Părintele Teofil Părăian: „Ani buni și fericiți, zile bune, viitorul, așa cum dorim să-l avem!”

V-aș pune la suflet gândul acesta, să nu-l uitați: Dumnezeu este cu adevărat Tatăl nostru, iar pe copil îl duce Tata, nu-l lasă la nimeni. În toată vremea vieții noastre să împlinim tot ce putem să împlinim. Silințele noastre cele bune să ne pregătească ani buni și fericiți, zile bune, viitorul, așa cum dorim să-l avem!

Poetul Mihai Eminescu are o poezie în care spune așa: „Cu mâine, zilele-ți adaugi,/ Cu ieri, viața ta ți-o scazi, / Având cu toate astea-n față,/ De-a pururi, ziua cea de azi.”

Așa e rânduiala lui Dumnezeu, ca cele ce le trăim să treacă și să și rămână, să treacă și să se adauge la ceea ce suntem fiecare dintre noi. S-au înscris în existența noastră anii vieții noastre și, cu tot ce-am agonisit în viața  noastră, stăm în fața viitorului. Viitorul nu ni-l cunoaștem, dar ni-l pregătim; ni-l pregătim în ziua de azi, pentru că prezentul este vremea noastră. Și fiecare zi o trăim ca azi pentru că timpul nostru-i timpul prezent. Cu trecutul ne prezentăm în fața viitorului pe care ni-l pregătim în prezent. 

Iubiți credincioși, eu nu cred că există un cuvânt mai fericitor pentru un credincios adevărat decât cuvântul că Dumnezeu este Tatăl nostru. E mare lucru să te știi ocrotit de un Tată bun.

Așa trebuie să fie Dumnezeu pentru fiecare dintre noi: nu doar atunci când avem bucurii și succese, nu doar atunci când ne merge bine avem Tată pe Dumnezeu, ci și când ne încearcă, și când ne trimite situații de verificare, de cercetare pentru noi înșine, și când avem insuccese, Dumnezeu este Tatăl nostru. Cu gândul acesta este bine să pornim la drum într-un An Nou.

Aminteam odată o întâmplare pe care a povestit-o cineva care voia să statornicească în mintea omului gândul că noi suntem fiii lui Dumnezeu. Un om, având un copil în brațe, mergea undeva la o stațiune. A coborât din tren și având bagaje, a chemat un hamal. Și hamalul a vrut să-l ajute și cu copilul atunci când a luat bagajele. Însă tatăl a spus: „Nu! Pe copil îl duce tata”. Tare mult mi-a plăcut atunci acest cuvânt.

Așa suntem și noi, duși de Dumnezeu. Când? Când suntem ascultători de Tatăl nostru. Dumnezeu rămâne Tată și când nu suntem ascultători, El nu încetează niciodată să fie Tatăl nostru. Și pe copil îl duce Tata. Dacă nu-l duce în brațe, că-i mare și nu-l mai poate, îl duce de mână, dar nu-l lasă, nu-l părăsește, îl ajută. Când îl ajută? Când copilul vrea să trăiască o viață fără prihană, o viață cu împlinirea poruncilor lui Dumnezeu.

Să avem rugăciunea „Tatăl nostru” ca îndreptar de viață pentru anii câți vor mai fi și pentru veșnicia noastră în sensul acesta:

Dacă cerem de la Dumnezeu să ne ferească de cel rău, și noi să ne ferim de răul din gând, din cuvânt și din faptă, să nu înmulțim relele, ci să înmulțim cele bune.

Dacă cerem de la Dumnezeu să nu ne ducă în ispită, să nu căutăm nici noi prilejurile de ispită, de confuzie, de nedumerire, prilejurile care pot duce spre păcat.

Dacă ne-a învățat Domnul nostru Hristos să zicem „Și ne iartă nouă păcatele noastre precum și noi iertăm greșiților noștri”, să ne angajăm mai mult la iertare.

Dacă ne-a învățat Domnul Hristos să cerem pâinea noastră cea de toate zilele, să ne silim și noi să facem ceva pentru a avea această pâine, fie că e Sfânta Euharistie, fie că e cuvântul lui Dumnezeu – care-i tot o hrană pentru suflet, fie că e pâinea cu care ne hrănim și prin care ne întreținem viața.

Ne-a învățat Domnul Hristos să cerem să se împlineacă voia Lui, aici pe pămânr, așa cum se împlinește și în cer. În cer, toți se supun lui Dumnezeu. Și noi, cu inimă curată, să împlinim poruncile lui Dumnezeu. Să vrem să se înmulțească binele în această lume. Să ne silim să aducem în conștiința noastră în primul rând, împărăția lui Dumnezeu și apoi în jurul nostru, ca să fim preamăritori de Dumnezeu.

V-aș pune la suflet gândul acesta, să nu-l uitați: Dumnezeu este cu adevărat Tatăl nostru, iar pe copil îl duce Tata, nu-l lasă la nimeni. În toată vremea vieții noastre să împlinim tot ce putem să împlinim. Silințele noastre cele bune să ne pregătească ani buni și fericiți, zile bune, viitorul, așa cum dorim să-l avem!

(Extras și adaptat din cartea „Gândiți frumos” (cuvântări la ocazii speciale), arhimandrit Teofil Părăian, Edit. Teognost, Cluj - Napoca, 2006, pp. 199-207)

doxologia.ro/viata-bisericii/cuvant-de-folos/parintele-teofil-paraian-ani-buni-fericiti-zile-bune-viitorul-asa

„Timpul nu e ultima realitate!”

„Omul capabil de viaţă spirituală simte mai puţin timpul.”

„Dacă timpul ar fi singura formă de existenţă, învăluită din toate părţile de moarte, atunci n-ai putea spera nimic cu adevărat. Căci speranţele pentru scurte plăceri viitoare, care trec, nu merită acest titlu. „Nu spera şi nu ai teamă” ar fi cel mai înţelept sfat ce s-ar putea da omului. Anticipează moartea de acum, fă-te apatic faţă de toate, dacă în curând nu ne aşteaptă altceva decât nimicul! Sau îneacă-ţi gândurile acestea neplăcute în zgomotul petrecerii, în uitarea ameţelii alcoolice şi în paroxismul simţurilor periferice dezlănţuite!

Dar nu, timpul nu e ultima realitate! Timpul e numai o fază a vieţii. E faţa exterioară, faţa lumii căzute din regiunea trăirii spirituale. Omul capabil de viaţă spirituală simte mai puţin timpul. Fiecare ştie din experienţă că ceasurile fericite nu se observă când trec. Dimpotrivă, suferinţele puternice se experiază ca timp foarte lung, mai lung decât timpul matematic. Timpul se măsoară cu două măsuri: cu trăirea internă şi cu unitatea matematică, iar legătura dintre aceste două forme ale timpului este foarte laxă. O oră de timp matematic poate fi experiată uneori ca ceasuri întregi, iar alteori, ca un moment, sau pur şi simplu nu se observă. Aceasta înseamnă că veşnicia străbate în timp, invadează în el şi determină curgerea lui.”

(Fragment din: Pr. Dumitru Stăniloae, „Un an nou”, Telegraful Român, an LXXXIII, nr. 1, 1 ian. 1935, p.1)

doxologia.ro/notele-parintelui-staniloae/timpul-nu-e-ultima-realitate

Când ne recunoaștem neputința, atunci începe să lucreze Dumnezeu

Cine a cunoscut neputința firii omenești, acela a făcut și experiența puterii dumnezeiești și unul ca acesta, după ce cu ajutorul puterii lui Dumnezeu pe unele le-a săvârșit, iar pe altele se străduiește să le săvârșească, niciodată nu va defăima pe vreunul dintre oameni. 

Cine a cunoscut neputința firii omenești, acela a făcut și experiența puterii dumnezeiești și unul ca acesta, după ce cu ajutorul puterii lui Dumnezeu pe unele le-a săvârșit, iar pe altele se străduiește să le săvârșească, niciodată nu va defăima pe vreunul dintre oameni.

Că știe că precum lui i-a ajutat Dumnezeu, slobozindu-l de multe și cumplite patimi, tot așa, puternic este ca tuturor să le ajute cândva, mai ales celor ce se nevoiesc pentru El, deși prin judecățile ascunse ale Sale, nu-i izbăvește pe toți dintr-odată de patimi, ci la timpul potrivit, ca un doctor bun și iubitor de oameni, tămăduiește pe fiecare din cei ce se sârguiesc.

(Sfântul Maxim Mărturisitorul, Patru sute de cugetări creștine, Editura Credința Strămoșească, Iași, 1998, pp. 70-71)

doxologia.ro/cuvant-de-folos/cand-ne-recunoastem-neputinta-atunci-incepe-sa-lucreze-dumnezeu

Cauzele pentru care avem ispite

La unii, ispitele vin pentru iertarea păcatelor săvârșite în trecut, la alții, pentru cele lucrate acum, iar la alții, pentru a fi opriți de la cele ce vor să le facă. În afară de acestea, mai sunt cele date pentru încercare, precum s-a întâmplat lui Iov.

Când îți vor veni ispite pe neașteptate, nu învinui pe cel prin care ți-au venit, ci caută pricina lor și astfel vei afla îndreptare. Căci sau prin acela, sau prin altul, trebuia să te supui judecăților lui Dumnezeu.

Dacă ai obiceiuri rele, nu ocoli reaua pătimire, ca prin aceasta, smerindu-te, să dobori mândria. Unele ispite aduc oamenilor plăceri, altele aduc întristări, iar altele – dureri trupești. Căci după felul patimilor care zac în suflet, doctorul sufletelor dă leacul potrivit, prin judecățile Lui neștiute.

La unii, ispitele vin pentru iertarea păcatelor săvârșite în trecut, la alții, pentru cele lucrate acum, iar la alții, pentru a fi opriți de la cele ce vor să le facă. În afară de acestea, mai sunt cele date pentru încercare, precum s-a întâmplat lui Iov.

(Sfântul Maxim Mărturisitorul, Patru sute de cugetări creștine, Editura Credința Strămoșească, Iași, 1998, p. 71)

doxologia.ro/cuvant-de-folos/cauzele-pentru-care-avem-ispite

Adu-I lui Hristos darul dragostei - conștiința curată

De vrei să nu cazi din dragostea cea după Dumnezeu, să nu laşi pe fratele să se culce, mâhnit fiind asupra lui, ci mergi întâi şi împacă-te cu fratele tău (Matei 5, 24) şi, venind, adu-I lui Hristos, prin stăruitoare rugăciune, darul dragostei: conştiinţa curată.

De vrei să nu cazi din dragostea cea după Dumnezeu, să nu laşi pe fratele să se culce, mâhnit fiind asupra lui, ci mergi întâi şi împacă-te cu fratele tău (Matei 5, 24) şi, venind, adu-I lui Hristos, prin stăruitoare rugăciune, darul dragostei: conştiinţa curată.

Dacă cel ce are toate darurile Duhului, iar dragoste nu are, nimic nu foloseşte, după cum grăieşte dumnezeiescul Apostol (I Corinteni 13, 3); deci câtă sârguinţă suntem datori a arăta pentru dobândirea ei! Dacă iubirea nu face rău aproapelui (Romani 13, 10), cel ce pizmuieşte pe fratele şi se întristează pentru vieţuirea lui cea bună şi batjocorindu-l, îi necinsteşte bunul nume sau caută a-i face rău, se arată pe sine străin de dragoste, vinovat făcându-se osândei veşnice. 

Dacă cel ce grăieşte de rău pe frate, ori judecă pe fratele său, grăieşte de rău legea şi judecă legea (Iacov 4, 11), iar legea lui Hristos este dragostea, atunci clevetitorul cade din dragostea lui Hristos, nefăcându-se părtaş de veşnica milă.

(Sfântul Maxim Mărturisitorul, Patru sute de cugetări creștine, Editura Credința Strămoșească, Iași, 1998, pp. 52-53)

doxologia.ro/cuvant-de-folos/adu-i-lui-hristos-darul-dragostei-constiinta-curata

Nevoința să fie după măsura fiecăruia

Pravila de care trebuie să se ţină seama în aplicarea canoanelor este măsura, potrivirea sub toate aspectele cu puterile persoanei în cauză. Iată lauda generală, adusă de toţi: lucrul făcut cu măsură este nepreţuit. Trebuie să le tocmeşti astfel încât să nu încapă loc nici de vreo slăbire, nici de vreo severitate peste măsură.

De altfel, trebuie să ţinem minte că aceste pravile, cu toată aparenta lor varietate, în ansamblul lor trebuie să înfăţişeze, într-un fel sau altul, spiritul vieţii şi al ascezei. De pildă, pravilele trupeşti sunt diferite, dar esenţa lor trebuie să conţină un singur lucru: îngrădirea trupului, strunirea lui. Nu exteriorul este de preţ, ci interiorul - duhul cu care se lucrează.

Pravila de care trebuie să se ţină seama în aplicarea canoanelor este măsura, potrivirea sub toate aspectele cu puterile persoanei în cauză. Iată lauda generală, adusă de toţi: lucrul făcut cu măsură este nepreţuit. Trebuie să le tocmeşti astfel încât să nu încapă loc nici de vreo slăbire, nici de vreo severitate peste măsură. Ultima epuizează, fără să aducă folos, iar prima leneveşte şi stinge duhul râvnitor. Pravila stabilită cu măsură cuprinde duhul într-o ardere bine temperată.

Din această pravilă decurge de la sine o alta, şi anume trecerea treptată. Duhul se maturizează prin exerciţiu, se întăreşte şi cere sarcini mai grele; în aceeaşi măsură trebuie să crească şi nivelul pravilelor. Postirea, rugăciunea, nevoinţa cresc, treptat, din putere în putere. O dată cu ele trebuie ridicată şi exigenţa pravilei. A bate pasul pe loc este aproape la fel de primejdios cu a merge înapoi, care este primejdia cea mai mare.

(Sfântul Teofan Zăvorâtul, Viaţa lăuntrică, Editura Sophia, București, 2000, p. 84)

doxologia.ro/cuvant-de-folos/nevointa-sa-fie-dupa-masura-fiecaruia

În fiecare seară și dimineață, să stăm de vorbă cu sufletul nostru

Deşi virtuţile sunt numite sufleteşti, prin ele suferă şi se întăreşte şi trupul. Patimile, însă, sunt de altă natură: unele se numesc sufleteşti, fiindcă cu ele se desfată şi pe ele le iubeşte doar sufletul în afară de trup; altele se numesc trupeşti, pentru că în ele se dezmiardă şi se îngraşă trupul. Cu alte cuvinte, atât în primele, cât şi în cele din urmă, sufletul şi trupul nu se simt unul pe altul.

În fiecare seară trebuie să ne cercetăm cum am petrecut ziua şi în fiecare dimineaţă iarăşi să ne întrebăm, cum am petrecut noaptea. Şi aceasta trebuie să facem nu numai uneori, dar întotdeauna, în orice loc trebuie să ne dăm seama despre orice lucru şi să ne gîndim la virtuţi şi patimi, să ne gândim la ce etapă a vieţii ne aflăm – la începutul, la mijlocul ori la sfârşitul ei. Merităm noi, oare, plată pentru faptele săvârşite, ori numai muncim, dar plată nu avem? Când păcătuim cu ceva, atunci să completăm neajunsurile virtuţii prin lacrimi şi plânset.

Noi nu ne desăvârşim şi suntem săraci în har din cauză că nu ştim în ce constă începutul, mijlocul şi desăvârșirea virtuţilor, din ce motive secătuieşte virtutea, că la orice virtute se adaugă viciul trufiei, care lucrează împotriva ei. Fără a şti aceasta, noi ne trudim în zadar.

Deşi virtuţile sunt numite sufleteşti, prin ele suferă şi se întăreşte şi trupul. Patimile, însă, sunt de altă natură: unele se numesc sufleteşti, fiindcă cu ele se desfată şi pe ele le iubeşte doar sufletul în afară de trup; altele se numesc trupeşti, pentru că în ele se dezmiardă şi se îngraşă trupul. Cu alte cuvinte, atât în primele, cât şi în cele din urmă, sufletul şi trupul nu se simt unul pe altul.

(Sfântul Cuvios Paisie Velicikovski de la Neamţ, Crinii țarinei sau Flori preafrumoase adunate pe scurt din Dumnezeiasca Scriptură, Editura Bisericii Ortodoxe din Moldova, Orhei, 1995, p. 20)

doxologia.ro/cuvant-de-folos/fiecare-seara-dimineata-sa-stam-de-vorba-cu-sufletul-nostru

Părintele Arsenie Boca şi Muntele Athos

 În cele trei luni petrecute în Muntele Athos a avut parte de o experiență duhovnicească formatoare pentru viața de călugăr, pentru care optase încă din anii studenției de la Sibiu.

 

În primăvara anului 1939, mitropolitul Nicolae Balan, ascultând dorinţa lor de a deveni monahi, i-a trimis în Sfântul Munte Athos pe tinerii diaconi Zian (Arsenie) Boca şi Serafim Popescu „ca să deprindă călugăria de acolo” după cum spunea mai târziu părintele Arsenie. Cei doi părinţi s-au aşezat la chilia românească Sfântul Ipatie de lângă mănăstirea Vatoped.

Părintele Serafim avea să stea pentru şase luni în Sfântul Munte. În acest timp a fost povăţuit de părintele Antipa Dinescu de la schitul Prodromu.

În cele trei luni petrecute în Muntele Athos a avut parte de o experiență duhovnicească formatoare pentru viața de călugăr, pentru care optase încă din anii studenției de la Sibiu. În acest răstimp părintele Arsenie a lucrat la treptele ce coboară spre Peştera Sfântului Athanasie Athonitul din apropierea Schitului românesc Prodromu. Drept răsplată a primit binecuvântarea de a copia Filocalia de la Prodromu. Părintele Arsenie a încredinţat aceste manuscrise părintele Dumitru Stăniloae, care le-a tradus şi publicat ceva mai târziu la Sibiu sub forma primelor patru volume ale Filocaliei româneşti.

Despre experienţa trăită în Sfântul Munte, părintele Arsenie a mărturisit într-o scrisoare trimisă unui călugăr: „(…) dacă însă preţuiţi grădina Maicii Domnului mai mult decât orice altă ocrotire, mai răbdaţi puţin pe loc, şi rămâneţi în Sfântul Munte, – că eu unul în locul vostru n-aş ieşi de acolo – îmi cam pare rău că n-am rămas şi eu acolo (…)”.

 Silviu Cluci

doxologia.ro/viata-bisericii/locuri-de-pelerinaj/parintele-arsenie-boca-muntele-athos

Voinţa liberă

Părinţii spun că, deşi Adam era matur cu trupul şi foarte înalt cu cugetul, totuşi era încă foarte naiv, nefiind încercat. Era în starea bunătăţii fără să fi fost ispitit de către rău.

STUDENT: Când Adam a căzut, şi-a dat seama în acel moment că are voinţă liberă?

Părintele SERAFIM: De îndată ce nu a ascultat, şi-a dat seama că era gol, a văzut că fugea de Dumnezeu şi a început să caute scuze. Cu alte cuvinte, i s-a deschis întreaga cale care este urmarea păcatului. Deci a văzut acest adânc în el însuşi - că era în stare să aleagă răul, chiar dacă nu ar fi vrut cu adevărat s-o facă.

STUDENT: Deci nu era cu totul conştient de voia sa liberă până în acel moment?

Părintele SERAFIM: Ei bine, Părinţii spun că, deşi era matur cu trupul şi foarte înalt cu cugetul, totuşi era încă foarte naiv, nefiind încercat. Era în starea bunătăţii fără să fi fost ispitit de către rău.

STUDENT: Deci a ştiut Adam ce anume face atunci când a căzut?

Părintele SERAFIM: Ştia un lucru: că există o poruncă. Dar nu era încă încercat în ascultarea poruncilor şi, în simplitatea sa, a căzut.

STUDENT: înainte de a mânca din măr, Adam conştientiza ce este răul?

Părintele SERAFIM: Cred că începutul conştientizării răului a fost, probabil, atunci când a observat că există ispite. De nu ar fi căzut, conştientizarea în sine i-ar fi putut fi ca şi cum ar fi gustat din pom fără a cădea. Dacă ar fi fost matur şi pregătit, ar fi putut cunoaşte urmările răului fără a cădea el însuşi în rău.

Totuşi, aceasta e doar părerea mea. Părinţii nu vorbesc despre acest aspect aparte, dar spun că pomul cunoaşterii binelui şi răului este numai pentru oameni maturi.

(În treacăt fie spus, nici unul dintre Sfinţii Părinţi nu spune că fructul a fost măr. Nu ni se spune nimic anume despre aceasta; era doar un pom cu fructe.)

(Ieromonah Serafim Rose, Cartea facerii, crearea lumii noi și întâiul om: perspectiva creștin-ortodoxă, traducere din limba engleză de Constantin Făgețan, Ed. a 2-a, rev., Editura Sophia, București, 2011, pp. 317-318)

doxologia.ro/cuvinte-duhovnicesti/vointa-libera

Ajutorul la începuturile nevoinţei duhovniceşti

Omul la începutul nevoin­ţei sale simte harul lui Dumnezeu, dar apoi este părăsit de acesta pentru puţin.

- Părinte, Dumnezeu ajută pe om mai mult la începuturile nevoinţei sale duhovniceşti?

- Da, la primii paşi ai vieţii duhovniceşti, Dum­nezeu ajută mult pe om, precum şi părinţii îi apără pe copiii lor mai mult atunci când sunt mici. Pe măsură ce cresc, nu se mai îngrijesc de ei atât de mult, deoarece copiii încep să-şi folosească mintea lor. La începutul nevoinţei sale, omul simte intens harul lui Dumnezeu. După aceea, Dumnezeu îl lasă puţin, ca să se nevoiască şi să se îmbărbăteze duhovniceşte. Eu am plantat câteva roşii. La început le udam în fiecare zi, după aceea însă, le-am lăsat. Când ajungeau să li se îngălbenească frunzele, atunci le udam. Cât timp rămâneau neudate, se zoreau şi căutau să-şi adâncească rădăcinile lor ca să afle umezeală. Apoi au legat şi rod. Dacă le-aş fi udat mereu, s-ar fi înăl­ţat numai şi rădăcinile lor ar fi rămas la suprafaţă.

- Părinte, aţi spus că omul, la începutul nevoin­ţei sale simte harul lui Dumnezeu, dar apoi este părăsit de acesta pentru puţin.

- Da, Dumnezeu ia harul pentru ca omul să se smerească şi să înţeleagă ajutorul Său.

- Schimbarea aceasta nu este puțin dureroasă?

- Nu, pentru că Dumnezeu nu-l părăseşte cu totul. Când omul începe să lucreze duhovniceşte, Dumnezeu îi dă, de pildă, şi câte o... „ciocolată". Astfel începe încet-încet să înveţe să lucreze, iar uneori primeşte şi câte-o... ciocolată. Dar atunci când Dumnezeu nu îi dă ciocolată, iar omul înce­tează să mai lucreze şi spune: „Mai întâi mâncam ciocolate, acum nu mai mănânc nici una. Oh, ce am păţit!” - nu sporeşte. Adică omul trebuie să se bucu­re şi atunci când nu primeşte ciocolate

.
(Cuviosul Paisie Aghioritul, Cuvinte duhovnicești, vol.2: Trezvie duhovnicească, traducere de Ieroschimonah Ștefan Nuțescu, Ed. a 2-a, Editura Evanghelismos, București, 2011, pp. 319-320)

doxologia.ro/cuvinte-duhovnicesti/ajutorul-la-inceputurile-nevointei-duhovnicesti

Să ne străduim să intrăm cu uşurinţă în atmosfera rugăciunii

În rugăciune pătrundem fără să ne dăm seama. Este de trebuinţă să ne aflăm şi într-o atmosferă potrivită. Întoarcerea către Hristos, împreună-vorbirea, învăţătura, cântarea, căndeluţa, tămâia – toate alcătuiesc atmosfera potrivită, astfel încât toate să se facă simplu, întru simplitatea inimii. 

Înainte de rugăciune, omul trebuie să se pregătească prin rugăciune. Rugăciune pentru rugăciune. Ascultaţi ce zice preotul în taină, în timp ce se citeşte Apostolul la Dumnezeiasca Liturghie: „Străluceşte în inimile noastre, Iubitorule de oameni, Stăpâne, lumina cea curată a cunoaşterii Dumnezeirii Tale, şi deschide ochii cugetului nostru spre înţelegerea evangheliceştilor Tale propovăduiri. Pune în noi şi frica fericitelor Tale porunci, ca toate poftele trupului călcând, vieţuire duhovnicească să petrecem, cugetând şi săvârşind toate cele ce sunt spre bună-plăcerea Ta. Că Tu eşti luminarea şi sfinţirea sufletelor şi a trupurilor noastre, Hristoase Dumnezeule, şi Ţie slavă înălţăm, împreună şi Celui fără de început al Tău Părinte, şi Preasfântului şi bunului şi de viaţă făcătorului Tău Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor.”

În rugăciune pătrundem fără să ne dăm seama. Este de trebuinţă să ne aflăm şi într-o atmosferă potrivită. Întoarcerea către Hristos, împreună-vorbirea, învăţătura, cântarea, căndeluţa, tămâia – toate alcătuiesc atmosfera potrivită, astfel încât toate să se facă simplu, întru simplitatea inimii. Psalmodiind, citind slujbele cu dragoste, ajungem sfinţi fără să ne dăm seama. Ne veselim de cuvintele dumnezeieşti. Această veselie, această bucurie este strădania noastră de a intra cu uşurinţă în atmosfera rugăciunii, „încălzirea”, cum se spune. Această strădanie este lină, neînvârtoşată. Dar să nu uităm ce a spus Domnul: Fără Mine nu puteţi face nimic (Ioan 15, 5).

 

(Ne vorbeşte părintele Porfirie – Viaţa şi cuvintele, Traducere din limba greacă de Ieromonah Evloghie Munteanu, Editura Egumeniţa, 2003,  pp. 194-195)

doxologia.ro/cuvant-de-folos/sa-ne-straduim-sa-intram-cu-usurinta-atmosfera-rugaciunii

„Eu, însă, vă spun vouă: Nu vă împotriviţi celui rău"

„Eu, însă, vă spun vouă: Nu vă împotriviţi celui rău”; cu alte cuvinte, lasă-te jertfă samavolniciei şi răutăţii omeneşti.

„Eu, însă, vă spun vouă: Nu vă împotriviţi celui rău”; cu alte cuvinte, lasă-te jertfă samavolniciei şi răutăţii omeneşti. „Dar cum se poate trăi aşa?” Nu te nelinişti. Cel ce a dat această poruncă este Proniatorul şi Purtătorul nostru de grijă. De vei dori cu deplină credinţă, din tot sufletul, să trăieşti neîmpotrivindu-te nici unui rău, Domnul însuşi îţi va rândui un chip de trai nu doar cu putinţă de îndurat, ci chiar fericit. Pe deasupra, deseori se întâmplă ca împotrivirea să-l întărâte şi mai tare pe potrivnic, făcându-l să-ţi pricinuiască noi supărări, în vreme ce, dacă dai dovadă de răbdare îl dezarmezi şi-l potoleşti. Ca atare, se întâmplă ca, dacă rabzi primele bântuiri ale răutăţii, oamenilor să li se facă milă şi să te lase în pace; iar împotrivirea şi răzbunarea aţâţă răutatea, care de la un singur om se întinde si molipseşte o întreagă familie, trecând apoi din generaţie în generaţie.

(Sfântul Teofan Zăvorâtul, Tâlcuiri din Sfânta Scriptură pentru fiecare zi din an, Traducere din limba rusă de Adrian şi Xenia Tănăsescu-Vlas, Editura Sophia, 2011, p. 51)

doxologia.ro/cuvant-de-folos/eu-insa-va-spun-voua-nu-va-impotriviti-celui-rau

Faţă către faţă

La un moment dat vei ajunge în punctul în care trebuie să alegi, precum a ales şi dregătorul bogat. Dacă nădejdea ne este în lucrarea noastră, în virtuţile noastre, vom suferi mult. Şi nu vom dobândi capacitatea de a reacţiona cu bucurie la momentul întâlnirii cu Persoana divină, cu Hristos Domnul.

Luna noiembrie a acestui an cuprinde cinci duminici, iar pericopele evanghelice lecturate în biserici ne relevă noi înţelesuri ale spovedaniei şi împărtăşaniei. Voi fi cât se poate de succint, încercând să mă încadrez în spaţiul editorial alocat. (Fac o mărturisire, în premieră, cu acest prilej: acest tip de exegeze se vor regăsi, mai dezvoltate, într-un volum pe care-l pregătesc pentru tipar şi care va cuprinde şi alte texte despre aceste două sfinte taine fundamentale pentru mântuire).
În prima duminică a lunii, bogatul nemilostivşi săracul Lazăr(v. Ev. Luca 16, 19-31) pot fi văzuţi ca două repere pentru clerici şi pentru credincioşi. Preotul duhovnic are de învăţat, de aici, că nu trebuie să ignore niciodată pe cel ce se apropie, cu umilinţă, deşi plin de păcate (adică „de bube” pe care le ling câinii-demoni). Trebuie să-l primească în curtea Bisericii şi să caute să-l ajute pe cel căzut, îndrumându-l întru vindecare şi hrănire euharistică. Lazăr – omul care se pocăieşte – are limitele lui, pe care şi le asumă cu smerenie. El stă la poartă precum penitenţii de odinioară, care stăteau în pridvorul bisericilor până li se îngăduia să intre în naos. Precum Lazăr, venim şi noi la Dumnezeu, neaşteptând nimic, decât oarece fărâmituri ce cad de la masa ospăţului Împărăţiei, căci ne-am făcut, prin păcat,asemenea dobitoacelor. Dumnezeu ne ridică însă, ne vindecă de bube, ne pune la Masa Sa euharistică, ne hrăneşte, dar nu cu resturi de mâncare, ci cu Însuşi Trupul şi cu Sângele Său. Hristos este Bogatul Cel multmilostiv.
În a doua duminică a lui brumar, alte două modele: femeia cea cu scurgere de sânge de 12 ani şi fiica lui Iair care este înviată (v. Ev. Luca 8, 41-56). Femeia cea bolnavă ne învaţă că pocăinţa este personală, dar are şi o dimensiune comunitară. Femeia se apropie smerit (s-a atins, pe la spate, de poala hainei Domnului), în ascuns, dar ajunge la o întâlnire „la vedere”, personală, cu Dumnezeu şi, împlicit, cu ceilalţi care sunt în jurul Lui. Vindecarea ei nu a putut rămâne ascunsă căci atingerea de Trupul Domnului nu a fost ceva magic, ci a implicat voia (permisiunea) Lui de a o vindeca. Tot aşa, nici împărtăşania nu „acţionează” în chip magic, ci ca viaţă dăruită de bună voie din viaţa Lui. Fiica lui Iair a murit, bolnavă grav fiind, cum şi păcatul îl omoară pe om. Dar ea a fost înviată de Hristos şi, tot aşa, şi noi putem fi ridicaţi de Dumnezeu, oriunde am fi căzuţi. El „a poruncit să i se dea să mănânce” pentru că învierea din păcate trebuie să fie urmată, la momentul binecuvântat, de împărtăşirea din sfintele taine.
Orice păcat ne răneşte, e o rupere de Dumnezeu ce lasă răni în fiinţa noastră şi ne sleieşte de puteri. Pilda samarineanului milostiv (v. Ev. Luca 10, 25-37), lecturată în a treia duminică, ne învaţă că începutul pocăinţei este a accepta pe Dumnezeu „să-şi facă milă de noi”, recunoscându-ne răniţi şi cu totul neputincioşi. Euharistia (simbolizată de vin) şi sfântul maslu (simbolizat de untdelemn) sunt leac pentru aceste răni sau urmări ale păcatului. La început le primim ca „în exterior” - pe trupul nostru, apoi, pe măsură ce ne întremăm, ele se „interiorizează”. Căci omul căzut între tâlhari a fost dus, ulterior, la han - în Biserică - unde a primit şi de mâncare - adică taina sfintei împărtăşanii. Sunt trepte şi moduri felurite de a „lucra” în noi ale sfintei împărtăşanii - de la a vindeca rănile, când punem început bun, până la a ne hrăni fiinţa întru „viaţă din belşug”.
În următoarea duminică au primit un mesaj şi cei care tot amână spovedania. Din Pilda bogatului căruia i-a rodit ţarina (v. Ev. Luca 12, 16-21) aflăm că este o adevărată nebunie să credem că suntem plini de viaţă („bunătăţi”), adunată „pentru mulţi ani”. Să nu mai amânăm nici o clipă pocăinţa. Iar când ne spovedim, să o facem ca şi când ar fi ultima dată când avem şansa aceasta, ca şi cum ar fi spovedania dinaintea morţii (căci „în această noapte vor cere de la tine sufletul tău”). Noi ne hrănim biologic trupul, dar sufletul nu se hrăneşte cu cele materiale, ci cu cele dumnezeieşti. Ca un pogorământ faţă de căderea noastră, Domnul ne hrăneşte acum cu Trupul Său sub forma pâinii şi cu Sângele Său sub forma vinului. Însă, aşa cum spune o rugăciune a preotului de la Sfânta Liturghie, noi ne vom împărtăşi cu Domnul „mai cu adevărat”, mai deplin, în „ziua cea neînserată” a Împărăţiei Sale.
În această ultimă duminică din noiembrie, vom vedea că „păzirea poruncilor” de către dregătorul bogat (v. Ev. Luca 18, 18-27) nu sunt un scop în sine, ci cale către Dumnezeu. Pocăinţa înseamnă întoarcere către Dumnezeu şi alipirea de Hristos Domnul. Implică și traseul de la un mod oarecum impersonal de a trăi credința (împlinind poruncile) la ceva foarte personal, la o implicare totală, fără rest (când urmăm cu totul lui Hristos). Pe traseul acesta edificator, ucenicul poate avea și o mare ispită: aceea de a considera că acel „personal” se referă la duhovnicul său, de care se ataşează, uneori, în mod nesănătos. Duhovnicul ghidează spre Hristos, nu trebuie să se interpună în această relaţie a ucenicului cu Dumnezeu, ci să o faciliteze. Pe de altă parte, nu te poţi împărtăşi de Hristos şi să fii lipit de cele lumeşti. La un moment dat vei ajunge în punctul în care trebuie să alegi, precum a ales şi dregătorul bogat. Dacă nădejdea ne este în lucrarea noastră, în virtuţile noastre, vom suferi mult. Şi nu vom dobândi capacitatea de a reacţiona cu bucurie la momentul întâlnirii cu Persoana divină, cu Hristos Domnul. „Căci vedem acum ca prin oglindă, în ghicitură, iar atunci, faţă către faţă; acum cunosc în parte, dar atunci voi cunoaşte pe deplin, precum am fost cunoscut şi eu” (I Corinteni 13, 12). De aceea eu, ca om – fiinţă creată de Dumnezeu, ajung să constat un lucru: când mă uit în oglindă, nu ştiu cine sunt; când mă uit la Hristos, ştiu!

pr. Constantin Sturzu

doxologia.ro/puncte-de-vedere/fata-catre-fata

Sfintenia, transparenta lui Dumnezeu in constiinta omului

 In Sfant Dumnezeu isi reveleaza intreaga Sa transcendenta; cu alte cuvinte, El apare ca diferit de lume. Sfintenia este taina luminoasa si activa a prezentei Dumnezeului transcendent, taina care lumineaza si transforma. De aceea sfintenia nu este atributul unei realitati impersonale inclusa in natura: impersonalul nu are profunzimea tainei. Sfintenia face parte din categoria tainei, de aceea ea nu poate fi decat atributul lui Dumnezeu ca persoana transcendenta. Ca persoana cu o profunzime abisala, Dumnezeu se comunica in transcendenta Sa. De aici vine caracterul paradoxal al sfinteniei: ea este deopotriva transcendenta si comunicare, revelatie.

 Pentru ca sfintenia este atributul persoanei transcendente, deci tainice, a lui Dumnezeu, in fata ei suntem cuprinsi de cutremur si napaditi de rusine; ea este manifestarea unei constiinte superioare ce ne dezvaluie rautatea noastra. Sfintenia este stralucirea unei persoane transcendente care ni se reveleaza pentru a ne ridica la ea. Suntem impinsi sa ne depasim starea de pacatosenie pentru a putea ramane in fata ei, in timp ce aceasta iradiere ne face constiinta personala mai sensibila si mai constienta de pacatele noastre. Sfintenia lui Dumnezeu apare ca invadarea constiintei omului de catre o instanta suprema, transcendenta, care face sa se nasca in noi o vointa de curatie si o aspiratie spre mai multa maretie. Smerenia si dorinta de curatie astfel suscitate sunt adevarata cunoastere de sine. In fata sfinteniei constiinta noastra dobandeste o acuitate extrema; aceasta nu poate veni decat din revelatia unei constiinte superioare facuta constiintei noastre. Sfantul Simeon Noul Teolog spune: "Cand sufletul ajunge astfel iar mintea sa se cufunda in harul Duhului pana in adancurile smereniei in Hristos Dumnezeu, el incepe atunci sa nu mai stie lumea intreaga ca si pe cei din lume si sa nu mai priveasca la sine insusi; dupa ce a staruit in aceasta meditatie si a prefacut-o in obisnuinta, el nu se mai vede decat pe sine insusi in neinsemnatatea si josnicia lui extrema si este convins ca nici uri alt suflet din lume nu este atat de nevrednic ca el".

Gratie luminii dumnezeiesti, intuitia nevred­niciei personale si extrema acuitate a constiintei se aliaza in mod paradoxal in fata slavei lui Dumnezeu, slava a unei constiinte supreme care trezeste constiinta. Numai o constiinta superioara poate trezi o alta constiinta, numai lumina dumnezeiasca poate ridica constiinta omului pana pe treapta cea mai inalta facand totodata evidenta nimicnicia ei.  O natura impersonala nu suscita rusinea, nu ascute constiinta, insusi focul luminos al lui Dumnezeu, care este constiinta, ne arde atunci cand sfintenia Lui se arata in exigenta pe care acesta ne-o comunica, exigenta de a fi sfinti ca si El. Patruns de sfintenia lui Dumnezeu ca suprema constiinta, omul devine rug aprins sau, mai degraba, se simte in fata unui om sfant ca in prezenta unui rug aprins. Rusinea, spaima resimtita in fata sfinteniei, depasesc orice rusine, orice spaima pe care le pot provoca persoanele umane; ele sunt de un alt ordin pentru ca realitatea divina a constiintei supreme, care transpare in constiinta Sfantului, ne dezvaluie pe noi noua insine in mod complet si se reveleaza pe sine ca instanta suprema care judeca starea noastra de pacatosenie. Dar, in acelasi timp, sfintenia ne si atrage. in Ierarhiile bisericesti, Dionisie Areopagitul identifica sfintenia lui Dumnezeu cu desavarsita Lui curatie, iar lucrarea Sa sfintitoare cu lucrarea Lui curatitoare.

Aceasta curatie dumnezeiasca, desavarsita nu face numai sa trezeasca rusinea noastra, ea ne si atrage. Nu produce numai frica ci si bucurie, caci despuierea fiintei noastre a descoperit odata cu pacatul si ceea ce este bun in noi; a trezit vointa noastra de a ne curati de pacat pentru a placea constiintei divine. Ne simtim fericiti pentru ca Dumnezeul Cel Sfant ne-a dat posibilitatea de a ne curati, de a iesi din rautate; putem parasi somnul pentru o existenta vie, scoasa din izvorul intregii existente, persoana lui Dumnezeu, in ardoarea iubirii Lui. Ne simtim fericiti pentru ca Dumnezeu Cel Sfant nu ne-a alungat definitiv, ci a trezit in noi dorinta de a ne curati. Ne simtim fericiti pentru ca suntem despovarati de o greutate purtata inconstient si eliberati de o piedica in calea vietii noastre depline. Ne simtim fericiti pentru ca nu mai jucam un rol lipsit de sinceritate care ne face sa nu ne mai recunoastem si sa nu mai avem curajul de a fi noi insine de teama de a nu fi data in vileag rautatea noastra.

 De aceea, fiinta noastra se gaseste eliberata pentru o viata adevarata intr-o comunicare reala. Cei care se simt iertati de constiinta lui Dumnezeu si eliberati de starea de pacat au indrazneala (parrhesia) inaintea lui Dumnezeu si a semenilor, au constiinta deschisa si o mare libertate in relatii; nu exista nimic temerar in aceasta, doar sinceritatea inocenta a copilului care nu se simte atins de pacat. E o eliberare imprimata de o mare incredere deopotriva in Dumnezeu si in semeni: omul iese din sine si se lipeste de Dumnezeu si de ceilalti; in acest fel, Dumnezeu si semenii ii deschid usa lor. Sfantul este departe de indoiala care il inchide pe om in el insusi. indrazneala nevinovata a curatiei si a increderii este mijlocul unirii. Astfel sfantul castiga "odihna" in Dumnezeu si in ceilalti, asa cum Dumnezeu si ceilalti isi afla "odihna lor" in el. "Caci Sfant esti, Dumnezeul nostru si intru sfinti Te odihnesti", canta Biserica Rasaritului. "Odihna" lui Dumnezeu in Sfinti este un fapt perma­nent si evident pentru constiinta. Aceasta inseamna si ca Dumnezeu se simte acasa in Sfinti, tot asa cum Sfintii se simt in largul lor cand se odihnesc in Dumnezeu. Constiinta nu se simte in largul sau decat intr-o alta constiinta, in imbratisarea constiintei iubitoare a unei alte persoane. Este suprema locuire reciproca a doua constiinte.

 Pentru a deveni locul "odihnei" lui Dumnezeu, sau pentru a-L avea pe Dumnezeu ca loc de "odihna", mintea omeneasca trebuie sa fie capabila sa primeasca in sine o constiinta infinit profunda si luminoasa. Dumnezeu trebuie sa afle in aceasta posibilitatea de a rasfrange lumina Sa la infinit, posibilitatea unei adanciri nesfarsite. Omul trebuie sa fie capabil de o experienta constienta mereu noua, mereu mai adanca a lui Dumnezeu; iar Dumnezeu, la randul Lui, se bucura de aceasta continua noutate a bucuriei omului in care El se odihneste. Omul nu trebuie sa ramana neschimbat in experienta lui Dumnezeu: in acest caz Dumnezeu insusi nu ar putea avea bucuria unei odihne continue in om. Omul, in care se odihneste Dumnezeu si care se odihneste in Dumnezeu, trebuie sa reflecte infinitul luminii constiente a lui Dumnezeu; infinitul lui Dumnezeu trebuie sa devina propriu omului prin har. Aceasta este indumnezeirea omului in Dumnezeu si inomenirea lui Dumnezeu in om. Este unirea intre Dumnezeu si om in Duhul Sfant, Duhul luminii: Duhul care straluceste din Dumnezeu devine Duhul din om prin har. Constiinta divina si constiinta omului interfereaza, devin transparente una alteia, se contin reciproc. Prin afirmarea acestei intrepatrunderi a omului si a lui Dumnezeu fara amestecare, cresti­nismul a revelat taina adanca si indefinibila a persoanei umane si a constiintei sale.

S-a spus ca, crestinismul a eliminat sacrul din lume si din existenta umana.

Ar fi trebuit sa se spuna exact invers. Crestinismul a revelat aptitudinea fiecarui om pentru sfintenie si cea a lumii intregi de a reflecta sfintenia. Aceasta pentru ca el a revelat capacitatea omului de a avea in el in mod constient infinitul lui Dumnezeu si de a inainta vesnic in infinitul lui Dumnezeu ca o constiinta infinita: Fiul lui Dumnezeu, lumina sau constiinta infinita, a luat fire omeneasca. Firea omeneasca a putut deveni mijloc de manifestare pentru lumina nesfarsita - sau constiinta infinit profunda - a ipostasului divin; ea a putut sa se bucure de acesta si sa il reflecte. In viata naturii umane s-a cufundat pentru totdeauna, fara a se limita, ipostasul divin, infinitul sau constient; viata naturii umane se misca vesnic in oceanul nesfarsit al constiintei ipostasului divin fara a se dizolva in acesta. Exista o capacitate de constiinta divina infinita in posibilitatile umane, in structurile gandirii, sensibilitatii, bucuriei, iubirii, comuniunii, care raman totusi structuri umane.

Parintii au vazut sfintenia umana ca pe o asemanare a omului cu Dumnezeu, mereu mai mare, gratie curatirii de patimi si sporirii in virtuti, care culmineaza intr-o iubire nesfarsita. Aceasta inseamna o adancire a constiintei umane luminata de lumina constiintei divine. Dupa Parinti, virtutile sunt formele umane ale atributelor lui Dumnezeu, adica reflexul mereu mai profund al luminii Lui, al constiintei Lui in constiinta omului.Mai intai, prin virtuti Dumnezeu se face om in om, apoi il face pe om dumnezeu. Aceasta inseamna ca prin virtuti constiinta omului nu inceteaza sa creasca. Virtutile sunt aripile cu care omul zboara tot mai sus in lumina lui Dumnezeu, in timp ce constiinta sa se adanceste. Dar el nu se dizolva niciodata in Dumnezeu. El poate si simte nevoia de a zbura mereu mai sus, de a asimila mereu alte bunuri ale lui Dumnezeu, de a creste in constiinta sa, Dumnezeu fiind vesnic culmea oricarei fiinte, izvorul infinit al oricarei constiinte sau lumini.

Astfel, asemanarea omului cu Dumnezeu in care consta sfintenia, este tocmai aceasta inaintare continua a omului in Dumnezeu, aceasta interferenta tot mai intensa a constiintei omului si a constiintei-lumina a lui Dumnezeu, aceasta luminare mereu mai luminoasa a constiintei umane de catre lumina infinita a cunostintei lui Dumnezeu.

Sfintenia este transparenta lui Dumnezeu si a constiintei Lui in mintea omului si transparenta mintii omului umplute de lumina Sfantului Duh care se reflecta prin intermediul trupului sau si iradiaza de jur imprejur.

Aceasta tranparenta a constiintei lui Dumnezeu in cea a omului se prelungeste in stralucirea Lui pe fata omului si in faptele sale. De aceea, lucrarea principala a sfintilor este rugaciunea pentru mantuirea oamenilor.

In aceasta transparenta, deopotriva subtila si densa, se actualizeaza adevarata natura a omului care in plan spiritual consta in comunicare. Comunicare inseamna schimbul intre doua sau mai multe constiinte. Cu cat esti mai transparent, cu atat mai mare este comunicarea. Cand omul nu comunica cu toata sinceritatea, cand isi pierde transparenta, el isi acopere si altereaza adevarata natura, caracterul ei de chip al lui Dumnezeu si capacitatea de a fi raspunzator de fratii sai.

Pe fata mea se poate citi proiectia prin constiinta mea a fetei semenului pentru care ma simt responsabil. Cu atat mai mult pe chipul Sfantului se poate citi proiectia prin constiinta sa a fetei lui Dumnezeu inaintea Caruia acesta se simte responsabil si a fetei celorlalti oameni pentru care el se simte responsabil inaintea lui Dumnezeu. Aceasta sporeste lumina fetei sfantului: lumina sa proprie si cea a celor pe care ii poarta se unesc cu cea care vine de la Dumnezeu. Este lumina bunatatii iar bunatatea are intotdeauna un caracter tripersonal. Este bunatate a cuiva anume dar, in ultima instanta, este bunatatea lui Dumnezeu, caci de la El vine toata bunatatea si este o bunatate indreptata spre un celalalt. Nu exista bunatate fara obiect asupra caruia sa se rasfranga, iar cel caruia i se adreseaza bunatatea are si el un rol in posibilitatea cuiva de a fi bun. Lumina trebuie sa aiba un mediu in care sa se proiecteze. Taina tripersonalitatii lui Dumnezeu nu este, nu poate fi fara legatura cu aceasta.

Parintele Dumitru Staniloae

crestinortodox.ro/editoriale/sfintenia-transparenta-dumnezeu-constiinta-omului-70266.html

VIRTUTEA in Etica aristotelica

Filozofilor sofisti le revine meritul de a fi pus pentru prima data problema esentei moralitatii. Acestia au poposit insa la o solutie relativista si individualista in raspunsul la aceasta problema, fiindca pentru acestia legile, dreptul si principiile morale se fundamen­teaza pe conventional, pe traditie si pe bunul plac si ca, de aceea, aces­tea au o valoare relativa. Ba sofistii devin chiar reprezentantii nihilis­mului moral, caci ce inseamna altceva, cele ce spun ei, ca "ce este raul, daca celui care l-a faptuit nu i se pare ca este rau" ? Constient de peri­colul mare pe care-l reprezentau sofistii cu acest nihilism moral pentru comunitatea poporului grec, Socrate combate pe sofisti si face indubi­tabil dovada ca stiinta notionala constituie singurul fundament al faptei bune. A actiona drept si bine insemna la Socrate a actiona pe temeiul intelegerii esentei virtutii, virtutea fiind inteleasa ca imbinarea dintre stiinta despre ceea ce este bine si existenta. Consecinta acestei concep­tii etice a fost la Socrate afirmatia ca "nimeni nu actioneaza de buna voie nedrept, ci numai din insuficienta stiintei" despre ceea ce este bine si rau. Socrate afirma ideea ca exista un bine care obliga general-valabil pe toti oamenii, indiferent de parerile lor : este acel "Daimonion", ca glasul constiintei.

Platon continua sa adanceasca aceasta idee socratica si astfel ajunge la concluzia ca adevarata autonomie interioara, ca cel mai inalt bun al vietii omului, acesta nu si-o poate castiga decat prin stiinta despre o rea­litate suprasenzoriala, despre eterna Idee a Binelui, prin care sufletul uman devine una cu Divinitatea, care este prototipul Frumusetii si al Binelui. Cunoasterea acestei lumi suprasenzoriale devine la Platon te­meiul si tinta vietii morale. Sub influenta eticii platonice omul nu mai priveste lumea concreta ca loc al mantuirii sale si nici nu-l mai intere­seaza desavarsirea lumii date, ci ochiul filozofului se indreapta spre o minoritate de insi-filozofi, care, reusind sa infranga interesele inferioare ale lumii, sesizeaza Adevarul si Frumusetea pura. In etica platonica ac­centul cade pe o lume transcendenta si pe valorile acesteia.

Aristotel paraseste si in etica drumul trasat de marii sai inaintasi, un Socrate si Platon. El este si in etica un realist, caci el nu mai in­treaba in etica despre ideea de bine, despre moralitate ca ceva in sine si pentru sine si despre valabilitatea acesteia, ci pe Aristotel il preo­cupa viata morala reala, moralitatea ca ceva faptic. Etica aristotelica nu mai este indreptata spre cunoasterea unui ideal vesnic si neschimbabil, ci inspre intelegerea binelui ce poate fi realizat de catre oameni aici in aceasta lume, care sunt deosebiti dupa sex, stare sociala, profesiune, popor si de aceea el este altfel pentru barbat si altfel pentru femeie, pen­tru liber si pentru sclav. Pentru Aristotel este de neinteles ceea ce plato­nicii vor sa spuna cu al lor "bine in sine". Aristotel afirma ca chiar daca ar exista asa ceva, omul nu ar putea sa-l sesizeze niciodata. Binele este dimpotriva in orice arta si orice actiune ca scop al acestora : pentru medicina sanatatea,   pentru arta razboiului victoria,   pentru economie bogatia etc. Masura acestora este, deci, folosul, caci scopul omului nu este cunoasterea, ci fapta. Rostul eticii nu este "simpla teorie", ca noi sa stim ce este virtutea, ci ca noi sa devenim oameni de isprava. inteleptul, pentru a fi fericit, in afara de virtute mai are nevoie si de un minimum de bunuri corporale.

Fundamentul virtutii nu este asadar intelectul, ci facultatea de a dori. Desigur ca si pentru Aristotel daruirea neprecupetita instinctelor si scopurilor inferioare este ceva animalic, ce injoseste pe om. Omul trebuie sa duca o viata virtuoasa, fiindca el si poate sa faca acest lucru, datorita faptului ca este o fiinta rationala. Aristotel accentueaza si el ca virtutea nu consta nici in bogatie, onoare sau alte bunuri materiale, ci exclusiv in "activitatea virtuoasa sau rationala a sufletului". Virtutea nu este data odata cu intelegerea, ci ratiunea trebuie sa ordoneze na­zuintele, afectele si instinctele din care urmeaza actiunile umane. Virtutea este definita de Aristotel ca fiind aptitudinea castigata prin exerci­tiu, asadar aptitudinea de a actiona intotdeauna conform cu ratiunea, ceea ce inseamna la acest filozof a tine mereu calea de mijloc, calea in­tre extreme. Virtutea este "o actiune de vointa facuta cu precugetare si care consta in pastrarea drumului de mijloc, ales de ratiune in mod liber, in urma unui discernamant".

Virtutea are deci trei insusiri fundamentale :

a) Virtutea este o actiune de vointa facuta cu precugetare,  adica o actiune libera, precugetata;

b)  Ea consta in pastrarea drumului de mijloc, adica drumul intre doua extreme, intre mult si prea putin, ce nu mai sunt virtuti si lipsuri pentru om;

c)  Virtutea   pretinde un discernamant   inainte de savarsirea faptei. Asa de exemplu darnicia este virtutea ce tine echilibrul intre a fi risi­pitor si a fi zgarcit; vitejia este linia de mijloc intre indrazneala nebu­neasca si lasitate ; dreptatea tine calea de mijloc intre a savarsi nedrep­tatea si a suferi nedreptatea.

Aceasta linie de mijloc - ce se confunda cu fapta morala - este nespus de greu de fixat, de aceea Aristotel intelege sa lase toata povara aceasta pe seama elitelor umanitatii, in seama inteleptilor, desavarsiti, superiori. Asa se face ca atunci cand este pusa intrebarea care fapta poate fi numita morala si pe care trebuie s-o implineasca fiecare muri­tor, Aristotel raspunde scurt: "Priviti pe cei alesi ai genului omenesc, pentru ca vazandu-i in mod nemijlocit, sa-i urmati".

In Etica Nicomachiana Aristotel descrie pe omul superior in felul urmator : "Omul superior este o personalitate, care traind in mijlocul vietii, nu este nici timid, nici temerar ;  care este masurat in placeri ; care nu este nici incapatanat, nici slab ; care este cu inima deschisa prie­teneste catre lumea ce-1 inconjoara, fara sa fie mandru, inaltandu-se pe sine ; care pretuieste valoarea bogatiei, dar care nici nu-si leaga sufletul de ea, nici nu o risipeste ca un usuratic ; care se supune de bunavoie legilor, dar care in anumite cazuri concrete, cand ele nu sunt in acord cu constiinta sa, le completeaza cu toata cuviinta; care nu dispretuieste buna parere a lumii despre sine, dar nici nu o supraevalueaza ; care nu jubileaza in fericire si in furtunile vietii nu da inapoi".

Toate aceste virtuti ce sunt practicate in viata de toate zilele sunt numite de Aristotel "virtuti etice" sau practice. Ele sunt dirijate de acea parte a intelectului pe care Aristotel il numeste "nus patheticos", asadar acea parte ce stapaneste activitatile influentate din exterior. Mult mai superioare decat acestea sunt activitatile intelectului, care isi au va­loarea lor in ele insesi si pe care Aristotel le numeste "virtuti diano-etice". Este vorba despre activitatile artistice si -mai ales cele stiintifice. Sunt doua asemenea virtuti: intelepciunea si desteptaciunea practica. Intelepciunea este cea mai inalta dintre toate virtutile morale. Iar acea parte a ratiunii umane care exercita aceasta activitate libera este numita de Aristotel "nus poieticos".

Scopul suprem al vietii virtuoase este fericirea sau "evdaimonia". Aceasta fericire urmeaza sa fie sustinuta de sentimentul de placere, caci "fericirea fara placere ar fi o vorba goala", de aceea binele suprem nu poate fi gandit fara de placere, fiindca zice el "atunci ar fi posibil ca cineva sa fie fericit fara ca totusi sa traiasca multumit". Fericirea consta in sentimentul de placere ce urmeaza din fapta buna si constiinta ca ra­tiunea stapaneste peste simturile inferioare. Cea mai inalta placere este aceea produsa de activitatea libera a ratiunii, asadar produsa de cea mai inalta virtute : intelepciunea. Cel mai bun loz pe care si-l poate dori omul in aceasta lume este acela al cercetatorului dupa adevar, al filozo­fului, care, refugiat in imparatia bucuriilor pe care le naste activitatea ratiunii, se ridica deasupra micimilor vietii terestre si ajunge la constiin­ta naturii si a menirii sale divine. Dar si aceasta stare este dependenta de anumite situatii externe, ca sanatatea corporala si spirituala a inte­leptului, idee ce tradeaza tendinta realista si relativista aristotelica. Bi­nele si virtutea nu mai sunt ca la Platon valori absolute, ci ele sunt ceva relativ, dependente de raporturile si situatiile reale ale vietii.

crestinortodox.ro/religie-filosofie/perioada-sistematica/etica-aristotelica-71776.html

Cunoaşterea după Sfântul Grigorie Palama

Lumina cea necreată nu este mai prejos de raţiune, ci mult mai presus de ea. Apostolii nu erau inferiori filozofilor, ci superiori lor, fiindcă primiseră adevărul prin Descoperirea lui Dumnezeu şi nu prin raţiunea proprie. Dacă ar fi fost altfel, atunci filozofii ar fi fost în stare să afle adevărul despre Dumnezeu şi mântuirea omului, iar Hristos nu ar mai fi trebuit să se întrupeze. Însă s-a întâmplat exact invers.

Sfântul Grigorie nu are o învăţătură specială şi diferită de cea a Sfântului Isaac Sirul; vorbind însă despre cunoaşterea lui Dumnezeu, el înţelege în primul rând cunoaşterea duhovnicească, adică cea întemeiată pe vederea dumnezeiască (theoria). Motivul pentru care Sfântul Grigorie s-a ocupat de subiectul cunoaşterii a fost Varlaam. Varlaam adoptase învăţătura apuseană despre cunoaşterea lui Dumnezeu. El pretindea că cunoaşterea lui Dumnezeu este un proces raţional, roadă cunoştinţelor raţionale despre Dumnezeu, produsul filozofiei. De aceea învăţa că cei care dobândeau cunoaşterea lui Dumnezeu erau, mai presus de toţi, filozofii. Comparînd filozofii cu apostolii şi cu proorocii, Varlaam spunea că cei dintîi sunt superiori celor din urmă. Comparînd filozofia cu vederea Luminii celei necreate, afirma că filozofia este superioară vederii lui Dumnezeu. Căci, după cum susţinea el, vederea lui Dumnezeu este o vedere din afară, pe cînd filozofia este un proces lăuntric, adică fructul raţiunii care ne-a fost dată de Dumnezeu. Este aici o mare primejdie ca teologia ortodoxă să fie secularizată. Biserica a vorbit atunci prin marele său Părinte, Sfântul Grigorie Palama. Sfântul Grigorie avea experienţă duhovnicească nemijlocită şi deci a vorbit în cunoştinţă de cauză despre aceste subiecte. El a spus că lumina cea necreată nu este mai prejos de raţiune, ci mult mai presus de ea. Apostolii nu erau inferiori filozofilor, ci superiori lor, fiindcă primiseră adevărul prin Descoperirea lui Dumnezeu şi nu prin raţiunea proprie. Dacă ar fi fost altfel, atunci filozofii ar fi fost în stare să afle adevărul despre Dumnezeu şi mântuirea omului, iar Hristos nu ar mai fi trebuit să se întrupeze. Însă s-a întâmplat exact invers.

(Mitropolit Hierotheos Vlachos, Boala şi tămăduirea sufletului în tardiţia ortodoxă, Editura Sofia, p.65-66)

doxologia.ro/cuvinte-duhovnicesti/cunoasterea-dupa-sfantul-grigorie-palama

„Te port în mine, te port în suflet, te port în visuri, te port în braţe”

Noi ne întrebăm mereu: Oare postesc destul? Oare mă rog destul? Oare n-ar mai trebui să adaug ceva metanii? Oare îmi primeşte Dumnezeu ostenelile? Ia gândiţi-vă, care dintre voi v-aţi întrebat vreodată: Oare iubesc destul? Oare iubesc într-adevăr? Ştiţi ce înseamnă să iubeşti pe cineva? Să-l aduci în tine. Să nu-l laşi lângă tine. Să nu-l laşi departe de tine. Să-l aduci aproape de tine. Să-l îmbrăţişezi. Să-l transferi din afară înlăuntru. Să-l aduci în suflet. Să poţi zice: „Te port în mine, te port în suflet, te port în visuri, te port în braţe”.

Trebuie să ne punem o întrebare firească, acum, în post, pentru cei care vor să se îmbunătăţească: Dacă pe noi ne iubesc alţii şi noi iubim pe alţii, suntem gata să-i iubim şi pe aceia pe care nu-i iubeşte nimeni sau pe cei care, dacă i-am întreba „Cine te iubeşte?”, am afla că nu-i iubeşte nimeni? Cuprindem noi în iubirea noastră pe oamenii de lângă noi, pe cei care au trebuinţă de iubirea noastră?

Noi ne întrebăm mereu: Oare postesc destul? Oare mă rog destul? Oare n-ar mai trebui să adaug ceva metanii? Oare îmi primeşte Dumnezeu ostenelile? Ia gândiţi-vă, care dintre voi v-aţi întrebat vreodată: oare iubesc destul? Oare iubesc într-adevăr?

Ştiţi ce înseamnă să iubeşti pe cineva? Să-l aduci în tine. Să nu-l laşi lângă tine. Să nu-l laşi departe de tine. Să-l aduci aproape de tine. Să-l îmbrăţişezi. Să-l transferi din afară înlăuntru. Să-l aduci în suflet. Să poţi zice: „Te port în mine, te port în suflet, te port în visuri, te port în braţe”. Şi dacă nu spui lucrul acesta şi dacă nu poţi spune lucrul acesta, să ştii că nu iubeşti. Nu-i iubeşti nici pe cei despre care crezi că-i iubeşti. Nu-i iubeşti pe aceia de care vrei să scapi. Nu-i iubeşti pe aceia pe care nu-i apropii. Nu-i iubeşti pe aceia pe care nu-i ajuţi. Nu-i iubeşti pe aceia pe care nu-i mângâi. Nu-i iubeşti pe aceia pe care-i bruschezi. Să luăm aminte la toate lucrurile acestea şi să ştim că iubirea aduce şi durere când nu poţi face ceva pentru omul pe care-l iubeşti.

În toată vremea postului, să ne cercetăm pe noi înşine şi sub aspectul acesta: câtă iubire avem faţă de Dumnezeu? Împlinim poruncile lui Dumnezeu? Pentru că împlinirea poruncilor lui Dumnezeu este dovada iubirii faţă de Dumnezeu. Şi cea mai mare şi cea dintâi poruncă după iubirea faţă de Dumnezeu este iubirea faţă de aproapele. Când ne gândim la aceasta, cât ne silim să realizăm ceea ce încă n-am realizat?

Şi poate că de aceea este important să zicem mereu: Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul, pe mine care nu iubesc, pe mine care nu mă interesez, pe mine care nu caut binele altora, pe mine care sunt nepăsător faţă de alţii, miluieşte-mă pe mine, păcătosul!

(Arhimandritul Teofil Părăian, Gândiţi frumos (cuvântări la ocazii speciale), Editura Teognost, Cluj-Napoca, 2006, pp. 163-164)

doxologia.ro/cuvinte-duhovnicesti/te-port-mine-te-port-suflet-te-port-visuri-te-port-brate

Taina rugăciunii este să te rogi în taină

Rugăciunea este cuvântul omului către Dumnezeu. Taina rugăciunii este să te rogi în taină.Important este să iei aminte la gânduri, important este să te simţi în legătură cu Domnul Hristos, să ştii că mântuirea vine prin Mântuitor, nu de la tine.

Roadele fiecărui fel de rugăciune sunt roadele pricinii care au determinat-o. Sfântul Isaac Sirul spune că: „Rugăciunea este o bucurie care înalţă mulţumire”. Deci ce este rugăcinea, între altele? „O bucurie care înalţă mulţumire.”

Rugăciunea este cuvântul omului către Dumnezeu. Taina rugăciunii este să te rogi în taină. Puteţi citi toate cărţile din lumea asta despre rugăciune, mai mult decât faptul de a te angaja în rugăciune nu-i nimic!

Dumnezeu se descoperă nu tehnicii, nu faptului că faci închinăciuni sau că stai în genunchi sau că stai în picioare, nu faptului că pui degetul într-un loc pe inimă şi priveşti spre inimă. Astea sunt numai nişte lucruri prin care se angajează omul simplu ca să se poată concentra mai bine. Dar în realitate, lucrurile astea n-au nici o valoare pentru viaţa lăuntrică, pentru viaţa sufletească interioară. Important este să iei aminte la gânduri, important este să te simţi în legătură cu Domnul Hristos, să ştii că mântuirea vine prin Mântuitor, nu de la tine, să ocoleşti gândurile cele rele prin aşezarea aceasta de rugăciune, prin deprinderea aceasta de rugăciune.

(Arhimandritul Teofil Părăian, Veniţi de luaţi bucurie, Editura Teognost, Cluj-Napoca, 2001, pp. 130-131)

doxologia.ro/cuvinte-duhovnicesti/taina-rugaciunii-este-sa-te-rogi-taina

Ca să-L trăieşti pe Hristos e nevoie de străduinţă cu bucurie

Metaniile, privegherea, postul, sunt osteneli ce se fac pentru Cel iubit. Osteneală, ca să-L trăieşti pe Hristos. Dar această osteneală nu se face de nevoie, nu eşti silit. Tot ceea ce faci ca şi corvoadă naşte un mare rău, atât în fiinţa, cât şi în lucrarea ta. Silirea, înghiontirea, aduc împotrivire.

Atunci când Îl iubeşti pe Hristos, te osteneşti, dar e o osteneală binecuvântată. Suferi, dar cu bucurie. Faci metanii, te rogi, fiindcă acestea sunt dor, dor dumnezeiesc. Şi durere, şi dor, şi dragoste, şi tânjire fierbinte, şi fericire, şi bucurie, şi iubire.

Metaniile, privegherea, postul, sunt osteneli ce se fac pentru Cel iubit. Osteneală, ca să-L trăieşti pe Hristos. Dar această osteneală nu se face de nevoie, nu eşti silit. Tot ceea ce faci ca şi corvoadă naşte un mare rău, atât în fiinţa, cât şi în lucrarea ta. Silirea, înghiontirea, aduc împotrivire.

Osteneala cea pentru Hristos, dorul adevărat este iubirea lui Hristos, este jertfă. Asta simţea şi David: „Doreşte şi se sfârşeşte sufletul meu după curţile Domnului” (Psalmi 83, 2). Doreşte fierbinte şi se topeşte sufletul meu după iubirea lui Dumnezeu. Ce spune David se potriveşte cu poezia lui Veritis: „Alături de Hristos tânjit-am a trăi, până în clipa cea mai de pe urmă, a ieşirii sufletului”.

Este  trebuinţă de luare aminte şi de străduinţă, pentru ca cineva să înţeleagă cele pe care le învaţă şi să și le însuşească. Va cunoaşte apoi, fără să se ostenească, starea aceea de fierbinte străpungere, însoţită de lacrimi. Acestea urmează, sunt darurile lui Dumnezeu. Dragostea are nevoie de străduinţă? Prin înţelegerea troparelor, a canoanelor şi a Scripturilor intri în adevărata desfătare. „Dat-ai veselie în inima mea” (Psalmi 4, 8), precum spune David. Astfel intri pe dată în starea de străpungere, fără de sângerare.

 

(Ne vorbeşte părintele Porfirie – Viaţa şi cuvintele, traducere din limba greacă de Ieromonah Evloghie Munteanu, Editura Egumeniţa, 2003, pp. 185-186)

doxologia.ro/cuvant-de-folos/ca-sa-l-traiesti-pe-hristos-e-nevoie-de-straduinta-cu-bucurie