TEXTE ALE PARINTILOR BISERICESTI

VESNICIA

 Hristos ne-a adus dovada ca vom avea o vesnicie fericita daca vom crede in El. Faptul ca Trupul Lui a inviat va face ca toata materia sa nu se mai corupa si toti vor invia . Vesnicia fericita nu poate fi decat in iubire, si cei ce nu-L iubesc pe Hristos nu vor fi intr-o vesnicie fericita.  Si aceasta ne-o da si noua s-o traim, intrucat ne impartasim de El, ne impartasim de Trupul  si Sangele Lui, intr-un mod nestiut transfigurate. Orice crestin are in temporalitatea lui imprimata vesnicia. Nu s-ar putea impaca omul cu gandul ca el este numai temporal. Nici nu este numai vesnic, pentru ca vede cum trec zilele,  trece spre sfarsit, insa, credem ca inaintam prin aceasta spre vesnicie, pentru ca-L avem pe Hristos in noi si ne impartasim mereu cu Hristos. Iata cum vesnicia se traieste in temporalitate de cand a venit Hristos pe pamant.

PR. D. STANILOAE (EXTRASE)

NEPATIMIREA ( I )

Purificarea de patimi, dobandirea starii de curatie de orice patima, de eliberare, adica a starii de nepatimire, nu se poate obtine realizand o stare neutra a sufletului, ci inlocuind patimile cu virtutile. Nepatimirea este culmea spre care duce tot efortul nevointelor si treptele tuturor virtutilor, daca intreaga asceza are ca scop direct purificarea trupului si a sufletului de patimi.

Nepatimirea nu este o stare negativa , caci absenta raului nu poate fi socotita o stare negativa. Cel ce a atins nepatimirea nu mai pacatuieste usor nici cu fapta, nici cu gandul si nici mania si pofta nu i se mai misca usor spre pacat. Acela a stins aproape cu totul patimile din facultatile sufletesti ale maniei si poftei si nu mai poate fi starnit usor nici de lucruri, nici de gandurile sau amintirile faptelor pacatoase. N-am putea spune ca patimile au devenit pentru el o imposibilitate ontologica, asa ca pentru Dumnezeu. Dar ele sunt pentru el aproape o imposibilitate morala, asa cum, de pilda, pe un om care zeci de ani s-a ferit de furat iti este imposibil sa ti-l inchipui dedandu-se la o asemenea fapta.

NEPATIMIREA ESTE O STARE DE PACE A SUFLETULUI.

Pr. D. Staniloae

NEPATIMIREA ( II )

Sfantul Isaac Sirul spune: "Nepatimirea nu inseamna a nu mai simti patimile, ci a nu le mai primi. Caci prin multele si variatele virtuti, aratate si ascunse, pe care le-a dobandit cel ce a ajuns la ea, s-au slabit patimile in el si nu se mai pot ridica usor in el impotriva sufletului. Mintea deci nu mai trebuie sa fie mereu atenta la ele. Pentru ca toata vremea e scufundata in cugetarile ei". Iar Diadoh al Foticeii spune: "Nepatimirea nu inseamna a nu fi razboiti de draci, caci atunci ar trebui sa iesim din lume , ci, razboiti fiind de ei, sa ramanem nebiruiti. Caci si luptatorii imbracati in fier sunt tinta sagetilor de la vrajmasi si aud sunetul sagetilor si vad sagetile trimise, dar nu sunt raniti de ele, pentru taria imbracamintii de razboi. Pentru ca fiind acoperiti de fier, ei raman nebiruiti cand sunt razboiti".

Deci nepatimirea ar fi acea stare a sufletului in care acesta biruieste orice ispita. Indata ce a primit ispita fie din launtru, fie din afara, a cazut din starea de nepatimire. Desigur, aceasta stare , desi a devenit o obisnuinta, nu a devenit o insusire inalienabila a firii, cum a devenit la ingeri, sau cum vom deveni noi in viata viitoare; desi e inlesnita in mare parte si de obisnuinta patrunsa in fire, ea are nevoie totusi de o sustinere din partea vointei. Deci se poate oricand pierde, desi lucrul a devenit foarte improbabil, aproape o imposibilitate morala. De obicei nu ne consolidam dintr-o data in starea de nepatimire, ci prin repetate inaltari la ea, dupa tot mai scurte caderi, ramanand de fiecare data tot mai mult timp in ea. De aceea Ioan Scararul, declarand nepatimirea "cerul din inima mintii, care priveste la uneltirile dracilor ca la niste jucarii", cunoaste mai multe grade de nepatimire. Dupa el: "exista om nepatimas, dar exista altul mai nepatimas ca cel nepatimas. Cel dintai uraste cu tarie cele rele, al doilea se imbogateste fara sfarsit in virtuti".

Pr. D. Staniloae

NEPATIMIREA ( III )

Dar starea de nepatimire implica o tarie pozitiva, daca e capabila sa invinga orice patimi. Taria aceasta nu e decat cea a virtutilor. " Nepatimirea o are acel suflet care e asa de imbibat de virtuti, cum sunt imbibati cei patimasi de patimi". Ea nu e decat camasa curatiei totale a sufletului, tesuta din toate virtutile. " Daca definitia lacomiei pantecelui este a se sili la mancare chiar fara foame, definitia infranarii este a tine firea in frau chiar cand flamanzeste fara vina. Daca marea maniei sta in a se infuria chiar cand nu e nimeni de fata, definitia indelungii rabdari este a ramane tot asa de senin, fie ca e prezent, fie ca e absent barfitorul. Daca semnul deplinei impatimiri este a ceda tuturor sugestiilor dracilor, eu socotesc ca semnul sfintei nepatimiri este sa poti zice limpede: "Departandu-se de la mine vicleanul, n-am stiut" , nici cand a venit, nici de ce, nici cum a plecat, ci sunt cu totul insensibil la aceasta, fiind unit acum si in viitor cu Dumnezeu. Nu se faureste comoara imparatului dintr-o piatra si nu se desavarseste nepatimirea cat timp mai lasam nelucrata o singura virtute". Asadar , starea de nepatimire exprimata negativ inseamna libertatea de toate patimile, iar pozitiv, posesiunea tuturor virtutilor. Dar nepatimirea are si importante alte aspecte pozitive.

In primul rand ea este o stare de liniste, de pace, de odihna a sufletului. Pe cat de agitat, de neegal si de tulburat este sufletul stapanit de patimi, care aici se aprind, aici se potolesc,pe atat de stapan pe sine, de calm si de linistit este sufletul eliberat de patimi. Aceasta e linistea monahilor, care nu e doar lipsa zgomotului exterior, sau un "dolce farniente", ci o stare castigata si mentinuta printr-un concentrat efort de vointa. E o adunare a mintii si a tutror puterilor sufletesti in Dumnezeu, o stapanire asupra miscarilor trupului. Omul nu mai e prada nenumaratelor miscari si tendinte centrifugale ale mintii, ale poftei si ale simturilor. Mintea si vointa si-au capatat fermitatea deplina de a nu mai putea fi atrase cu usurinta spre altceva decat spre Dumnezeu.

Si inca nici prin aceasta caracterizare nu s-a spus tot ce e pozitiv in starea de liniste nepatimasa a sufletului. Caci aceasta liniste si concentrare se datoreste faptului ca mintea, pofta si vointa au acum un obiect mai inalt de preocupare. Si curatirea de patimi sau nepatimirea tocmai de aceea se urmareste: pentru ca mintea eliberata de stapanirea patimilor sa se poata indrepta in liniste spre intelesurile mai inalte inrudite cu firea ei. Marcu Ascetul spune: " Mintea, sub inraurirea harului, implinind faptele virtutilor si apropiindu-se de cunoastere, putin mai simte din partea cea rea si neintelegatoare a sufletului. Caci cunostinta o rapeste la inaltime si o instraineaza de toate cele din lume. Curatenia din ei, subtirimea, sprinteneala si agerimea mintii lor, ca si nevointa lor, le curata mintea si o face stravezie, fiindca trupul li s-a uscat de preocuparea cu linistea si de multa petrecere in ea, si mintea lor sesizeaza usor si repede orice si vederea din ei ii conduce in toate". Cu cat mintea s-a eliberat de patimi pentru rastimpuri mai largi, adica le-a vestejit mai mult, cu atat inainteaza mai adanc in contemplarea si gustarea bunurilor dumnezeiesti si , pe masura ce inainteaza in aceasta contemplare, se vestejesc tot mai mult patimile. Aceasta e desavarsirea care nu are sfarsit. Efrem Sirul spune: "Cei curatiti de patimi, intinzandu-se fara saturare spre cel mai inalt loc, fac desavarsirea nedesavarsita, pentru ca bunurile vesnice nu au sfarsit. Ea e desavarsita in raport cu masura puterii omenesti, dar e nedesavarsita, ca una ce se depaseste pe sine prin adausurile de fiecare zi si se inalta mereu in urcusurile spre Dumnezeu".

Pr. D. Staniloae

NEPATIMIREA ESTE PALATUL CERESC AL IMPARATULUI CERURILOR

 Aceasta este adevărata unire cu Dumnezeu şi sălăşluire a Lui în noi – scopul ultim al căutărilor duhului omului – în care El vieţuieşte în noi şi noi în El. Acum se împlineşte în sfârşit dorinţa cea bună şi rugăciunea Mântuitorului, ca orice credincios să fie una cu El, aşa cum El este în Tatăl şi Tatăl este în El. Acum se împlineşte făgăduinţa mângâierii Sale: cel ce păzeşte poruncile Lui îl iubeşte pe Tatăl Lui şi El şi Tatăl Lui „vom veni la el şi vom face locaş la el”. Acum se vădeşte adevărată încredinţarea pe care o dă Apostolul că cei ce mor în starea de nepătimire au viaţa „ascunsă cu Hristos întru Dumnezeu” . Unii ca aceştia sunt temple ale lui Dumnezeu, şi Duhul lui Dumnezeu locuieşte în ei.

Cei ce au dobândit aceasta sunt misticii lui Dumnezeu şi starea este asemănătoare celei a Apostolilor, întrucât şi ei capătă cunoştinţă despre voia lui Dumnezeu, simţind-o ca şi cum ar auzi glas. Şi unindu-se desăvârşit în simţuri cu Dumnezeu, sunt învăţaţi în chip tainic de către El cuvintele Lui. O asemenea stare este mărturisită de dragostea arzătoare ce îi împinge să grăiască cu îndrăzneală: „Cine ne va despărţi pe noi de iubirea lui Hristos?”. Şi iubirea dăruieşte proorocia, pricinuieşte minunile, este adâncul luminării, este izvorul focului dumnezeiesc; cu cât ţâşneşte mai mult, cu atât îl arde mai tare pe cel însetat.

Cu toate că o asemenea stare este rodul liniştii practicate cu înţelegere, Dumnezeu nu lasă pe toţi sihastrii pentru totdeauna în linişte. Cei ce au atins nepătimirea prin linişte şi prin nepătimire au fost făcuţi vrednici de cea mai sinceră unire cu Dumnezeu şi de sălăşluirea Lui sunt luaţi de la liniştea lor pentru a le sluji celor ce caută mântuirea. Ei le slujesc acestor căutători, luminându-i, călăuzindu-i şi săvârşind minuni. Sfântul Antonie cel Mare şi Sfântul Ioan Scararul au auzit amândoi un glas în pustie, în liniştea lor, care i-a îndemnat spre nevoinţa de a-i povăţui pe alţii pe calea mântuirii şi cunoaştem cu toţii roadele ostenelilor lor. La fel s-a întâmplat şi cu numeroşi alţi isihaşti. Pe pământ nu cunoaştem nimic mai înalt decât această stare a Apostolilor.

Sfantul Teofan Zavoratul