Căinţa
nu însemnă privirea în jos la imperfecţiunile proprii, ci în sus, spre
iubirea lui Dumnezeu; nu în urmă cu reproş, ci înainte cu încredere. Să
priveşti nu ceea ce n-ai reuşit să fii, ci ceea ce poţi încă deveni prin
harul lui Hristos.
„Minte nouă”, convertire, recentrare: pocăinţa este ceva pozitiv, nu negativ. Cum scrie Sfântul Ioan Scărarul: „Pocăinţa
este fiica nădejdii şi tăgăduirea deznădejdii”. Pocăinţa nu este
descurajare, ci aşteptare ardentă: nu sentimentul că te afli într-un
impas, ci că ai găsit o ieşire; nu de ură de sine, ci de afirmare a
adevăratului eu, cel după Chipul lui Dumnezeu. Căinţa nu însemnă
privirea în jos la imperfecţiunile proprii, ci în sus, spre iubirea lui
Dumnezeu; nu în urmă cu reproş, ci înainte cu încredere. Să priveşti nu
ceea ce n-ai reuşit să fii, ci ceea ce poţi încă deveni cu harul lui
Hristos.
Privită astfel, în sensul ei pozitiv, pocăinţa nu mai apare doar ca un act singular, ci ca o atitudine permanentă.
Fiecare, în experienţa personală, poate să cunoască momente decisive de
convertire, dar lucrarea pocăinţei, în această viaţă, nu se sfârşeşte
niciodată. Întoarcerea şi recentrarea fiinţei trebuie să fie mereu
reînnoită; urmărind pilda Avvei Sisoe, „schimbarea minţii” trebuie să fie, până la moarte, din ce în ce mai radicală, „lucrarea de mare inteligenţă” să devină din ce în ce mai profundă.
(Episcop Kallistos Ware, Împărăţia lăuntrică, Editura Christiana, 1996, pp. 48-49)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu