibile restaurări definitive, în care cerul și
pământul se unesc iarăși în infinitul fără orizonturi al raiului
desăvârșit.
Este interesantă o comparație între Enoh și Avraam. La prima vedere
există o coordonată fundamentală, comună celor doi: ei sunt plăcuți
Domnului. Spre deosebire de Enoh, Avraam nu se mulțumește cu un refuz
consecvent de a face ceea ce nu este bine. El dorește să dovedească
Domnului că este capabil de o experiență ontologică a binelui, care
poate să se adâncească printr-o creștere a înțelegerii pentru ceea ce
noi numim „voia Domnului”, singura cale spre maturizarea condiției
umane. Avraam aduce umanității sensul ascultării, ca formă subînțeleasă a
dialogului cu Dumnezeu. Enoh nu îndrăznea să se adreseze Domnului, acum
Avraam o face, se adâncește în rugăciune și este auzit de Dumnezeu,
care-i răspunde imediat.
Indiscutabil, ar fi absurd să se creadă că Domnul a dorit cu adevărat
să-i fie jertfit Isaac. Dumnezeu l-a încercat pe Avraam și acesta a
făcut dovada credinței sale. Așa cum Domnul îl va încerca, în timpul lui
Moise, și pe faraon, iar neascultarea acestuia va aduce cu sine
pedeapsa meritată. Credința lui Avraam, înțelepciunea și credința lui ne
sunt de ajutor, dar nu ne vor fi niciodată de folos dacă nu încercăm
concret să-l luăm de exemplu, să credem cum a crezut el, să îndrăznim cu
curaj a-L asculta pe Dumnezeu, așa cum el a îndrăznit și a fost
curajos. Fiindcă e mai ușor să fim păcătoși, neascultători și nesiguri
decât să ne asumăm răspunderea de a fi cu adevărat oameni în sensul
plenal al cuvântului, căutând mereu pe Dumnezeu, iubitori ai binelui,
vrednici de sens duhovnicesc.
Søren Kierkegaard consideră că, fără credință, Avraam ar fi trăit o
dilemă majoră la nivel etic în a-și jertfi fiul pe altar. De aceea,
concluzionează filozoful, credința este tot ceea ce e mai important în
om și implicit, asemănarea noastră cu Avraam este exclusiv numai prin
credință. Să existe cu adevărat o reținere la nivel etic în sufletul lui
Avraam? De neimaginat! Pentru că Avraam, spre deosebire de Cain, nu a
acționat din panică, dintr-o teamă pe care textul biblic ne-o ascunde,
după cum ar presupune filozoful. Dacă pentru Cain omorul este justificat
printr-un impuls dezordonat, printr-o chinuitoare lipsă de încredere în
ajutorul dumnezeisc, Avaam este hotărât a implini voia Domnului ,
convins fiind că în orice situație limită, chiar și în ceea ce-l
privește pe Isaac, Dumnezeu Îi va lumina sufletul pentru a găsi soluția
cea mai bună. Astfel Avraam depășeste slăbiciunea lui Adam, dovedește că
este atât de puternic încât poate asculta porunca divină, nu din
supunere oarbă, ci din forța unei conștientizări a realității dragostei
divine pentru oameni, care poruncește numai ceea ce este bine pentru
noi. Ce diferența de atitudine între Adam care se ascunde rușinat de
goliciunea sa și Avraam care e gata, într-o dinamică asemănătoare cu cea
a sfinților, să respecte voia Domnului chiar trecând dincolo de ceea ce
un om poate, cu mijloacele sale mărginite, să-și imagineze că este
posibil.
Interesantă este și comparația între Avraam și Zaharia. Evident că
preotul Zaharia beneficiază de o altă experiență spirituală. Împreună cu
Elisabeta „erau amândoi drepți înaintea lui Dumnezeu, umblând fără
prihană în toate poruncile și rânduielile Domnului”.(Luca 1, 6). Totuși
Zaharia văzând îngerul Domnului, mai întâi „s-a tulburat și frică a
căzut peste el” (Luca 1,12), iar apoinu a crezut ceea ce i–a binevestit.
Frica și neîncrederea nu sunt sinonime cu neascultarea. Zaharia este
personificarea unei umanități care a depășit atât lipsa de
responsabilitate a primilor oameni, cât și sensul neclarificat al
diferenței dintre bine și rău al primelor generații, după alungarea din
rai. În el este cuprinsă întreaga experință a patriarhilor și a
proorocilor, fiind un preot respectat, un exemplu spiritual pentru
semenii săi. Și totuși a ezitat, s-a îndoit, deosebindu-se fundamental
de Avraam, căruia nici nu i-a fost frică și nici n-a ezitat a-l pune pe
Isaac pe altarul jertfei. Frica și îndoiala sunt păcate, chiar dacă nu
sunt la fel de radicale ca neascultarea lui Adam și a Evei. Zaharia
păcătuiește dintr-o neștiință evidentă, el fiind simbolul unei
umanității căreia îi lipsea Mântuitorul, care era pregătită să primească
Cuvântul divin, având neapărată nevoie de dovada ultimativă a împăcării
cosmice dintre Dumnezeu și om. Greșeala lui Zaharia este una
promițătoare, nefiind cea a rea-voinței, ci explicabilă prin momentul
istoric. Din acest motiv pedeapsa dată lui de înger este una trecătoare,
care vindecă și învață. Neîndoielnic, Zaharia și Elisabeta au fost cei
bine aleși pentru a fi părinții lui Ioan Botezătorul.
Botezul în Iordan este un act cosmic, a cărui semnificație este
universală în sensul plenar al termenului. Acolo, în apele Iordanului,
se reîntâlnesc cele dumnezeiești și cele omenești, acestea sunt aproape,
pentru prima dată, atât de aproape pe pământul odinioară neîncăpător
pentru Cain și Abel. Se reface ceea ce Adam și Eva au desfăcut
odinioară, cerul cu stelele sale îndepărtate se apropie, ajunge lângă
oameni în apoteoza iubirii divine. Prezența Sfântei Treimi peste
valurile liniștite ale Iordanului sunt semnul că pacea, frumusețea,
generozitatea ne-au fost dăruite nouă pentru a le păstra, respecta și
înmulți. Depinde de noi să fim darurile cele vii. Fiindcă uitând ceea ce
este cu adevărat important, nerespectând starea de sfințenie primită ca
dar în ziua Bobotezei ne facem nouă, și doar nouă, rău și nedeptate.
Dumitru Horia Ionescu
doxologia.ro/puncte-de-vedere/un-pas-catre-eternitate
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu