Cu cât cineva are viaţa mai măsurată, cu atât e mai fericit!

Iată cum din pofta noastră cea de voie se adapă moartea şi cum rătăcim în întunericul unei vieţi cu păcate, necunoscându-ne pe noi înşine.

Cu cât cineva are viaţa mai măsurată, cu atât e mai fericit, că nu se grijeşte de multe: de slujitori, de lucrători, de pământuri şi de avuţia dobitoacelor. 

Căci ţintuindu-se de acestea ne vom înneca în greutăţile legate de ele şi vom învinui pe Dumnezeu. Iată cum din pofta noastră cea de voie se adapă moartea şi cum rătăcim în întunericul unei vieţi cu păcate, necunoscându-ne pe noi înşine.

(Antonie cel Mare - Filocalia, vol. I - Editura Institutul de Arte Grafice „Dacia traiană”, Sibiu, 1947, p. 4)

doxologia.ro/filocalia/cu-cat-cineva-are-viata-mai-masurata-cu-atat-e-mai-fericit

Cu gândul la Dumnezeu

Conştiinţa să ia seama la fiecare situaţie în care se află trupul. Căci numai prin conştiinţă viaţa omului e legată de Dumnezeu. La rândul ei conştiinţa este trează numai atunci când ea e legată de Dumnezeu.

Adică mintea să nu umble, în vreme ce trupul stă. Trupul e mai greoi; el stă adeseori într-un loc, câtă vreme mintea vagabondează neîncetat. Să înveţe şi mintea de la trup, să stea uneori nemişcată. Dar, desigur, ea trebuie să stea în gândul la Dumnezeu. Dacă umblă prin tot felul de gânduri, acestea se interpun între minte şi Dumnezeu.

Dar cuvintele „unde stă trupul, acolo să fie şi mintea”, mai au şi alt înţeles: să nu stea trupul vreodată uitat de minte; ci conştiinţa să ia seama la fiecare situaţie în care se află trupul. Căci numai prin conştiinţă viaţa omului e legată de Dumnezeu. La rândul ei conştiinţa este trează numai atunci când ea e legată de Dumnezeu. Când această legătură nu mai funcţionează, între inima însăşi şi Dumnezeu s-a interpus vreun gând care o separă de Dumnezeu, ca un zid despărţitor, care întunecă mintea. Când un astfel de gând răpeşte mintea, aceasta să se întâmple numai pentru o clipă, căci zăbovirea în el e o consimţire care va fi socotită la judecata din urmă ca faptă.

Se ştie că omul înaintează spre păcat prin patru trepte: atacul (apariţia unui gând ispititor în minte), convorbirea cu el, consimţirea şi fapta. Împotriva tuturor acestor trepte trebuie să se lupte cu pomenirea numelui lui Iisus. Ea ţine conştiinţa permanent trează. În sfîrşit, mintea se fereşte de gânduri şi prin faptul că nu se gândeşte la multe lucruri, ca să le ceară de la Dumnezeu prin rugăciune, ci cere numai mila Lui. Aceasta nu e atâta un gând precis, mărginit, ci o stare existenţială de suflet. Când se cer lucruri precise, mintea se poate îngusta după ele. Cerând mila, cere totul, în mod nehotărnicit, nu în mod precizat. Deci se împlineşte şi prin aceasta cerinţa ca mintea să iasă din îngustările ce i le produc gândurile definite, când vrea să facă experienţa lui Dumnezeu cel nesfârșit.

(Alexandru Prelipcean, Spiritualitate creștină și rigoare științifică: notele de subsol ale filocaliei românești, II, Editura Doxologia, 2013, pp. 59-60)

doxologia.ro/notele-parintelui-staniloae/cu-gandul-la-dumnezeu

Dogmatica apuseană vs dogmatica răsăriteană

Dogmatica este o ştiinţă practică. Acesta este un lucru pe care teologii eretici, fie nu l-au cunoscut, fie l-au uitat.

Totuşi, diferenţa fundamentală dintre Biserica Răsăriteană şi Apuseană de la marea schismă din anul 1054 până astăzi, constă în înţelegerea diferită a Evangheliei lui Hristos. Apusul în acea vreme şi chiar şi mai înainte de aceea a început să înţeleagă Evanghelia ca o teorie, iar apoi şi ca una din multele teorii despre lume şi viaţă, în vreme ce Răsăritul înţelegea Evanghelia ca nevoinţă şi practică. De aici s-a ajuns la aceea că, Dogmatica a devenit în Apus o ştiinţă curat teoretică, adică una din multele filosofii, în timp ce în Răsărit a fost şi a rămas până în ziua de astăzi o ştiinţă practică. Dogmatica este o ştiinţă practică. Acesta este un lucru pe care teologii eretici fie nu l-au cunoscut, fie l-au uitat. Dogmatica chiar de la început a fost o ştiinţă practică. Aceasta au ştiut-o apostolii, sfinţii şi asceţii Bisericii Răsăritene, şi s-au străduit ca fiecare dogmă să o împlinească în ei înşişi, în viaţa lor.

(Sfântul Nicolae Velimirovici, Suta de capete de la Liubostinia, Editura Sophia, București, 2009, p. 26)

doxologia.ro/cuvant-de-folos/dogmatica-apuseana-vs-dogmatica-rasariteana

Dracii ne momesc prin patimile care există deja în sufletul nostru

Atunci când inima omului este înclinată spre satisfacerea plăcerilor, ea devine sursa gândurilor rele: „Din inima împătimită de plăcere răsar gânduri şi cuvinte spurcate.

De obicei, dracii ne momesc prin patimile care există deja în sufletul nostru, războindu-ne prin ele şi silindu-ne „la consimţirea cu păcatul”: „Dracii iau prilejurile de a stârni în noi gândurile pătimaşe din patimile aflătoare în suflet”. Cunoscând patimile încuibate acolo, ei ne îndeamnă mintea la „păcatul cu cugetul; iar acest păcat săvârşindu-se, o duc în sfârşit, ca pe o roabă, la faptă” (Sf. Maxim Mărturisitorul). Întrucât patima cea mai puternică este iubirea de sine, din care izvorăsc toate celelalte, în aceasta se nasc „cele trei gânduri mai cuprinzătoare ale poftei: gândul lăcomiei pântecelui, al slavei deşarte şi al iubirii de argint, cărora le urmează toate gândirile pătimaşe, dar nu toate în comun” (Sf. Talasie Libianul). Atunci când inima omului este înclinată spre satisfacerea plăcerilor, ea devine sursa gândurilor rele: „Din inima împătimită de plăcere răsar gânduri şi cuvinte spurcate” (Sf. Marcu Ascetul). Gândurile sunt atât involuntare cât şi voluntare; altfel spus, există gânduri care se ivesc fără ca noi să le dorim, şi gânduri care răsar din voia proprie. Cele involuntare sunt zămislite de păcatele săvârşite, iar cele voluntare de consimţirea voinţei: „Gândurile fără de voie răsar din păcatul de mai înainte, iar cele cu voia, din voinţa liberă. De aceea, cele din urmă sunt pricinile celor dintâi”. Sfântul Grigorie Sinaitul arată: „Pricinile patimilor sunt faptele păcătoase, iar pricinile gândurilor, patimile”.

În general, gândurile care vin de la demoni ne subjugă mintea, îndemnând-o la păcatul cu gândul şi cu lucrul. Dacă păcatul e săvârşit de mai multe ori, atunci se creează deprinderea, şi astfel apare patima; patimilor, care sunt răni ale sufletului, le urmează cugetările cele rele. Acelaşi fenomen se petrece şi în cazul rănilor trupeşti: există un element care provoacă rana, rana produce o neplăcere crescândă, neplăcerea - suferinţă acută, şi aşa mai departe.

(Mitropolit Hierotheos Vlachos, Psihoterapia ortodoxă: știința sfinților părinți, traducere de Irina Luminița Niculescu, Editura Învierea, Arhiepiscopia Timișoarei, 1998, pp. 250-251)

doxologia.ro/cuvinte-duhovnicesti/dracii-ne-momesc-prin-patimile-care-exista-deja-sufletul-nostru

Cine n-a cunoscut pe Dumnezeu prin Duhul Sfânt, acela nu-L poate căuta cu lacrimi…

Duhul Sfânt e iubire şi dulceaţă sufletului, minţii şi trupului. Şi cine a cunoscut pe Dumnezeu prin Duhul Sfânt, acela nesăturat, ziua şi noaptea, se avântă spre Dumnezeul Cel Viu, pentru că iubirea lui Dumnezeu e foarte dulce. Dar când sufletul pierde harul, atunci el caută din nou cu lacrimi pe Duhul Sfânt.

Dar cine n-a cunoscut pe Dumnezeu prin Duhul Sfânt, acela nu-L poate căuta cu lacrimi, şi sufletul lui e neîncetat frământat de patimi; mintea lui e ocupată cu gânduri pământeşti şi nu poate ajunge la vedere (contemplaţie), nici să cunoască pe Iisus Hristos, Care este cunoscut prin Duhul Sfânt.

(Cuviosul Siluan Athonitul, Între iadul deznădejdii şi iadul smereniei, Editura Deisis, 1996, pp. 160-161)

doxologia.ro/cuvant-de-folos/cine-n-cunoscut-pe-dumnezeu-prin-duhul-sfant-acela-nu-l-poate-cauta-cu-lacrimi

Starile duhului care primesc Sfintele Taine

Pecetea lui Hristos se întipăreşte în întreaga fire a creştinului, iar cel care o poartă va merge prin mijlocul umbrei morţii şi nu se va teme de rău. Ca să fim astfel, avem Tainele: Botezul şi Împărtăşania, căreia îi premerge Spovedania la cei ce au păcătuit după Botez. 

Pecetea lui Hristos se întipăreşte în întreaga fire a creştinului, iar cel care o poartă va merge prin mijlocul umbrei morţii şi nu se va teme de rău. Ca să fim astfel, avem Tainele: Botezul şi Impărtăşania, căreia îi premerge Spovedania la cei ce au păcătuit după Botez. Acestea ni le-a pus la îndemână Domnul; dar noi, pentru a le primi, trebuie să avem următoarele stări ale duhului: 

credinţa, care mărturiseşte: eu am pierit şi mă mântuiesc numai prin Domnul Iisus Hristos; 

dragostea, care râvneşte să jertfească totul Domnului Mântuitorului, fără a cruţa nimic; 

nădejdea, care nu aşteaptă nimic de la sine însăşi, încredinţată că Domnul nu o va părăsi, ci va avea de la El tot ajutorul, atât lăuntric, cât şi din afară, întreaga viaţă, până ce va fi luată acolo unde e El însuşi. 

(Sfântul Teofan Zăvorâtul, Tâlcuiri din Sfânta Scriptură pentru fiecare zi din an, Traducere din limba rusă de Adrian şi Xenia Tănăsescu-Vlas, Editura Sophia, 2011, p. 23)

doxologia.ro/cuvant-de-folos/eu-am-pierit-ma-mantuiesc-numai-prin-hristos

Cum se poate ajunge la frica de Dumnezeu?

Cum se poate ajunge la frica de Dumnezeu? Caută și o vei găsi. În această privinţă nu se poate spune: „fă aşa şi pe dincolo". Frica de Dumnezeu este o simţire duhovnicească, ce se zămisleşte în chip tainic în inimă din întoarcerea ei către Dumnezeu. Meditaţia ajută, ajută şi sforţarea, dar această simţire este dată în fapt de Domnul. Caut-o, deci, ca pe un dar şi ţi se va dărui; iar atunci când ţi se va dărui, ascult-o fără să cârteşti, căci ea va îndrepta în tine toate nedreptăţile. 

(Sfântul Teofan Zăvorâtul, Tâlcuiri din Sfânta Scriptură pentru fiecare zi din an, Traducere din limba rusă de Adrian şi Xenia Tănăsescu-Vlas, Editura Sophia, 2011, p. 23)

doxologia.ro/cuvant-de-folos/cum-se-poate-ajunge-la-frica-de-dumnezeu

Ce învățăm noi de la Sfântul Prooroc Ilie?

„Ce învățăm noi de la Sfântul Prooroc Ilie? În primul rând, faptul că există doar un singur Dumnezeu adevărat și o singură credință adevărată. Chiar numele Ilie înseamnă «Domnul este Dumnezeul meu».  Credința noastră nu este o credință inventată de noi, ci una arătată de Însuși Dumnezeu. Al doilea lucru pe care îl învățăm de la Sfântul Prooroc Ilie e că, dacă există un Dumnezeu adevărat care ni S-a revelat și ne-a spus cum este El, atunci  nu are rost să ne pierdem vremea cu alți dumnezei, cu alte credințe, păreri, perspective, asupra unui lucru atât de clar și atât de important.   Există în relația cu Dumnezeu o seriozitate, pentru că de această relație depinde mântuirea noastră, și o frumusețe aparte, pentru că ce poate fi mai deosebit decât să te pregătești încă din această viață pentru o întâlnire atât de grozavă cu Cel care te-a creat? Al treilea lucru pe care îl învățăm de la Sfântul Prooroc prăznuit în această zi este că nu suntem singuri. Când proorocul se plânge lui Dumnezeu că este un om bătrân și neputincios și că trebuie să vorbească și preoților, și poporului necredincios, Dumnezeu îi spune că nu este singurul dreptcinstitor, ci că mai sunt în popor 7000 de bărbați care nu și-au plecat genunchiul înaintea lui Baal. Din acest episod ne dăm seama că atunci când ni se pare că suntem singurii buni rămași, singurii în stare să facem lucrurile cele bune, Dumnezeu ne arată că mai sunt câțiva ca noi, primind astfel putere. Al patrulea lucru pe care îl învățăm astăzi este că oricât de tulburată ar părea această lume și oricât de împotrivitoare, noi nu trebuie să ne temem. Atunci când noi vedem în jurul nostru numai răutate, numai minciună, numai lipsă de orice sens, trebuie să-L căutăm pe Dumnezeu în liniștea sufletului nostru, după cum Dumnezeu nu i s-a arătat pe munte lui Ilie în sunet de trâmbiță puternică sau de vânt năprasnic, ci în suflare ca de zefir, ca de vânt subțire.  . Un ultim lucru pe care doresc a-l menționa este acela este că Sfântul Prooroc Ilie este respectat și iubit pentru că mesajul său nu trece odată cu trecerea vremurilor, arătându-se din aceasta că Dumnezeul nostru nu este doar un Dumnezeu de duminică sau de sărbătoare, ci un Dumnezeu viu și omniprezent”.

 Arhim. Hrisostom Rădășanu

doxologia.ro/actualitate/arhiepiscopia-iasilor/ce-invatam-noi-de-la-sfantul-prooroc-ilie

Arhim. Arsenie Papacioc - 3 ani de la adormire

  Arhimandritul Arsenie Papacioc, unul dintre cei mai cunoscuți și iubiți duhovnici ai Ortodoxiei, s-a născut în 1914. S-a călugărit de tânăr, la Mănăstirea Sihăstria. A fost egumen la Mănăstirea Slatina, de unde a fost arestat şi dus la Suceava. După ani de detenţie, în 1976, a ajuns la Mănăstirea „Sfânta Maria” – Techirghiol, pe care a păstorit-o până în dimineața zilei de marți, 19 iulie 2011, când s-a mutat la Domnul.

„Vanitas vanitatum et omnia vanitas” („deșertăciunea deșertăciunilor, toate sunt deșertăciune”), afară de iubire. Cât și cum ai știut să iubești ieri, atât de mare și frumos ești azi.

Apără-te de lumea rea dar nu înceta s-o iubești. E greu? Nu este greu dacă știi și crezi cu adevărat că pomenindu-i în rugăciune „aprinzi cărbuni pe capul lor”.

(Arhimandritul Arsenie Papacioc, Scrisori către fiii mei duhovnicești, Mănăstirea Dervent, Constanța, 2000, pp. 122-123)

doxologia.ro/cuvinte-duhovnicesti/cat-cum-ai-stiut-sa-iubesti-ieri-atat-de-mare-frumos-esti-azi

Semnul rânduielii dumnezeieşti este sfinţita odihnă

Sfinţita odihnă poate fi aflată numai atunci când cugetul şi inima se cufundă în smerenia lui Hristos şi în blândeţea Lui, deprinzându-le din Evanghelie. Aceste două virtuţi pun în rânduială trăsăturile chipului aruncat în neorânduială de tulburarea care îl însoţeşte nedespărţit pe orice om ce slujeşte patimilor. 

Când Domnul vede un suflet care se curăţă prin pocăinţă, atunci începe, puţin câte puţin, pe măsura curăţiei lui, să înnoiască în el, prin Sfântul Duh, trăsăturile chipului Său, nuanţele şi culorile asemănării Sale. Mai întâi de toate, îl pecetluieşte cu blândeţea şi cu smerenia. Învăţaţi-vă de la Mine, grăieşte El, că sunt blând şi smerit cu inima, şi veţi afla odihnă sufletelor voastre (Mt. 11, 29). Sfinţita odihnă poate fi aflată numai atunci când cugetul şi inima se cufundă în smerenia lui Hristos şi în blândeţea Lui, deprinzându-le din Evanghelie. Aceste două virtuţi pun în rânduială trăsăturile chipului aruncat în neorânduială de tulburarea care îl însoţeşte nedespărţit pe orice om ce slujeşte patimilor. Semnul rânduielii este sfinţita odihnă. Atunci, pe trăsăturile deja îndreptate sunt aşternute sfintele culori, care mângâie privirea duhovnicească: bunătatea, milostivirea, curăţia minţii, a inimii şi a trupului, credinţa vie, căreia nu îi pasă de nici un lucru deşert, care îl învaţă pe om să urmeze lui Hristos pe de-a-ntregul, răbdarea, care rămâne mai presus de toate necazurile vremelnice, care iubeşte necazurile ca pe o împărtăşire de pătimirile lui Hristos, iubirea de Dumnezeu şi de aproapele, care năzuieşte să împlinească toate îndatoririle omului faţă de Ziditorul său şi faţă de zidirile asemenea lui, care trebuie să fie una în Ziditorul lor. Îmbrăţişaţi lepădarea de sine şi urmaţi Evanghelia!

(Sfântul Ignatie Briancianinov, De la întristarea inimii la mângâierea lui Dumnezeu, Editura Sophia, 2012, pp. 157-158)

doxologia.ro/cuvant-de-folos/semnul-randuielii-dumnezeiesti-este-sfintita-odihna

Legătura dintre Sfinta Spovedanie și Sfanta Împărtășanie

Dacă sîntem conştienţi de importanţa Sfin­tei împărtăşanii, atunci nu o banalizăm şi nu o laici­zăm.

- De cîte ori se spovedesc călugării din mănăstirea Dumneavoastră şi mirenii care vin acolo?

- Lucrul acesta este variat. Printre credincioşii laici care vin în mănăstirea noastră sînt mai cu seamă ci­prioţi greci. Pentru aceşti credincioşi pregătirea în ve­derea Sfintei împărtăşanii se face mai ales prin post. Trebuie să spunem că la ei spovedania a căzut puţin în desuetudine, pentru că nu mai este legată regulat de Sfînta împărtăşanie. Se împărtăşesc de fiecare dată cînd merg la biserică. Adesea sînt întîlniţi oameni în vîrstă de 30, 40, 50 de ani care vin să se spovedească pentru prima dată. Se împărtăşesc fără a se spovedi. Una din raţiuni este aceea că există puţini preoţi care au primit binecuvîntarea specială pentru a spovedi (în Biserica dumneavoastră am înţeles că preoţii primesc darul duhovniciei îndată după hirotonie). De aceea, spovedania este mai rară, deşi ar trebui să fie mai deasă. Asta depinde şi de neam, în cazul nostru este vorba despre ciprioţii greci; nu este aceeaşi situaţie la grecii din Grecia sau la ruşii din Rusia sau din diaspora.

Există obiceiuri diferite, sînt mai multe feluri de a proceda în ce priveşte spovedania şi împărtăşania. Unii se împărtăşesc regulat, dar se spovedesc doar o dată pe lună. Alţii se spovedesc de fiecare dată cînd se împărtăşesc. Şi cred că aceasta este cea mai bună soluţie, cea mai bună în sensul că trebuie să ai conşti­inţa împăcată că ai obţinut dezlegare. Dar dacă cineva care, de pildă, s-a spovedit astăzi şi se împărtăşeşte în cursul săptămînii acesteia de două sau de trei ori, fără ca în această perioadă să fi săvîrşit păcate de moarte, bineînţeles, atunci nu cred că este un păcat de moarte dacă te-ai împărtăşit de două sau de trei ori cu ace­eaşi spovedanie. Adică nu trebuie să fim nici aşa rigizi, încît să legăm spovedania în mod absolut de îm­părtăşanie. Dacă sîntem conştienţi de importanţa Sfin­tei împărtăşanii, atunci nu o banalizăm şi nu o laici­zăm. Dar dacă nu sîntem conştienţi, atunci cădem în acest laicism al catolicilor. Şi atunci mergem la îm­părtăşanie după ce am mîncat, fără să fim spovediţi şi nu cîştigăm nimic. Mai bine nu am merge deloc.

Dar nici aşa cum se întîmplă la noi, ca să rămîi un an de zile fără să te duci deloc la împărtăşanie; e tot un fel de laicism, în sens invers însă. Vedeţi, extreme­le trebuie evitate. Dacă omul are o prezenţă de spirit, dacă are o responsabilitate a credinţei, atunci este atent cu el însuşi şi totul merge bine. În mănăstirea noastră, părintele duhovnic este Pă­rintele Sofronie, dar sînt şi alţi duhovnici, pentru că el acum, la 97 de ani, nu mai poate spovedi şi înseamnă că spre ceilalţi părinţi duhovnici se îndreaptă călugării care se spovedesc. Dar lucrul acesta nu-i planificat; este o deliberare personală. Nu există în mănăstirea noastră un moment precis pentru spovedanie. 

(Părintele Symeon)

(Celălalt Noica – Mărturii ale monahului Rafail Noica însoțite de cîteva cuvinte de folos ale Părintelui Symeon, ediția a 4-a, Editura Anastasia, 2004, pp. 140-141)

doxologia.ro/cuvinte-duhovnicesti/legatura-dintre-sfinta-spovedanie-sfanta-impartasanie

În cele din urmă vrem ceva de la Hristos sau Îl vrem pe Însuși Hristos?

Există clipe când suntem mai „evlavioși” ca de obicei și, mânați de acea „evlavie”, spunem: „Dumnezeu îmi pune la încercare răbdarea, credința, smerenia”. Aflăm o grămadă de moduri pentru a schimba judecata lui Dumnezeu împotriva noastră în lauda noastră. Suntem atât de răbdători, încât Îl putem suporta chiar și pe Dumnezeu.

Atunci când cugetăm la absența lui Dumnezeu, nu merită să ne întrebăm pe noi înșine: Cine este vinovat pentru aceasta? Noi, totdeauna Îi atribuim vinovăția lui Dumnezeu, totdeauna Îl acuzăm pe El, fie direct, fie înaintea oamenilor, că este absent, că niciodată nu este prezent atunci când avem nevoie de El, că niciodată nu răspunde ori de câte ori scăpăm la El.

Există clipe când suntem mai „evlavioși” ca de obicei și, mânați de acea „evlavie”, spunem: „Dumnezeu îmi pune la încercare răbdarea, credința, smerenia”. Aflăm o grămadă de moduri pentru a schimba judecata lui Dumnezeu împotriva noastră în lauda noastră. Suntem atât de răbdători, încât Îl putem suporta chiar și pe Dumnezeu. Când mergem să ne rugăm, totdeauna vrem CEVA de la El și niciodată pe EL. Aceasta se poate numi legătură? Ne purtăm în felul acesta cu prietenii noștri? Țintim mai ales la acela care ne poate da prietenia sau îl iubim pe prieten? Se întâmplă același lucru în legăturile noastre cu Dumnezeu?

Să cugetăm puțin la rugăciunile noastre, la ale voastre și la ale mele. Gândiți-vă la căldura, la profunzimea și la intensitatea pe care le are rugăciunea voastră când se face pentru cineva pe care-l iubiți sau pentru ceva care are mare importanță pentru viața voastră. Atunci inima voastră este deschisă, tot lăuntrul vostru este pironit la rugăciune. Nu cumva aceasta înseamnă că Dumnezeu are vreo oarecare însemnătate pentru voi? NU, nicidecum! Ci, în mod simplu, vă preocupă numai subiectul rugăciunii voastre.

Când faceți rugăciune plină de însuflețire, profundă și intensă, care se referă la persoana iubită sau la situația care vă mâhnește, apoi vă întoarceți la următoarea cerere, care nu vă preocupă, și dispoziția voastră dintr-odată îngheață, ce s-a schimbat? Oare a „înghețat” Dumnezeu? Sau s-a „îndepărtat”? Cu siguranță nu! Ci aceasta înseamnă că toată înflăcărarea, toată intensitatea rugăciunii voastre nu s-a născut din prezența lui Dumnezeu, nici din credința voastră în El, din dragostea tare pentru El și din simțirea prezenței Sale, ci s-a născut numai și numai din neliniștea voastră pentru acea persoană sau pentru acea situație, iar nu pentru Dumnezeu. Așadar de ce ne surprinde faptul că această absență a lui Dumnezeu ne afectează? Pentru că noi suntem cei care absentăm, noi devenim reci, de vreme ce nu ne mai interesează Dumnezeu. De ce? Pentru că Dumnezeu nu are atâta însemnătate pentru noi.

Există, de asemenea, și alte cazuri în care Dumnezeu este „absent”. Atâta vreme cât noi suntem adevărați, adică suntem cu adevărat noi înșine, Dumnezeu se poate să fie prezent și să facă ceva pentru noi, dar din moment ce ne străduim să devenim ceea ce în esență nu suntem, atunci nu ne rămâne nimic de spus, nici nu avem ceva al nostru. Ci devenim o personalitate ireală, o prezență nesinceră, iar de această prezență nu se poate apropia Dumnezeu.

Ca să ne putem ruga trebuie să trăim în starea care este definită ca Împărăție a lui Dumnezeu. Trebuie să recunoaștem că El este Dumnezeu, Împăratul, și trebuie să ne predăm Lui. Cel puțin trebuie să ne interesăm care este voia Lui, cu toate că nu suntem în stare s-o împlinim. Iar dacă nu suntem destoinici pentru aceasta, dacă ne comportăm cu Dumnezeu ca acel bogat tânăr, care nu a putut să-L urmeze pe Hristos pentru că era foarte bogat, atunci cum Îl vom întâlni?

Adeseori, faptul că am dori să dobândim prin rugăciune, printr-o profundă legătură cu Dumnezeu, pe care atât de mult o dorim, nu este decât o simplă dorință de fericire și nimic altceva. Nu suntem pregătiți să le vindem pe toate pe care le avem, ca să cumpărăm mărgăritarul de mult preț. Așadar cum este cu putință să dobândim acest mărgăritar de mult preț? Este El așteptarea noastră?

În cele din urmă vrem ceva de la Hristos sau Îl vrem pe Însuși Hristos?

 
Sursa: marturieathonita.ro/in-cele-din-urma-vrem-ceva-de-la-hristos-sau-il-vrem-pe-insusi-hristos/

Mitropolitul Anthony Bloom

doxologia.ro/cuvinte-duhovnicesti/cele-din-urma-vrem-ceva-de-la-hristos-il-vrem-pe-insusi-hristos

Teologul abstract, nu atinge desăvârşirea

Multora dintre cei ce cheltuiesc o uriaşă energie spre a învăţa predania teologică a Bisericii, cunoaşterea lor intelectuală le apare ca şi cum ar fi atins deja desăvârşirea.

Mă mâhneşte doar faptul că multora dintre cei ce cheltuiesc o uriaşă energie spre a învăţa predania teologică a Bisericii, cunoaşterea lor intelectuală le apare ca şi cum ar fi atins deja desăvârşirea. Cu teologia abstractă este cu neputinţă a atinge desăvârşirea. În viaţa istorică puterea în Biserică este dată nu sfinţilor, ci cărturarilor, şi în aceasta constă tragedia lumii şi a Bisricii.

(Arhimandritul Sofronie, Cuvântări Duhovniceşti, vol I, Editura Accent Print, p. 60)

doxologia.ro/cuvinte-duhovnicesti/teologul-abstract-nu-atinge-desavarsirea

”Tratamentul” cu Iisus Hristos. Simplu, nu?

O relaţie sănătoasă cu Dumnezeu înseamnă, implicit, o relaţie sănătoasă cu toţi oamenii, cu lumea întreagă. Nimeni nu poate face un milimetru pe calea mântuirii, nimeni nu poate gusta din fericirea de a fi fără a se deschide către Dumnezeu-Omul, Iisus Hristos. Când Îl caut pe El, găsesc totul. Când sunt cu El, totul are sens, inclusiv suferinţa...

Luna iulie, a acestui an omagial euharistic, are patru duminici, toate dedicate unor vindecări făcute de Mântuitorul. Fapt plin de semnificaţii, întrucât spovedania şi împărtăşania – despre care vorbim, mai ales, în 2014 – sunt taine ale vindecării fiinţei noastre.

„Nu sunt vrednic, Stăpâne Doamne..”

În prima duminică, s-a vorbit în biserici despre vindecarea slugii sutaşului (Matei 8, 5-13). Acest soldat roman – sutaşul – arată o credinţă care-L uimeşte şi pe Hristos. El este convins că, precum un comandant porunceşte soldaţilor din subordine, iar ordinul se execută, tot aşa şi Dumnezeu porunceşte, indiferent de la ce distanţă, şi cel bolnav se vindecă. De poruncit, Domnul porunceşte asupra duhurilor necurate, care prind putere asupra noastră atunci când păcătuim (adică le facem voia). În taina spovedaniei, credinciosul primeşte, cu puterea lui Dumnezeu, prin cuvântul rostit de duhovnic, dezlegare de aceste duhuri (şi, implicit, iertare pentru păcatele săvârşite).

Sutaşul roman invocă însă şi un alt motiv pentru care Hristos nu ar trebui să meargă până la casa sa. El Îi spune Domnului: „nu sunt vrednic să intri sub acoperişul sufletului meu” (v. 8). O formulare similară găsim şi în rugăciunea a noua, care se citeşte înainte de a ne împărtăşi: „Nu sunt vrednic, Stăpâne Doamne, să intri sub acoperământul sufletului meu...” Unii ar putea să vadă, aici, un argument în susţinerea faptului că nu te poţi apropia de sfintele taine dacă te crezi nevrednic. Căci nici Domnul – nu-i aşa? – n-a mai mers, într-o atare situaţie, în casa sutaşului. Or, nu despre asta este vorba. Mântuitorul n-a mai mers până acolo pentru că nu mai era nevoie, vindecarea s-a făcut de la distanță, fără a mai trece pragul acelei case. Nu noi hotărâm dacă suntem sau nu vrednici de împărtăşire; dacă am crede că asta e în puterea noastră, am fi într-o cumplită înşelare. Duhovnicul este cel care decide în ce măsură suntem sau nu pregătiţi spre a ne cumineca cu sfintele taine. În plus, acea rugăciune, a noua, amintită mai sus, continuă, imediat: „...ci de vreme ce Tu, ca un iubitor de oameni, vrei să locuieşti întru mine, îndrăznind mă apropii”. Aşadar, ne cuminecăm cu Domnul pentru că asta voieşte El, e dorinţa Lui de a ne împărtăşi nouă Trupul şi Sângele Său, nu pentru că am avea noi vreo vrednicie (sau vreun merit) oarecare. Hristos Domnul prooroceşte, spunând: „mulţi de la răsărit şi de la apus vor veni şi vor sta la masă (...) în Împărăţia cerurilor” (Matei 8, 11). Prin asta arată şi că, după ce se va fi botezat, şi sutaşul urma să se unească euharistic cu Împăratul tuturor.

Te deranjează când cineva se împărtăşeşte?

Vindecarea celor doi demonizaţi din ţinutul Gadarei(Matei 8, 28-34; 9,1) este subiectul celei de a doua duminici, cea care urmează, a acestei luni. În această pericopă evanghelică avem confirmarea şi întărirea celor de mai sus.„Ce ai tu cu noi, Iisuse, Fiul lui Dumnezeu? Ai venit aici mai înainte de vreme ca să ne chinuieşti?” (v. 29) – reacţionează demonii la vederea Mântuitorului. Asta pentru că diavolii ştiau că urma să vină Mesia şi să scoată pe oameni de sub puterea lor, de sub jugul pe care-l puseseră peste Adam şi Eva, înşelându-i. Chiar dacă manifestările exterioare nu sunt neapărat precum cele ale unui demonizat, a păcătui înseamnă, de fapt, a lăsa pe draci să capete putere asupra noastră. Spovedania este tocmai calea de a ieşi de sub această tiranie a puterilor întunericului şi intrarea sub ascultarea lui Dumnezeu, Cel care ne eliberează. „Prin păcatele noastre, noi îi împuternicim să facă rău. În acelaşi fel, prin puterea credinţei noastre călcăm peste capurile demonilor şi devin supuşi ai noştri prin biruinţa lui Hristos” (Petru Hrisologul). Aici, pe pământ, biruinţa încă nu e deplină. Dar va veni vremea când diavolii vor fi îngrădiţi, nu vor mai avea libertatea de a ispiti, aşa cum o au acum.

Putem sesiza uşor când cineva e posedat, sunt semne exterioare clare. Dar când suntem biruiţi de păcate, când suntem împătimiţi, ne vine mai greu să sesizăm că suntem sub influenţa şi sub puterea satanei. Diavolul ne păcăleşte, învăţându-ne că nu am avea nevoie de spovedanie decât atunci când avem păcate grele pe conştiinţă. Dar nu mai sesizăm că modul în care ne trăim viaţa de zi cu zi ne leagă cu lanţuri cu mult mai grele decât jugul pus asupra demonizaţilor. Precum gadarenii, avem aparenţă de oameni onorabili, care trăiesc şi se integrează în societate, dar de fapt suntem cu totul robi ai plăcerii şi ai câştigului material. Acei gadareni, care au cerut lui Hristos să plece din hotarele lor (v. 34), sunt prototip al celor care vor să-şi vadă în continuare de viaţa lor şi cărora nu le convine să li se spună că e ceva greşit în traiul lor zilnic. Nu vor să audă că trăiesc, de fapt, în mocirlă, înnămoliți, ca porcii pe care-i ocrotesc, şi că se hrănesc, precum aceştia, din mizeriile acestei lumi.

Curăţirea de păcate nu este dorită de toţi. Ea nu convine celor ce nu văd decât pagubă în faptul că, prin pocăinţă, este eliminat tot ceea ce este „porcesc” în viaţa lor. Vor să beneficieze, în continuare, precum gadarenii de odinioară, de câştiguri materiale obţinute prin încălcarea Legii lui Dumnezeu. În loc să se împărtăşească, hrănindu-se euharistic din prezenţa lui Hristos, ei preferă carnea lumii. Mai mult, prin alungarea lui Hristos, ei nu lasă nici pe alţii să ajungă la părtăşie cu Acesta. E ceea ce se întâmplă şi în zilele noastre, când aşa-zişi credincioşi nu doar că nu se străduiesc a se apropia de sfântul potir, ieşind din mocirla păcatului, dar şi pe alţii îi critică atunci când îi văd că se împărtăşesc. Când te deranjează că cineva se împărtăşeşte (cu binecuvântare şi rânduială, evident) şi găseşti motive să-l judeci ca fiind nevrednic de asta, te deranjează, de fapt, prezenţa lui Dumnezeu, manifestă în împărtăşanie. Ai vrea să-L ţii cât mai la distanţă de „hotarele” vieţii tale, încât nici măcar prin intermediul celor din proximitate să nu se apropie de tine.

O „afacere” între duhovnic şi ucenic?

În duminica în care se va vorbi despre vindecarea slăbănogului din Capernaum (Matei 9, 1-8) regăsim o evidentă legătură între Evanghelie şi taina spovedaniei, mai ales. Hristos îi spune slăbănogului (paraliticului): „iertate sunt păcatele tale” (v. 2), vindecându-l sufleteşte mai înainte de a-i tămădui boala din trup. Iar cei de faţă, în vremea aceea, „au slăvit pe Dumnezeu, Cel care dă oamenilor asemenea putere” (v. 8). Într-adevăr, şi azi oamenii au „asemenea putere”, căci s-a dat ierarhilor şi preoţilor puterea de a lega şi dezlega păcatele, în numele lui Dumnezeu. Iar iertarea de păcate, obţinută în taina spovedaniei, înseamnă şi reprimirea în comunitatea Bisericii, reintegrarea celor care s-au depărtat. În molitfa (rugăciunea) de la taina spovedaniei, se spune, cu privire la cel ce se spovedeşte: „Împacă-l şi-l uneşte pe dânsul cu sfânta ta Biserică în Iisus Hristos...”. Căci şi Domnul vindecă pe slăbănog „văzând credinţa lor” (v. 2), adică a celor care l-au adus. Taina spovedaniei nu este o „afacere” între duhovnic şi ucenic, ci implică, cumva, întreaga comunitate, duhovnicul fiind delegat de episcop spre a reprezenta, în acest sens, Biserica. De altfel, la începuturi, spovedania era publică, iar cel ce se pocăia era reprimit de toţi cei de faţă. Ulterior, din pricina smintelilor, doar duhovnicul mai ascultă, în taină, mărturisirea păcatelor, dar el în numele Bisericii lui Hristos dă dezlegare şi primeşte pe cel ce se pocăieşte.

Faptul că Domnul spune slăbănogului, „ia-ţi patul şi mergi la casa ta” (v. 6) înseamnă că mai porţi semnul păcatului şi al slăbiciunii tale, că mai ai de lucru (mai ales) după ce ai fost dezlegat de păcat. Noi oricând putem cădea, chiar mai tare decât înainte, în cele rele. De aceea ne este de folos să avem înaintea ochilor patul pe care am suferit – imaginea căderii şi a neputinţei noastre. Psalmistul spune: „păcatul meu înaintea mea este pururea” (Ps. 50, 4). Atâta vreme cât suntem pe pământ, nu suntem scutiţi de ispita de a cădea chiar şi în păcate mai grave decât cele anterioare, ba chiar şi după o asceză severă sau după îndelungi perioade de viaţă sfântă (sunt multe exemple în sinaxar).

Comentând reacţia de uimire a celor care au fost de faţă când a vindecat Domnul pe slăbănog, Ilarie de Poitiers constată că „admiraţia, iar nu teama trebuie să aducă această vindecare. (...) Învăţătura ajunge la limanul potrivit şi, încetând frica din ei, Dumnezeu este preaslăvit pentru că a dat o asemenea putere oamenilor”. Frică poate să îţi fie şi de un lucru sau de un animal. Admiraţie nu poţi avea însă decât faţă de o persoană, cu care ai vrea să te asemeni. De aceea, vindecarea deplină nu vine decât prin întâlnirea personală cu Hristos Domnul. Unii tâlcuiesc şi acum, într-un mod greşit, o rugăciune a Sfintei Liturghii în care se spune, cu puţin înainte de momentul împărtăşirii: „Şi ne învredniceşte, prin mâna ta cea puternică, a ni se da nouă Preacuratul Tău Trup şi Scumpul Tău Sânge, şi, prin noi, la tot poporul”, cum că aici ar fi dovada că, dacă se împărtăşeşte slujitorul altarului, atunci s-ar împărtăşi, prin intermediul acestui cleric, şi cei care nu se cuminecă propriu-zis. Or, este aberant a susţine că te poţi împărtăşi prin intermediul altcuiva. E ca şi cum ţie îţi este foame şi te poţi hrăni chiar şi dacă a mâncat cineva din casa ta. (Asta ne aduce aminte de gluma aceea amară că „şampania este băutura clasei muncitoare... dar pe care o bea prin reprezentanţii ei, burghezimea!”). Relaţia cu Dumnezeu, chiar dacă mijlocită, nu se poate „consuma” prin intermediari; după cum ea nu se poate epuiza nici doar la nivel privat, personal, excluzând dimensiunea comunitară.

„Ce simplu este, de fapt, totul”

Vindecarea a doi orbi şi a unui mut din Capernaum(Matei 9, 27-35) constituie subiectul Evangheliei din ultima duminică a lunii iulie 2014. Pe cei doi orbi, Hristos îi întreabă: „Credeţi că pot să fac eu aceasta?” (v. 28). De aici înţelegem că nimic nu „funcţionează” automat în Biserică. Sunt persoane care cer să le fie binecuvântată casa, maşina, viaţa lor însăşi şi apelează, de aceea, la slujbele Bisericii. Dar puterea lui Dumnezeu lucrează pe măsura deschiderii noastre, a credinţei noastre. Aşa este şi cu spovedania şi cu împărtăşania, de la care, uneori, se aşteaptă rezultate spectaculoase, dar fără o implicare personală. Se uită, prea adesea, că sfintele taine ni-L fac accesibil pe Dumnezeu, ni-L apropie, dar ele nu sunt o pilulă care acţionează oricum în organismul nostru, indiferent de atitudinea noastră. În ultimă instanţă, ceea ce ne vindecă – în sensul că ne mântuieşte– este taman modul nostru de a relaţiona cu Dumnezeu, disponibilitatea de a-I face loc în inima noastră, în toate ale noastre. Dacă Îl primim, vom avea minunate surprize, vom fi cu totul uimiţi şi vom rosti, precum evreii: „Niciodată nu s-a arătat aşa în Israel” (v. 33). Adică, vom spune şi noi: „Doamne, nu am crezut niciodată că Tu eşti atât de minunat. Nu am cunoscut strălucirea Ta, inima mea nu a mai cunoscut aşa o dulceaţă şi aşa o bucurie! Ce simplu este, de fapt, totul: e de ajuns ca eu să fiu cu Tine şi totul se schimbă, totul se luminează, în chipul cel mai firesc. Toate ostenelile şi căutările mele cumulate de-a lungul unei vieţi nu mi-au adus nici o fărâmă din pacea şi iubirea pe care le simt fiind cu Tine. Aşa, simplu şi total...”

O relaţie sănătoasă cu Dumnezeu înseamnă, implicit, o relaţie sănătoasă cu toţi oamenii, cu lumea întreagă. Nimeni nu poate face un milimetru pe calea mântuirii, nimeni nu poate gusta din fericirea de a fi fără a se deschide către Dumnezeu-Omul, Iisus Hristos. Când Îl caut pe El, găsesc totul. Când sunt cu El, totul are sens, inclusiv suferinţa... Ţi-e sufletul bolnav? Caută „tratamentul” numit Iisus Hristos. Se administrează sub multe forme, în spitalul numit Biserică. Ia aminte: toate celelalte soluţii propuse de omenire sunt paliative, ca nişte analgezice administrate unor bolnavi de cancer

 

 pr. Constantin Sturzu

 

doxologia.ro/puncte-de-vedere/tratamentul-cu-iisus-hristos-simplu-nu

Poruncile lui Dumnezeu

Lucrarea poruncilor, care păzesc viaţa curată şi dau viaţă celui ce le împlineşte (Neemia 9, 29), tocmai slujba aceasta o are: dezgroparea comorii sau deşteptarea puterilor sădite în noi la a doua naştere, trezirea la viaţa cea după Hristos şi Duhul Sfânt.

Dumnezeu se găseşte în poruncile Sale şi prin porunci vine la noi şi pe noi ne strămută în Sine; precum şi întors: prin fărădelegi se strecoară vrăjmaşul şi ajungem de-o asemănare cu el. Deci, cei ce ajung la hotarul morţii în nelucrarea poruncilor, nu se vor mântui, ca unii ce n-au aflat comoara, ba şi talantul de negustorie l-au îngropat în pământ.

Aşa vrea Iisus să ne însuşim împlinirea poruncilor: precum nu mulţumeşti servitorului tău care te serveşte, iar acela n-are nici un motiv să se supere tot aşa şi noi faţă de Dumnezeu, nu vom avea pretenţia ca Dumnezeu să ne mulţumească precum că I-am împlinit poruncile.

(Părintele Arsenie Boca mare îndrumător de suflete din secolul XX, Editura Teognost, Cluj-Napoca, 2002, p. 132)

doxologia.ro/cuvinte-duhovnicesti/poruncile-lui-dumnezeu

Fără Hristos, omul este de fapt fără „cap”

Fără Hristos, omul este de fapt fără cap, cu adevărat fără eu, fără eul cel veşnic, fără un eu nemuritor asemănător lui Dumnezeu. Fără Dumnezeu-omul Hristos, omul nu există; el este ceva mai puţin decât un om, pe jumătate om sau nu este om deloc. Iar odată ajunşi în acest punct, trebuie să adăugăm următorul adevăr: fără Dumnezeu-omul Hristos omul este pururea rob al morţii, al păcatului şi al diavolului. 

(Părintele Iustin Popovici, Credința Ortodoxă și viața în Hristos, Traducere: prof. Paul Bălan, Editura Bunavestire, Galaţi, 2003, p. 45)

doxologia.ro/cuvant-de-folos/fara-hristos-omul-este-de-fapt-fara-cap

Privindu-ne în oglinda Evangheliei...

Mare şi atotsfântă carte este Evanghelia! În ea este zugrăvit omul nou, cel după asemănarea lui Dumnezeu – iar care trebuie să fie însuşirile omului celui nou, ne-o arată poruncile lui Hristos. Prin ele, Hristos ne-a descoperit însuşirile Sale, felul Său de a gândi şi de a făptui. 

Inima se poate desfăta de pacea cea fericită doar când rămâne în poruncile evanghelice, când rămâne în ele cu lepădare de sine. Atunci când se iveşte în ea o altă dreptate, îşi pierde odihna.

Mare şi atotsfântă carte este Evanghelia! În ea este zugrăvit omul nou, cel după asemănarea lui Dumnezeu – iar care trebuie să fie însuşirile omului celui nou, ne-o arată poruncile lui Hristos. Prin ele, Hristos ne-a descoperit însuşirile Sale, felul Său de a gândi şi de a făptui. Privind în oglinda Evangheliei la noi înşine, putem, puţin câte puţin, să ne cunoaştem neajunsurile, să ne dezbrăcăm de concepţiile şi de însuşirile omului celui vechi, să le înlocuim cu gânduri şi însuşiri evanghelice, cu gândurile şi însuşirile lui Hristos. În aceasta constă sarcina, problema pe care trebuie să o rezolve, să o îndeplinească creştinul în vremea vieţii sale pământeşti. Trebuie să ne zugrăvim în suflet portretul lui Hristos, să-i împărtăşim asemănarea cu modelul lui. Portretele care nu seamănă cu originalul vor fi respinse la expoziţia generală, când fiecare dintre oameni va fi cercetat ca să se vadă în ce măsură a păzit şi a înnoit în sine chipul şi asemănarea Făcătorului şi Dumnezeului său. Chipurile pe care trăsăturile şi culorile sunt atât de schimonosite încât s-a pierdut orice asemănare vor auzi: Nu vă cunosc pe voi! Ele nu vor fi recunoscute. De ele Se va lepăda Domnul!

(Sfântul Ignatie Briancianinov, De la întristarea inimii la mângâierea lui Dumnezeu, Editura Sophia, 2012, pp. 155-156)

doxologia.ro/cuvant-de-folos/privindu-ne-oglinda-evangheliei

Harul primit la Botez

Cum trebuie să descoperim, să înmulţim şi să încălzim Harul Sfântului Duh primit de noi la Botez? Noi trebuie să facem acest lucru prin împlinirea neabătută a poruncilor dumnezeieşti. În aceasta stă toată lucrarea mântuirii noastre şi calea vieţii mântuitoare.

Da, este grea şi foarte îngustă această cale. De aceea Domnul a şi spus: strâmtă este poarta şi îngustă este calea care duce la viaţă şi puţini sunt care o află (Matei 7, 14). Ce jalnic este că foarte mulţi dintre creştinii ortodocşi nu vor să meargă pe această cale îngustă a păzirii poruncilor mântuitoare, ci preferă să meargă pe calea cea largă a satisfacerii neînfrânate a poftelor proprii şi a voii proprii.

Atunci Domnul ne trage aproape cu forţa spre mântuire şi în locul Crucii împlinirii poruncilor Lui, ne trimite Crucea unor dureri şi necazuri. În aceste cazuri, ni se cere o răbdare fără cârtire a acestor necazuri, iar noi trebuie să căutăm nu să lepădăm greutatea aceastei Cruci, ci să împlinim cu măsură cuvintele lui Hristos: Prin răbdarea voastră veţi dobândi sufletele voastre (Luca 21, 19). Dacă vom merge pe această cale mântuitoare având răbdarea creştină, atunci Domnul ne va pune mai sus decât marii nevoitori ai cucerniciei.

(Sfântul Ierarh Serafim (Sobolev) Făcătorul de minuni din Sofia, Predici, Editura Adormirea Maicii Domnului, Bucureşti, 2007, pp. 89-90)

doxologia.ro/cuvant-de-folos/calea-vietii-mantuitoare

Jertfa - singurul grai care mai ajunge la inima oamenilor

De ce L-a dat Dumnezeu pe Fiul Său, Iisus, spre jertfă, şi încă jertfă de Cruce? Pentru că singurul grai care mai poate răzbi până la inima oamenilor, s-a dovedit că nu mai rămâne altul, decât Jertfa Cuiva pentru ei.

De ce L-a dat Dumnezeu pe Fiul Său, Iisus, spre jertfă, şi încă jertfă de cruce? Pentru că singurul grai care mai poate răzbi până la inima oamenilor, s-a dovedit că nu mai rămâne altul, decât Jertfa Cuiva pentru ei.

Când moare cineva pentru tine, pe acela nu-l poţi uita niciodată. La începutul unuia dintre războaie, ieşise o lege că poţi lipsi de la război dacă îţi găseşti un înlocuitor. Greu de găsit înlocuitor la moarte. Era undeva un om, cu o casă de copii, dar necredincios şi trebuia să plece la război. Când la plecare, iată vine la el un tânăr şi-i spune: „Eu sunt singur, chiar dacă mor după mine nu plânge nimeni; merg eu în locul dumitale la război!”. S-a dus tânărul. După oarecare vreme tânărul cade rănit de moarte şi cum ajunge acasă, moare. Mormântul său era mereu împodobit cu flori şi nimeni nu ştia cine i le pune, până când într-o noapte a fost găsit necredinciosul că-i ducea flori la mormânt:

- Bine, dar tu nu crezi în Dumnezeu!
- Ba acum cred, fiindcă numai Dumnezeu i-a putut da tânărului acestuia iubirea de mine şi de copiii mei, ca să meargă el în locul meu la moarte, şi asta numai Dumnezeu a mai facut-o, când a trimis pe Fiul Său să moară în locul nostru!

(Părintele Arsenie Boca, Cuvinte vii, Editura Charisma, Deva, 2006, p. 8)

doxologia.ro/cuvinte-duhovnicesti/jertfa-singurul-grai-care-mai-ajunge-la-inima-oamenilor

Lecţiile Domnului...

Aşa m-a pedepsit cu milostivire Domnul şi prin aceasta am înţeles că nu trebuie să judeci pe nimeni.

Îmi aduc aminte că stăteam odată la vecernie în biserica Acoperământului Maicii Domnului, şi Părintele N. citea Acatistul. Privindu-l mă gândeam: „Ieromonahul e gras, nu se poate închina decât cu anevoie”. În secunda aceea am început eu însumi să fac o metanie şi cineva mi-a dat nevăzut o lovitură peste rinichi; am vrut să strig: „Ţine-mă”, dar n-am putut din pricina tăriei durerii.

Aşa m-a pedepsit cu milostivire Domnul şi prin aceasta am înţeles că nu trebuie să judeci pe nimeni.

Într-o zi, după rugăciune, şedeam şi mă gândeam: „Nu vreau să mor”. Şi ziceam: „Doamne, Tu vezi inima mea, că nu vreau să mor. Când cineva nu şi-a văzut multă vreme rudele, merge cu bucurie la ele, dar pe Tine, Milostive Doamne, sufletul meu Te cunoaşte şi, cu toate acestea, nu vreau să mor”. Şi am primit acest răspuns în inima mea: „Aceasta pentru că Mă iubeşti puţin”.

Şi într-adevăr, iubesc puţin pe Domnul.

(Cuviosul Siluan Athonitul, Între iadul deznădejdii şi iadul smereniei, Editura Deisis, 1996, p. 177)

doxologia.ro/cuvant-de-folos/lectiile-domnului

Creştini pe stadion?

Fotbalul atrage pentru că, în sine, este o reflectare, în plan sportiv, a luptei pe care o are omul de dus pe pământul (gazonul?) suferinţei. Ideea de competiţie este una originară. Satana i-a ispitit pe Adam şi pe Eva să intre în competiţie cu Dumnezeu. Acum, nu ne mai putem întoarce la Domnul decât biruind în... lupta cu diavolul!

Desfăşurarea, în această perioadă, a Cupei Mondiale din Brazilia, este un bun prilej de a discuta, din perspectivă creştină, despre un adevărat fenomen social, nu doar sportiv, precum este fotbalul. La nivel naţional, dar şi la nivel global, fotbalul nu este egalat, ca popularitate, de nici un alt sport. El influenţează mase largi de oameni, de la copii la adulţi de diferite profesii, bărbaţi sau femei. Asta poate şi pentru că fotbalul este un soi de transpunere modernă a ideii de război. Naţiunile nu se mai confruntă pe câmpul de luptă, ci pe stadioane. Indiferent de întinderea teritoriului sau de numărul locuitorilor, pe teren intră tot 11 oameni, cu şanse egale de a câştiga. Iar "bătăliile" duse pe teren pot crea legende şi eroi, precum în antichitate. Ca să nu mai vorbim de revanşe luate în plan sportiv atunci când istoria sau prezentul consemnează conflicte de ordin politic (a se vedea pasiunea din jurul unor confruntări România-Ungaria sau Argentina-Anglia)... Dincolo însă de cauzele popularităţii sale, cum se poate raporta creştinul la acest sport? Este creştineşte a urmări meciuri de fotbal? Dar a juca fotbal? Să încercăm câteva răspunsuri.

Mai întâi, să observăm că nu există o raportare unitară la acest fenomen. Există, la o extremă, mulţimea celor pentru care fotbalul este, practic, o religie. Echipa cu care simpatizează este, mai degrabă, un soi de sectă la care aderă. Fan-clubul este partea instituţională a "religiei" lor, iar manifestările din galerie sunt o exprimare în public a "cultului". Imnele şi scandările ţin locul cântărilor şi citirilor din lăcaşurile de cult. Fanii pot ajunge până la a idolatriza pe un jucător sau pe un antrenor. Unii devin chiar "zei ai fotbalului", cum e numit, spre exemplu, argentinianul Diego Armando Maradona, în numele căruia s-a constituit chiar o "biserică maradoniană" (cu un ritual de iniţiere care presupune să dai un gol cu mâna, precum a făcut "idolul" lor în meciul de la Cupa Mondială cu Anglia, de acum 28 ani - a se vedea filmul lui Emir Kusturica, intitulat chiar "Maradona"). În loc de icoane, aceşti exaltaţi au fotografii sau postere cu echipa sau cu jucătorii preferaţi. Adversarul e întotdeauna fluierat şi demonizat, putându-se ajunge chiar la confruntări fizice cu fanii/adepţii acestuia. Blestemele sunt la ordinea zilei sub forma unor cuvinte jignitoare la adresa oponenţilor. Invers, cei "ai lor" sunt ridicaţi în slăvi, indiferent de situaţie şi sunt susţinuţi chiar şi când este evident că nu au dreptate. Extazul este atins la victorie, mai ales dacă asta înseamnă câştigarea unei competiţii. Agonie este orice insucces. Ritmul vieţii unor astfel de fani este dictat de succesiunea meciurilor. Până şi familia este, cel mai adesea, pe locul doi... În mod evident, o astfel de raportare la fotbal este una de nedorit, necreştinească. E, dacă vreţi, un soi de idolatrie modernă.

Tot despre un soi de nefirească întrebuinţare a religiozităţii putem vorbi şi în cazul celor care amestecă cele ale fotbalului cu cele de natură spirituală. Să vedem câteva exemple:

Cutare stadion este un "templu al fotbalului". Victoria este pusă pe seama faptului că "azi Dumnezeu a fost brazilian (sau costarican sau ...)". Henţul prin care s-a dat gol a fost "mâna lui Dumnezeu". Zeiţa Fortuna nu a fost de partea Greciei. Messi este un... "Mesia al fotbalului". Portarul mexican Ochoa a avut "intervenţii providenţiale". Echipa S.U.A. a fost învinsă de cea a "dracilor roşii" (adică de Belgia). "Golul izbăvitor" a venit în minutul 90. Şi exemplele de astfel de comentarii, incompatibile cu viziunea creştină, pot continua.

Şi totuşi, chiar nu este fotbalul compatibil cu creştinismul? Mai întâi aş constata că există, în lumea fotbalului, destul de multe persoane cu viaţă creştină. Poate vi-l mai aduceţi aminte pe Anghel Iordănescu când, la Cupa Mondială din 1994, a fost surprins de camerele de luat vederi sărutând, înainte de meci, o iconiţă (şi avem multe motive să credem că domnia sa chiar este o persoană credincioasă). Unii jucători îşi fac cruce înainte de a intra în teren. Chiar dacă unii o fac din superstiţie (precum cei ce-şi pun un fir de iarbă în sân), destul de mulţi sunt cei care chiar au o viaţă creştină. Cel mai adesea, ei sunt discreţi cu această credinţă a lor. Este cazul, spre exemplu, al lui Ionuţ Lupescu. Acum aproximativ şapte ani, nu mică mi-a fost mirarea să-l văd, în timp ce ieşeam din catedrala veche a Mitropoliei de la Iaşi, pe fostul internaţional aşteptând să fie primit la spovedanie. De altfel, întreaga echipă naţională a "generaţiei de aur" a primit, la un moment dat, binecuvântarea Patriarhului Teoctist, iar echipa Greciei, după câştigarea titlului de campioană europeană, în 2004, a fost primită, în cadrul festivităţilor de la Atena, şi de Întâistătătorul Greciei de atunci, P.F. Hristodoulos. Ce vreau să subliniez este că nu putem tăgădui că ar exista, în fotbal, şi persoane cu viaţă creştină. Însă acestea, dacă au o credinţă sănătoasă, autentică, nu tratează fotbalul decât ca pe un sport sau ca pe o meserie, nicidecum acordându-i valenţe de nuanţă (para)religioasă.

Lăsându-l pe diavol în... offside!

Fotbalul atrage pentru că, în sine, este o reflectare, în plan sportiv, a luptei pe care o are omul de dus pe pământul (gazonul?) suferinţei. Ideea de competiţie este una originară. Satana i-a ispitit pe Adam şi pe Eva să intre în competiţie cu Dumnezeu. Acum, nu ne mai putem întoarce la Domnul decât biruind în... lupta cu diavolul!Această viaţă în care putem câştiga Împărăţia cerurilor este asemănată de un mare sfânt al Bisericii, Ambrozie, cu - ceea ce numim azi - un stadion: "Ce este lumea dacă nu o arenă plină de luptă?". Iar cel care câştigă această luptă primeşte "cununa vieţii"(Apoc. 2, 10). Spre lămurirea celui care este "atlet al lui Hristos" - în speţă ucenicul său, Timotei -, Apostolul Pavel vorbeşte tot în termenii competiţiilor sportive, arătând că, atunci "când se luptă cineva, la jocuri, nu ia cununa, dacă nu s-a luptat după regulile jocului" (II Tim. 2,5). Şi în fotbal există reguli şi toate trebuie respectate pentru ca un gol marcat să fie şi valabil. Pentru asta este însă nevoie şi de fair-play din partea jucătorilor (onestitatea este o calitate creştină fundamentală).

Mântuirea nu se câştigă fără a trăi în comunitate cu ceilalţi (în Biserică) şi având un îndrumător duhovnicesc. Tot aşa, un fotbalist are nevoie de o echipă şi de un bun antrenor. Sf. Vasile cel Mare îndeamnă pe creştin "să se încredinţeze în mâinile unui om bogat în virtuţi" şi nu, "de dragul de a-ţi menaja trupul", să alegi pe unul care să fie la nivelul viciilor tale. În plan sportiv, acesta este un îndemn la autodepăşire. Şi ideea de adversar se regăseşte în viaţa creştină. Sf. Grigorie de Nyssa vorbeşte, în lucrarea "Despre desăvârşire", despre necesitatea confruntării: "Cum ar mai putea fi numită o competiţie ca atare dacă nu ar exista oponenţi? Dacă nu există adversar, atunci nu există nici cunună. Victoria nu există prin ea însăşi fără ca să existe o parte înfrântă." Iar adversarii creştinului sunt duhurile răutăţii, cu care ne este de folos a ne confrunta, spre mântuire. Nu degeaba se spune: "ridică ispita şi nu mai este cine să se mântuiască". Ca să rezişti la ispite, ai nevoie de post şi de rugăciune. Postul este un soi de cantonament, ce are ca efect şi fortificarea trupului sau a sufletului. Apelăm la post mai ales atunci când trecem prin încercări mai grele (echivalentul competiţiilor, în plan sportiv). Dar contează ce faci şi în afara posturilor, nu doar în post, după cum un alt principiu creştin spune că "cel care se roagă numai când se face rugăciune, acela nu se roagă". Tot aşa contează şi viaţa extrasportivă a unui jucător de fotbal, nu doar ceea ce face în cantonament sau la antrenamente.

Sunt multe tactici pe care le poate adopta omul în lupta duhovnicească. Una dintre ele este şi aceea de a nu se lăsa "înghesuit în propria poartă", ci de a lăsa cumva pe diavol - folosind un termen fotbalistic -, în offside (adică în afara jocului). Dacă ştiu să fac, la timp, pasul spre Dumnezeu, diavolul nu mai are putere asupra mea, devine cu totul neputincios atunci când eu nu-i mai fac jocul, când nu intru, adică, în logica lui.

Cel ce doar stă pe margine şi chibiţează, nu este câştigat precum cel ce joacă. Aşa şi creştinul: poate să citească despre luptele sfinţilor sau să urmărească pe cei în viaţă cum se luptă cu ispitele, dar nu se vor folosi cu nimic dacă nu vor lupta ei înşişi "lupta cea bună" (II Tim. 4,7). În ultimă instanţă, nu contează neapărat dacă o echipă a câştigat meciul sau o competiţie, ci dacă a luptat şi s-a autodepăşit (algerienii au fost primiţi acasă ca nişte eroi, deşi au fost eliminaţi în optimi de la acest Mondial). Şi în viaţa duhovnicească, important este a lupta permanent, chiar şi dacă vei fi de zeci de ori pe zi învins de diavoli. Un părinte a fost întrebat de cineva ce fac monahii, acolo, în mănăstire, toată ziua. Răspunsul a fost: "Ce să facem, cădem şi ne ridicăm!" A lupta te face "ostaş al lui Hristos", a birui este a Domnului.

În concluzie, nu este ceva greşit în a juca fotbal. Chiar şi a urmări un meci, în anumite limite, cu decenţă, nu este un lucru în contradicţie cu statutul de creştin. Ideea de competiţie, cum am văzut, poate releva omului semnificaţii de ordin spiritual. Necreştineşte este însă a fi pătimaşi în toate acestea, a deveni agresivi sau idolatri. Şi asta este valabil pentru orice lucrare sau activitate omenească, nu doar pentru fotbal sau alte sporturi.

 pr. Constantin Sturzu

doxologia.ro/puncte-de-vedere/crestini-pe-stadion

Să fim răbdători

În faţa greşelilor altora, se cuvine să dăm dovadă de necurmată răbdare (Scrisoarea 19). „Să ai îngăduinţă şi răbdare cu cei ce cad” (Scrisoarea 19).

Orice pagubă am suferi de la semenul nostru, aflăm dreptatea nu cerând dreptate, ci răbdând. 

„Cine este nedreptăţit în această lume şi vrea să-şi facă dreptate să ştie bine că aceasta înseamnă să poarte sarcina fratelui său, a aproapelui său până la ultima suflare şi să aibă răbdare în toate suferinţele acestei vieţi. 

Pentru că orice necaz care ne vine în această lume, fie din partea demonilor, fie chiar din însăşi firea noastră, poartă în sine şi un folos pe măsură. Şi oricine trece cu răbdare prin acel necaz primeşte plată – în această viaţă, arvuna, iar în cealaltă, plata deplină” (cf. I Cor. 13, 10) (Scrisoarea 38). „Care dintre voi va căuta ce este drept să ştie acestea: Să poarte sarcina fratelui său pâna la ultima lui suflare” (Scrisoarea 56).

(Jean-Claude Larchet – Despre iubirea creştină, Editura Sophia, Bucureşti, 2010, p. 161)

doxologia.ro/viata-bisericii/reflectii/sa-fim-rabdatori

A ne stresa este sub demnitatea noastră

A trăi "fără de griji" nu înseamnă a lenevi. Spune Domnul: "Deci, nu duceţi grijă, spunând: Ce vom mânca, ori ce vom bea, ori cu ce ne vom îmbrăca?" (v. 31). Nu avem, într-adevăr, a ne consuma - a ne stresa! - cu cele pământeşti, asta este sub demnitatea noastră de oameni creaţi după Chipul lui Dumnezeu. Ci suntem chemaţi la ceva cu mult mai înalt: să ne străduim, cu toate puterile, a ne îmbrăca în Hristos, a mânca Trupul Său şi a bea Sângele Său. Lepădăm grijile vieţii ca să ne îngrijim de dobândirea Vieţii!

Luna iunie a acestui an omagial euharistic cuprinde cinci duminici. Să vedem, împreună, ce ne-ar putea învăţa ele despre spovedanie şi împărtăşanie.

Dumnezeiasca protecţie

Întâia duminică a acestei prime luni de vară ne pune înainte pericopa evanghelică numită Rugăciunea lui Iisus (Ioan 17, 1-13). Spovedania mai este numită şi taina pocăinţei, adică a întoarcerii noastre către Dumnezeu. În această întoarcere suntem tentaţi să vedem un soi de îngenunchere a robului fugar ce s-a întors către Stăpânul său. Ne este greu să pricepem că a ne poziţiona ca "robi ai Domnului" nu este decât o mişcare ce ne asigură deplina libertate, şansa de a deveni dumnezei după har. Dar această întoarcere are o componentă extrem de importantă, ea ne asigură nouă protecţie. În cuvântul Său către Dumnezeu Tatăl, Mântuitorul spune: "Când eram cu ei în lume, Eu îi păzeam în numele Tău, pe cei ce Mi i-ai dat; şi i-am păzit şi n-a pierit nici unul dintre ei, decât fiul pierzării, ca să se împlinească Scriptura" (Ioan 17, 12). A pierit doar cel ce s-a încăpăţânat să piară - Iuda, cel ce a respins iubirea Domnului şi a ales să-L vândă şi, ulterior, să se sinucidă. Dar toţi, inclusiv Iuda, au putut beneficia de aceeaşi protecţie dumnezeiască. Aşadar, îngenunchind sub epitrahilul duhovnicului, noi ne plasăm sub paza sau sub ocrotirea Domnului. Pocăinţa este şi acceptarea, de bună voie, a acestei ocrotiri părinteşti a lui Dumnezeu. Această "pază a lui Dumnezeu" nu este doar o scoatere a noastră din calea vrăjmaşilor diavoli, ca un soi de menajare a vulnerabilităţii noastre. Părinţii care-şi protejează excesiv copiii, nelăsându-i nici un pas în afara unei "arii protejate", nici măcar atunci când aceştia cresc mari, practic îi condamnă la neputinţă. Nu asta se întâmplă în relaţia noastră cu Părintele ceresc. "Părinte Sfinte, păzeşte-i în numele Tău, în care Mi i-ai dat, ca să fie una precum suntem şi Noi" (Ioan 17, 11) - sunt cuvintele prin care Domnul ne arată care este finalitatea acestei protecţii. Noi creştem şi devenim una cu Dumnezeu într-o legătură similară celei care există între cele Trei Persoane ale Sfintei Treimi. Acest lucru îl realizează mai cu seamă împărtăşania, când se uneşte fiinţa noastră cu Trupul şi cu Sângele Domnului.

Ne judecăm şi nu mai suntem judecaţi

Anul acesta, a doua duminică a lunii iunie este chiar Duminica Mare, când prăznuim Pogorârea Duhului Sfânt (lectura evanghelică se face de la Ioan 7, 37-53; 8, 12). În această pericopă, citim cum Nicodim Îi ia apărarea lui Iisus cel numit Nazarineanul, înaintea fariseilor care voiau să-L prindă: "Nu cumva Legea noastră judecă pe om, dacă nu-l ascultă mai întâi şi nu ştie ce a făcut?" (Ioan 7, 51). Vedem că, până şi în Legea Vechiului Testament, conta ce avea omul de spus. Orice judecată se pronunţa după ce acesta era ascultat. Cu atât mai mult contează acum ce are omul de spus. Dacă la spovedanie ne judecăm pe noi înşine, mărturisindu-ne păcatele, nu vom  mai avea de ce să fim acuzaţi la Înfricoşătoarea Judecată. Atunci, demonii se vor strădui să pună mâna pe sufletele noastre, invocând situaţiile în care am făcut voia lor. Dar dacă noi am mărturisit, la scaunul de spovedanie, această cădere a noastră, dacă am primit dezlegare şi ne-am străduit să nu mai cădem, atunci aceşti vrăjmaşi ai noştri vor fi reduşi la tăcere. Nu vor mai avea de ce să ne "agaţe", să ne tragă cu ei, în căderea lor. Pentru a lua o astfel de decizie, de a ieşi de sub influenţa duhurilor răutăţii, nu trebuie să aşteptăm un timp anume. Evanghelia invocată mai sus ne relatează: "Iar în ziua cea din urmă - ziua cea mare a sărbătorii - Iisus a stat între ei şi a strigat, zicând: Dacă însetează cineva, să vină la Mine şi să bea" (Ioan 7, 37). Noialegem a ne întoarce, prin pocăinţă, la Dumnezeu şi a ne strădui să ne împărtăşim cu sfintele taine. "Dacă însetăm" de viaţa cea adevărată, nu trebuie să aşteptăm anumite soroace (că e post sau că e o anumită zi): să-L cerem şi - doar având binecuvântare şi cu bună rânduială - să ne apropiem apoi de Domnul care se comunică nouă euharistic.

De dragul lui Hristos

În Duminica Tuturor Sfinţilor (cu lecturi de la Matei 10, 32-33; 37-38 şi 19, 27-30), ni se spune, între altele: "Oricine va mărturisi pentru Mine înaintea oamenilor, mărturisi-voi şi Eu pentru el înaintea Tatălui Meu, Care este în ceruri" (Matei 10, 32). Spovedania se mai numeşte şi mărturisire. Înţeleg, astfel, de aici, că spovedania o fac şi de dragul lui Hristos, pentru că vreau să fiu cu Dumnezeu. Eu mărturisesc ceea ce m-a despărţit de El, unde am greşit eu în relaţia cu Dânsul. Atunci când ai rănit persoana iubită şi nu mai ai nici un contact cu ea, ceri unei rude sau unui prieten comun să intervină. Tot aşa cer duhovnicului să fie martor al întoarcerii mele la Hristos, să mijlocească împăcarea mea cu El; iar Domnului Îi cer, de asemenea, să fie martor al întoarcerii mele la Dumnezeu-Tatăl. Nu te poţi însă bucura de această sfântă împăcare şi să te împărtăşeşti de iubirea lui Dumnezeu dacă porţi ură, ţii minte răul sau nu binecuvintezi pe vrăjmaşi. De aceea ne spune Domnul: "şi cel ce nu-şi ia crucea şi nu-Mi urmează Mie nu este vrednic de Mine" (Matei 10, 38). Nimeni nu este, aşadar, vrednic a se împărtăşi dacă nu se aseamănă lui Hristos în a ierta şi a nu primi în inimă răul faţă de aproapele.

Să ne "dregem" viaţa noastră?

Prima duminică de după Duminica Tuturor Sfinţilor este dedicată Sfinţilor Români (Matei 5, 14-16; 10, 32-33, 17-18, 22) şi Chemării primilor apostoli (Matei 4, 18-23). Când i-a chemat la apostolat pe "fiii tunetului" - pe Iacov şi pe Ioan -, aceştia îşi dregeau mrejele (cf. Matei 4, 21). Ei nu au cerut răgaz şi îngăduinţă de a termina lucrul lor, ci "îndată au mers după El". Şi noi am vrea, adesea, doar să "dregem" viaţa noastră prin spovedanie şi împărtăşanie. Să o reparăm, să o peticim, doar ca să putem să o luăm de la capăt. Ca duhovnic, am sesizat această ispită a celui care vine să se spovedească şi să se curăţească doar pentru ca să scape de un necaz sau de o boală anume. Dar, imediat ce viaţa lor se "repară" la acel capitol, ei îşi văd mai departe de ale lor ca mai înainte, adică fără Dumnezeu (nu spune că "se drege" alcoolicul după o beţie cruntă, doar pentru ca să o ia de la capăt?). Dacă vom învăţa să nu mai "dregem" nimic, ci să lepădăm cu totul viaţa noastră, vom primi mreje noi, cu care vom pescui lucruri dumnezeieşti. A nu ne mai centra pe viaţa noastră, ci a trăi hristocentric, iată ce ne aduce corecta raportare la lume, în ansamblul ei. Iar a te uni cu Hristos euharistic - căci doar aşa devine El centrul vieţii noastre - nu înseamnă a deveni un soi de superman, care pluteşte pe deasupra tuturor. Dimpotrivă, înseamnă a dobândi acea dragoste care nu mai poate fi învinsă de josnicia şi de ura lumii. "Şi veţi fi urâţi de toţi pentru numele Meu; iar cel ce va răbda până în sfârşit, acela se va mântui" (Matei 10, 22).

Fără de griji?

Ultima duminică a lunii iunie 2014 este dedicată cuvintelor despre grijile vieţii (Matei 6, 22-33). Mântuitorul ne învaţă că "luminătorul trupului este ochiul; de va fi ochiul tău curat, tot trupul tău va fi luminat. Iar de va fi ochiul tău rău, tot trupul tău va fi întunecat. Deci, dacă lumina care e în tine este întuneric, dar întunericul cu cât mai mult!" (Matei 6, 22-23). Mintea noastră, dacă este curăţită prin spovedanie, ajută la curăţirea întregii fiinţe. De multe ori, în procesul de curăţire, de despătimire, ne vin în minte multe lucruri urâte, unele pe care nu le bănuiam că ar fi în noi, altele despre care nu ştiam că sunt atât de puternice. Când se curăţă fundul unui iaz, se tulbură apa de mizeria care iese la suprafaţă şi, pe moment, este mai murdară ca înainte. Dar, după procesul de curăţire, ea se linişteşte şi devine mult mai limpede, fiind curată până în adânc. Aşa este şi cu fiinţa noastră. Pe măsură ce ne tot spovedim şi ne cuminecăm, tot ies afară lucruri care s-au "depus" în straturi de răutate şi în răni peste răni. Spovedania şi împărtăşania scot la lumină pe cele ascunse - întunecate! - ale vieţii noastre. Chiar şi pe cele care au fost săvârşite de noi în fragedă pruncie şi pe care nu le mai putem accesa cu puterile noastre...

Tot în această pericopă suntem îndemnaţi la a "nu duce grijă" de nimic. Dar a trăi "fără de griji" nu înseamnă a lenevi. Spune Domnul: "Deci, nu duceţi grijă, spunând: Ce vom mânca, ori ce vom bea, ori cu ce ne vom îmbrăca?" (v. 31). Nu avem, într-adevăr, a ne consuma - a ne stresa! - cu cele pământeşti, asta este sub demnitatea noastră de oameni creaţi după Chipul lui Dumnezeu. Ci suntem chemaţi la ceva cu mult mai înalt: să ne străduim, cu toate puterile, a ne îmbrăca în Hristos, a mânca Trupul Său şi a bea Sângele Său. Lepădăm grijile vieţii ca să ne îngrijim de dobândirea Vieţii!

pr. Constantin Sturzu

doxologia.ro/puncte-de-vedere/ne-stresa-este-sub-demnitatea-noastra

Care e jugul tău?

Oare aţi cugetat vreodată adânc la deosebirea dintre jugul şi povara cu care oamenii se împovărează singuri, şi jugul şi povara lui Hristos?

Într-adevăr, toţi oamenii îşi doresc fericirea, dar puţini sunt cei ce nu îşi pun grumazul sub un jug aspru pe care nu îl pot purta şi iau în spate o povară grea pe care nu o pot duce.

Mântuitorul lumii vorbeşte despre jugul Său şi povara Sa, şi spune că jugul meu e bun şi povara mea este uşoară (Mat. 11:29). El, din milă şi dragoste, îi cheamă pe oameni la Sine, ca întru Dânsul să se înveţe şi să se odihnească. Veniţi, spune, către mine toţi cei osteniţi şi împovăraţi, şi eu vă voi odihni pre voi. Luaţi jugul meu asupra voastră şi vă învăţaţi de la mine, că sunt blând şi smerit cu inima, şi veţi afla odihnă sufletelor voastre (Mat. 11:28-29). Şi Îşi încheie chemarea cu aceste cuvinte: Că jugul meu este bun şi povara mea este uşoară.

Oare aţi cugetat vreodată adânc la cuvintele lui Hristos mai înainte-pomenite? La deosebirea dintre jugul şi povara cu care oamenii se împovărează singuri, şi jugul şi povara lui Hristos? Deosebirea este, cu adevărat, nespus de mare. Jugul oamenilor lumeşti este că aceştia cred că pot împlini orice cu puterea lor, fără ajutorul dumnezeiesc. Jugul lui Hristos este însă neîncetata încredere în Tatăl ceresc cel atotputernic. De aceea unul este aspru, iar celălalt bun.

Şi încă: sfădirea este povara lumească, povara cea grea; împăcarea este povara cea uşoară a lui Hristos.

Şi încă: răzbunarea este povara omenească cea grea; iertarea este povara cea uşoară a lui Hristos.

Povara lui Hristos este dragoste, iar ura – povară nefericită.

Povara lui Hristos este adevărul, iar minciuna – povară diavolească.

Povara lui Hristos este dragostea frăţească, iar iubirea de sine – povară păcătoasă.

Jugul lui Hristos este întrajutorarea şi jertfelnicia, iar tâlhăria şi răpirea – jug păcătos.

Jugul lui Hristos este trainic pentru Împărăţia cerească, iar truda pentru împărăţia pământească - jug pierzător.

Jugul lui Hristos este calea cea strâmtă ce duce la Împărăţia lui

Dumnezeu, iar calea cea largă ce duce la pierzanie este jug nenorocit.

Povara lui Hristos este sfinţenia şi milostenia întru toate, iar calea păcătoşilor este urâciune întru toate.

Povara lui Hristos este întreaga-cugetare şi cinstea, iar cea a păcătoşilor – necinstea şi curvia.

Povara lui Hristos este răbdarea, ce duce la biruinţa din urmă, iar cea a păcătoşilor – nerăbdarea, ce duce la deznădejde.

Povara lui Hristos se poartă cu ochii aţintiţi către viaţa veşnică din împărăţia dumnezeiasă, iar cea lumească se poartă cu ochii aţintiţi către mormânt.

Care jug este mai bun şi care povară e mai uşoară? Fără îndoială, cele ale lui Hristos.

(Sfântul Nicolae Velimirovici, Prin fereastra temniței, Editura Predania, București, 2009, pp. 55-56)

doxologia.ro/cuvant-de-folos/care-e-jugul-tau