Sf. Maxim Mărturisitorul: Despre ispitirea Domnului Hristos în pustiu

Sf. Maxim Mărturisitorul, Întrebări și nedumeriri, 194:

    Ce înseamnă în Evanghelie când după ce Domnul a biruit toată ispita diavolului, evanghelistul lămureşte că „s-a depărtat de El diavolul până la o vreme”? Care vreme?

 

    Ispitirile fiind îndoite, de voie şi cele fără voie, adică prin plăcerile trupului şi prin dureri, mai întâi diavolul, ispitindu-L pe Domnul prin lăcomia pântecelui, iubire de arginţi şi slavă deşartă – căci acestea trei sunt aducătoare de plăcere – şi diavolul fiind biruit, s-a depărtat pentru o vreme. Care vreme? Cea a patimilor pe cruce, pentru ca, lovindu-L pe Domnul atât prin ispitele cele fără de voie, cât şi prin durere, precum credea, să poată afla în El ceva din patimile omeneşti, dar a fost izgonit şi prin acestea şi a fost biruit prin cruce şi nimicit.

Din volumul: Sfântul Maxim Mărturisitorul, Întrebări și nedumeriri , Ed. Doxologia, Iași, 2012

parohiacopou.ro/sf-maxim-marturisitorul-despre-ispitirea-domnului-hristos-pustiu

Cine iubește pe Domnul, și pe aproapele îl iubește

Aşezământul dragostei se cunoaşte nu numai prin dăruirea de bani, ci cu mult mai mult prin împărtăşirea cuvântului lui Dumnezeu şi prin slujire.

Cel ce iubeşte pe Dumnezeu, şi pe aproapele îl iubeşte; unul ca acesta nu-şi păstrează averea, ci o rânduieşte cu cuviinţa dumnezeiască, dând fiecăruia cele de folos. Cine face milostenie urmând lui Dumnezeu, nu cunoaşte deosebire între cel rău şi cel bun, între cel drept şi cel nedrept, în ce priveşte cele trebuincioase trupului, ci tuturor le împarte la fel, deşi, pentru voinţa cea bună cinsteşte mai mult pe cel îmbunătăţit, decât pe cel rău.

Precum Dumnezeu, din fire, ca un bun şi fără de patimă, pe toţi îi iubeşte la fel, dar pe cel cu viaţă îmbunătăţită îl slăveşte, ca pe unul ce a dobândit cunoştinţa, iar pe cel rău îl miluieşte cu bunătate şi certându-l în veacul acesta, îl întoarce, aşa şi cel cu bună voire şi fără de patimă, pe toţi oamenii la fel îi iubeşte, pe cel bun pentru firea şi înclinarea bună a voii sale, iar pe cel rău pentru fire şi din compătimire, miluindu-l ca pe unul ce e fără de minte şi umblă întru întuneric.

Aşezământul dragostei se cunoaşte nu numai prin dăruirea de bani, ci cu mult mai mult prin împărtăşirea cuvântului lui Dumnezeu şi prin slujire.

(Sfântul Maxim Mărturisitorul, Patru sute de cugetări creștine, Editura Credința Strămoșească, Iași, 1998, p. 48)

doxologia.ro/cuvant-de-folos/cine-iubeste-pe-domnul-pe-aproapele-il-iubeste

Cum să am discernământ în viață?

De la a încerca să „mistui” singură poverile de pe suflet atâta timp cât nu eşti încă deprinsă cu lucrarea duhovnicească, până la nădăjduirea în sine şi îngâmfare, nu este decât un pas.

Nehotărârea în fapte ne dă în vileag făţărnicia. 

Bine faci rugându-te lui Dumnezeu să te îndrume ce să faci, şi procedează aşa cum te îndeamnă conştiinţa. 

Dacă lucrurile nu vor ieşi aşa cum ar trebui, mustră-te pe tine însăţi, dojeneşte-te, smereşte-ţi cugetul, şi nu vei suferi vătămare. Părerea acelui „om evlavios” care spune că nu este bine să te obişnuieşti să mărturiseşti tot ce-ţi apasă inima, ci trebuie s-o deprinzi pe aceasta să „mistuie” singură, în sine, poverile, nu se potriveşte cu poveţele Sfinţilor Părinţi, care sfătuiesc să nu ne încredem în gândirea noastră, ci în gândirea celor sporiţi. Felul acesta de viaţă este neapărat trebuincios celor care duc viaţă făptuitoare: după ce se vor deprinde însă şi vor spori în lucrarea cu sfătuire, vor putea să „mistuie” şi singuri greutăţile de pe inimă, mai ales când nu au cui să le descopere; totuşi, şi aceştia se folosesc de învăţăturile Părinteşti în privinţele unde au nedumeriri. 

Iar de la a încerca să „mistui” singură poverile de pe suflet atâta timp cât nu eşti încă deprinsă cu lucrarea duhovnicească, până la nădăjduirea în sine şi îngâmfare, nu este decât un pas. Poate că sunt unii nevoitori care fac aceasta păstrând smerenia, însă aceştia sunt rari, iar ceea ce este rar, nu poate fi calea de obşte.

(Sfântul Macarie de la Optina, Sfaturi pentru mireni, Editura Sophia, București, 2011, p. 28)

doxologia.ro/cuvant-de-folos/cum-sa-am-discernamant-viata

Rugăciunea minții - Starețul Haralambie (I)

Rugăciunea nu se împacă cu voia proprie. Diferă ca ziua de noapte. Voia proprie înseamnă egoism. Dar unii ca aceştia cum să înveţe rugăciunea?

După mărturia generală a celor care l-au cunos­cut îndeaproape pe Stareţ, fericitul era înzes­trat cu această harismă rară a rugăciunii neîncetate. Dar el nu era numai un lucrător, ci şi un dascăl iscusit al acestei lucrări a minţii. Stareţul împărtăşea învăţă­tura lui celorlalţi prin cuvinte simple, iar nu prin sofisme şi cuvinte ritoriceşti. Dar deşi cuvintele lui erau simple şi nemeşteşugite, ele atingeau coarda sensibilă a sufletului şi îl schimbau cu puterea drep­tei Celui Preaînalt.

Aşa cum am spus mai sus, foarte mulţi, chiar din prima întâlnire şi convorbire cu Stareţul, s-au dăruit, unul mai puţin, altul mai mult, lucrării rugăciunii neîn­cetate.

Deşi Stareţul a ţinut multe cuvântări obşteşti şi convorbiri particulare, din păcate nu se mai păstrează decât câteva cuvântări ale sale înregistrate.

Dintre acestea, redăm doar câteva fragmente cu nădejdea că evlaviosul cititor va dobândi folos duhov­nicesc.

- Gheronda, am studiat cărţile Părinţilor niptici care vorbesc despre rugăciunea mintii şi am încercat spun în practică cele citite. Pot să spun că m-am folosit, dar nu văd în mine roadele rugăciunii pe care le descriu Sfinţii Părinţi.

- Câtă vreme ai de când te nevoieşti cu rugăciu­nea?

- De aproape doi ani.

- Doi ani? Este ceva timp. Ai vreun povățuitor, care să te sfătuiască cum să te rogi?

- Numai pentru acest lucru, Gheronda, am fost nevoit să schimb doi duhovnici. Din nefericire, nu numai că nu ştiau să mă povătuiască, dar m-au şi descurajat. Când le spuneam: „însetez să învăţ rugă­ciunea neîncetată a minții”, ei îmi răspundeau: „Aces­tea nu sunt pentru noi, fiule. În această rugăciune numai sfinţii au reuşit, iar cei care au încercat să-i imite s-au înşelat. Ştii «Crezul»? Ştii «Tatăl nostru»? Ajunge. Cel mult citeşte ceva din Ceaslov înainte de somn.” Unele ca acestea îmi spuneau. În cele din urmă am aflat un duhovnic care mi-a spus: „Am citit şi eu, fiul meu, multe despre rugăciunea minţii, am încercat şi am aflat ceva. Dar ca să fiu sincer, nu am această harismă de a povăţui pe alţii. Însă eu nu îţi interzic să te rogi, căci aceasta ar fi cea mai mare înşelare. Dacă vrei să sporeşti în această binecuvân­tată lucrare a rugăciunii neîncetate, mergi în Sfântul Munte, unde există părinţi foarte sporiţi în această lucrare.” Este pentru prima dată când m-am învred­nicit să vin în Sfintul Munte. Un monah m-a îndrumat să vin la Sfinţia Voastră. Vă rog să mă ajutaţi.

- Am auzit şi eu că există, din nefericire, astfel de duhovnici. Dumnezeu să-l binecuvinteze pe ultimul tău duhovnic, nu ştie să povătuiască, dar nici nu-l opreşte pe cel ce vrea să se ocupe cu rugăciunea minţii. Foarte bine a spus. Înşelat este nu cel care spune rugăciunea „Doamne Iisuse Hristoase”, ci cel care nu o spune. Şi mai rău decât atât, îi împiedică şi pe alţii să o rostească.

Mărturisesc că am cunoscut pe mulţi care au înce­put să rostească rugăciunea şi s-au înşelat. Dar de ce s-au înşelat? Pentru că nu au avut povățuitor. Cine crede că nu are nevoie de povățuitor este înşelat. Are egoism. Egoismul şi rugăciunea minţii sunt lucruri opuse. Astfel de înşelaţi avem chiar şi în Sfântul Munte. Unii vin şi la mine. În loc să se mărturisească şi să-mi ceară sfatul, ei vor să-mi dovedească faptul că sunt purtători de Dumnezeu. Cu câteva zile în urmă, unul ca aceştia mi-a spus: „Eu, duhovnice, am dobândit rugăciunea minţii”. „Foarte bine”, îi spun. „Dar cu care duhovnic te sfătuieşti?” Atunci acela a început să se împotrivească şi să se mânie: „Eu să am nevoie de duhovnic? Eu sunt la măsura să vă dau lecţii vouă, duhovnicilor. Eu vorbesc cu Însuşi Hristos, cu Maica Domnului. Văd lumini, sfinţi etc.” De îndată ce i-am spus că toate acestea sunt de la diavolul, s-a mâniat şi a plecat revoltat.

Iată, fiul meu, aceştia sunt înşelaţi. Mai cunosc şi pe alţii, care la început întrebau ca să înveţe rugă­ciunea, dar voia lor nu vor să şi-o taie. Rugăciunea nu se împacă cu voia proprie. Diferă ca ziua de noapte. Voia proprie înseamnă egoism. Dar unii ca aceştia cum să înveţe rugăciunea? Dimpotrivă, au deznădăj­duit, au părăsit rugăciunea şi, ceea ce este mai înfricoşător, au devenit cei mai mari luptători împo­triva rugăciunii minții. De îndată ce unul dintre aceş­tia vedea vreun călugăr rostind rugăciunea cu meta­nia, se îndrăcea, îi smulgea metania din mână şi se sălbăticea împotriva lui ca un câine turbat, strigându-i că este înşelat. Chiar acei călugări care au pătimit unele ca acestea au venit şi mi-au spus. Acum înţelegi cum îi înşeală satana pe unii ca aceştia? Cel înşelat să ocărască pe cel care se roagă, ca pe un înşelat.

- Aşadar, Gheronda, este greu să învăţăm rugăciunea minții.

- În slujba tunderii în monahism se spune: „Cele bune cu osteneală şi durere se dobândesc”. Ştii ce înseamnă să dobândeşti rugăciunea minții? Înseamnă să-L dobândeşti pe Însuşi Dumnezeu înlăuntrul tău. Îl trăieşti. Îl simţi, ți se deschid ochii sufletului şi Îl vezi pe Hristos înlăuntrul tău. Simţi întru tine fericirea îm­părăţiei Lui. Înţelegi?

- Gheronda, cred aceasta, însă eu nu sunt vrednic de astfel de lucruri. M-am străduit, mi-am silit mintea mea cu inspiraţia şi expiraţia, aşa cum scriu Părinţii niptici, dar nu am putut să mi-o adun, ci mereu cutre­iera prin alte părţi.

- Ajunsesem să cred că într-adevăr această rugăciune nu este pentru noi.

- Măi, binecuvântatule, nu ţi-am spus că numai cu cărţile nu se face pricopseală? Că este nevoie de povățuitor? Tu vrei să ajungi dintr-o dată la desăvâr­şire. Vrei chiar de la început să înveţi să te rogi cu inspiraţia şi expiraţia. Până să ajungi acolo mai ai mult de lucru. Dar acum o să-ţi arăt cum să începi. Vom începe cu abecedarul.

(Monahul Iosif Dionisiatul, Starețul Haralambie - Dascălul rugăciunii minții, trad. și ed. de Ieroschimonah Ștefan Nuțescu, Editura Evanghelismos, București, 2005, pp. 173-177)

doxologia.ro/cuvinte-duhovnicesti/rugaciunea-mintii-staretul-haralambie-i

Să trăim rugăciunea!

Sunt oameni care vin la mine și-mi spun că citesc Psaltirea câteva zile pe săptămână, că în patru ore o citesc toată. Cui îi trebuie Psaltirea citită așa? 

Sunt oameni care vin la mine și-mi spun că citesc Psaltirea câteva zile pe săptămână, că în patru ore o citesc toată. Cui îi trebuie Psaltirea citită așa? Important e cum te angajezi prin citirea Psalmilor, în dialogul către Dumnezeu.

Eu am doi psalmi preferați: Psalmul 22 și Psalmul 102. Și, dacă i-aș spune numai pe aceștia, nu mi-e frică că nu mă mântuiesc. Bineînțeles că citesc și alți psalmi, și-mi place să citesc, dar eu nu am fost niciodată pentru lucruri de felul acesta: atâtea acatiste, atâtea paraclise, atâtea psaltiri, etc. Pentru mine, important este ca omul să se angajeze în rugăciune.

(Părintele Teofil Părăian, Rugăciunea, pelerinaj către cer, Editura Doxologia, Iași, 2013, p. 35)

doxologia.ro/cuvinte-duhovnicesti/sa-traim-rugaciunea

Nu e bogat acela care are mult, ci acela care are nevoie de puțin

De vei vedea, dar, pe cineva poftind multe, să îl socoţi mai sărac decât toţi, chiar dacă ar avea toate lucrurile din lume.

Dacă este să spunem adevărul, nu e bogat acela care are multe, ci acela care n-are trebuinţă de multe, nici nu este sărac acela care n-are nici o agonisită, ci acela care pofteşte multe – după acest dreptar trebuie socotite totdeauna sărăcia şi bogăţia.

De vei vedea, dar, pe cineva poftind multe, să îl socoţi mai sărac decât toţi, chiar dacă ar avea toate lucrurile din lume. De vei vedea pe cineva care nu are trebuinţă de multe, să crezi că este mai bogat decât oricine.

(Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la parabola despre săracul Lazăr și bogatul nemilostiv, Ediția 1, Editura Sophia, București, 2002, p. 45)

doxologia.ro/cuvant-de-folos/nu-e-bogat-acela-care-are-mult-ci-acela-care-are-nevoie-de-putin

Împliniți făgăduințele voastre!

A face făgăduinţe Domnului de bunăvoie, în cazul unei mari nenorociri sau din dorinţa de a dobândi ceva foarte folositor, eu cred că acest lucru este o faptă demnă de laudă atunci când făgăduinţa este împlinită. Dacă însă este încălcată, cel ce a făcut făgăduinţa se face vinovat înaintea lui Dumnezeu.

A face făgăduinţe Domnului de bunăvoie, în cazul unei mari nenorociri sau din dorinţa de a dobândi ceva foarte folositor, eu cred că acest lucru - care există peste tot în Sfânta Scriptură - este o faptă demnă de laudă, atunci când făgăduinţa este împlinită. Dacă însă este încălcată, adică nu este împlinită propriu-zis, cel ce a făcut făgăduinţa se face vinovat înaintea lui Dumnezeu. Căci Sfânta Scriptură spune: „Rugaţi-vă şi răsplătiţi Domnului Dumnezeului nostru; toţi cei dimprejurul lui vor aduce daruri” (Ps. 75, 11).

Şi fericitul Iona s-a rugat în pântecele chitului, zicând: „Iar eu cu glas de laudă şi de mărturisire, voi jertfi ţie; câte am făgăduit voi da ţie Domnului pentru mântuirea mea.” (Iona 2, 10). Şi dumnezeiescul David, în psalmul 115, spune: „Rugăciunile mele Domnului voi da, înaintea a tot norodului lui, în curţile casei Domnului, în mijlocul tău Ierusalime.” (Ps. 115, 8-9). Şi preaînţeleptul Solomon: „Mai bine este a nu făgădui, decât a făgădui şi a nu da.” (Eccl. 5, 4).

(Sfântul Maxim Grecul, Viața și cuvinte de folos, Editura Bunavestire, Galați, 2002, p. 92)

doxologia.ro/cuvant-de-folos/impliniti-fagaduintele-voastre

Să ne purtăm cu simplitate față de ceilalți și să primim observațiile simplu

Să ne purtăm cu simplitate față de ceilalți și să primim observațiile simplu. Când cineva umblă cu simplitate și cu gânduri bune se bucură atunci când îl ceartă cineva.

Apoftegme ale Părintelui Paisie Aghioritul

Începătorului, copilului mic și celui foarte sensibil Dumnezeu nu le îngăduie să se vadă bine pe ei înșiși, fiindcă vor cădea în deznădejde.

*

Creștinii în vechime aveau mai multă evlavie față de anafură decât au astăzi monahii față de Sfânta Împărtășanie.

*

Când nu simțim mângâiere la rugăciune și bucurie, precum copilul care aleargă în brațele maicii lui, atunci fie am rănit pe cineva cu comportamentul și asprimea noastră, fie avem mândrie.

*

Mult îl ajută pe monah pustia, fiindcă îl ferește de ispite. Viața în pustie este simplă și monahul poate să se predea în întregime celor duhovnicești.

*

Omul care are smerenie, chiar de se va abate uneori, îl acoperă harul lui Dumnezeu, în timp ce unul mândru este ca o cârmă stricată care întotdeauna o cotește strâmb sau ca un fierăstrău ascuțit numai într-o singură parte.

*

Când cineva s-a îndulcit la rugăciune, nu mai vrea să iasă din chilia lui. Atunci rugăciunea nu obosește, ci odihnește. Când însă noi nu vrem să ieșim din coliba noastră, dar, din dragoste, ieșim și jertfim liniștea noastră de dragul vreunui frate, atunci Dumnezeu vede dragostea noastră și ne umple de har.

*

Să ne purtăm cu simplitate față de ceilalți și să primim observațiile simplu. Când cineva umblă cu simplitate și cu gânduri bune se bucură atunci când îl ceartă cineva.

*

Să ai tot timpul o carte deschisă pe masă, ca să nu afle diavolul prilej să-ți strecoare gânduri.

*

În viața călugărească tot binele constă în faptul că se curăță gândurile, fiindcă aici cineva vede și ascultă numai lucruri bune.

*

Puțină meditație și multă rugăciune. În rugăciune și la slujbe trebuie să participăm cu toată inima noastră.

*

Odată mi s-a arătat satana și mi-a zis : „Eu sunt Hristos, închină-te mie”. I-am răspuns : „Eu întotdeauna mă închin lui Hristos. Și dacă erai Hristos, nu mi-ai fi cerut să mă închin ție”.

*

Monahii trebuie să aibă evlavie în mod special la Intrarea în Biserică a Maicii Domnului, fiindcă, așa cum Preacurata a intrat în Sfânta Sfintelor, la fel și monahii intră, odată cu tunderea lor, în viața cea sfântă a petrecerii monahicești.

 traducere şi adaptare: Laura Enache

Sursa: *** Din tradiția ascetică și isihastă a Sfântului Munte, 2011

doxologia.ro/cuvinte-duhovnicesti/sa-ne-purtam-cu-simplitate-fata-de-ceilalti-sa-primim-observatiile-simplu

Pocăinţa nu înseamnă descurajare, ci încredere în iertarea lui Dumnezeu

Căinţa nu însemnă privirea în jos la imperfecţiunile proprii, ci în sus, spre iubirea lui Dumnezeu; nu în urmă cu reproş, ci înainte cu încredere. Să priveşti nu ceea ce n-ai reuşit să fii, ci ceea ce poţi încă deveni prin harul lui Hristos.

„Minte nouă”, convertire, recentrare: pocăinţa este ceva pozitiv, nu negativ. Cum scrie Sfântul Ioan Scărarul: „Pocăinţa este fiica nădejdii şi tăgăduirea deznădejdii”. Pocăinţa nu este descurajare, ci aşteptare ardentă: nu sentimentul că te afli într-un impas, ci că ai găsit o ieşire; nu de ură de sine, ci de afirmare a adevăratului eu, cel după Chipul lui Dumnezeu. Căinţa nu însemnă privirea în jos la imperfecţiunile proprii, ci în sus, spre iubirea lui Dumnezeu; nu în urmă cu reproş, ci înainte cu încredere. Să priveşti nu ceea ce n-ai reuşit să fii, ci ceea ce poţi încă deveni cu harul lui Hristos.

Privită astfel, în sensul ei pozitiv, pocăinţa nu mai apare doar ca un act singular, ci ca o atitudine permanentă. Fiecare, în experienţa personală, poate să cunoască momente decisive de convertire, dar lucrarea pocăinţei, în această viaţă, nu se sfârşeşte niciodată. Întoarcerea şi recentrarea fiinţei trebuie să fie mereu reînnoită; urmărind pilda Avvei Sisoe, „schimbarea minţii” trebuie să fie, până la moarte, din ce în ce mai radicală, „lucrarea de mare inteligenţă” să devină din ce în ce mai profundă.

(Episcop Kallistos Ware, Împărăţia lăuntrică, Editura Christiana, 1996, pp. 48-49)

doxologia.ro/cuvinte-duhovnicesti/pocainta-nu-inseamna-descurajare-ci-incredere-iertarea-lui-dumnezeu

Îngustă și anevoioasă este calea spre Dumnezeu

Nici un lucru bun cu adevărat nu se obţine fără osteneală, ci se cucereşte cu sudoare, cu lacrimi, cu nevoinţă. 

Nici un lucru bun cu adevărat nu se obţine fără osteneală, ci se cucereşte cu sudoare, cu lacrimi, cu nevoinţă.

Virtuţile nevoinţei (sau cele ascetice) - postul, privegherea, rugăciunea şi celelalte - sunt anevoioase şi dureroase până ne deprindem cu ele, dar foarte adesea, chiar şi după aceea. Dar nu avem poruncă să ne oprim la ele; ele sunt doar mijloacele pentru a ajunge la starea de bună rânduială morală.

Pentru înrădăcinarea acesteia din urma, este nevoie de şi mai multă trudă, dar şi aceasta nu este decât mijlocul pentru a ajunge la viaţa trăită în Dumnezeu. Trăirea în Dumnezeu cere cu atât mai multă trudă şi nevoinţă, cu cât această comoară divină este mai înaltă decât lucrarea trupească.

(Sfântul Teofan Zăvorâtul, Viaţa lăuntrică, Editura Sophia, București, 2000, pp. 87-88)

doxologia.ro/cuvant-de-folos/ingusta-anevoioasa-este-calea-spre-dumnezeu