C. D. 8

cautarea lui dumnezeu este o cautare care gaseste numai urmele lui Dumnezeu, si niciodata prezenta Sa

Comentariul 1

Urmele lui Dumnezeu se refera la Pronie, adica Purtarea de grija astfel ca nici un necaz sa nu apara fara ingaduinta lui Dumnezeu, la crestini referindu-se , dar si oriunde este nevoie. Prezenta se refera la Slava lui Dumnezeu, care este altceva decat Fiinta Sa, aceasta din urma fiind cu totul inaccesibila oricarei fiinte create, inclusiv omului care a primit sa fie FIU PRIN HAR. Slava este lumina necreata accesibila omului ca energie necreata prin pogoramant. Se intelege ca lumina care ar fi foc mistuitor daca s-ar apropia de om in stare pura, isi modereaza aratarea, intensitatea, astfel ca omul sa o suporte. Aratarea Slavei se face catre sfintii care la rugaciune intra in extaz mistic. Pentru crestinii incepatori Slava  se arata ca energii necreate primite prin Sfanta Impartasanie, dar numai daca exista o reala credinta si o vrednicie de a primi Infricosatoarea Taina , prin pastrarea curatiei, adica ferirea de pacat, dar si implinirea poruncilor care duc la iubire. Pentru cei nepregatiti , dar care nu sunt asa din rea vointa , ci din neputinta,  Sfanta Impartasanie nu poate transmite energiile necreate, adica nu ar fi de folos, si se dau doar imprejurari spre pocainta.

C. D. 7

cautarea lui Dumnezeu este o cautare in umbra lui Dumnezeu desi Dumnezeu este lumina

Comentariul 1

Umbra lui Dumnezeu asupra omului, se refera la faptul ca inca inainte ca omul sa devina constient ca toate lucrurile care ii lipsesc , care il impiedica sa fie fericit, sunt legate de faptul ca Dumnezeu nu este luat in considerare de acel om, deci inca inainte de intrebarea despre existenta lui Dumnezeu, exista o asa numita  cautare a omului de catre Dumnezeu. Aceasta se refera la faptul ca , la vremea potrivita, din cand in cand, imprejurarile prin care trece omul prin propriile alegeri, devin favorabile ca sa inceapa interesul acestuia pentru Dumnezeu, si atunci Dumnezeu "cerceteaza" constiinta omului , punand in ea unele ganduri, de obicei privind mustrari de constiinta pentru unele nereusite, care sa il ajute , sa fie cat de cat echilibrat, sa nu fie distras de ispite inselatoare. Totusi , fara ca Dumnezeu sa forteze un raspuns, si ramanand aproape de om un timp doar.

C. D. 6

cautarea lui Dumnezeu este o cautare a celui de NEGASIT.

C. D. 5

cautarea lui Dumnezeu, este o cautare care sa te apropie de CEL Neapropiat.

C. D. 4

Cautarea lui Dumnezeu, trebuie sa raspunda daca lumea se va sfarsi in haos, in nimic.

C. D. 3

cautarea lui Dumnezeu trebuie sa aiba un raspuns la intrebarea : daca materia, cosmosul , au aparut din intamplare.

C. D. 2

cautarea lui Dumnezeu , a certitudinii existentei LUI , se incheie cu intoarcerea la Dumnezeu , prin pocainta si credinta in Evanghelie, si cu legamantul facut la Botez, de  a ma uni cu Hristos.

C. D. 1

cautarea lui Dumnezeu incepe cu intrebarea despre existenta lui Dumnezeu.

Comentariul 1

Sunt multe realitati practice, apoi adevaruri teoretice , pe care le cunoaste omul. Natura, omul, adevarul, binele, dreptatea, sinele. Despre unele se poate spune ca sunt legate de Dumnezeu. De exemplu se spune ca Dumnezeu este Puternicul, adica are puterea absoluta, TOATA puterea existenta depinde de EL. Este adica Atotputernic. Sau ca Dumnezeu este Intelepciunea, adica are TOATA cunoasterea existenta, Este adica Atoatestiutor, sau Atotcunoscator. Sau ca Dumnezeu este Adevarul, sau Binele. Toata aceasta cunoastere nu are nici o legatura cu Dumnezeu pana omul nu incepe sa fie interesat sa isi gaseasca un centru al vietii, o valoare care sa fie cea mai importanta pentru el. Adica incepe sa isi caute SENSUL VIETII. 

Cautarea sensului vietii este starea de tranzitie intre etapa in care recunosti glasul lui Dumnezeu in constiinta, sau banuiesti cel putin ca este o mustrare a constiintei care iti depaseste puterile, te copleseste o vreme, si etapa in care il cauti  pe Dumnezeu, constient , sau inconstient cauti CEVA, care sa puna ordine in viata ta.

Aceasta preocupare devine cautare de Dumnezeu prin INTREBAREA despre existenta lui Dumnezeu, care implicit isi da seama ca daca Dumnezeu exista, toate trebuie sa tina seama se El, deci inclusiv sensul vietii, si redefinirea binelui. Sau , devine cautare de Dumnezeu daca avand dinainte o intuitie, o presimtire ca Dumnezeu exista, sau ai considerat de la sine inteles daca toti din jurul tau considerau asa, incepi sa doresti sa dai propriul raspuns verificat, ca si cum nu conteaza ce spun altii pana nu te convingi singur, si rational si practic.

I. B. 28

INCEPUTUL BUN este precedat si pregatit de CAUTAREA LUI DUMNEZEU.

Comentariul 1

Legatura intre INCEPUTUL BUN SI CAUTAREA LUI DUMNEZEU este facuta de POCAINTA care apartine de amandoua, fiind tocmai schimbarea mintii, intoarcerea mintii, de la cautare, adica de la starea de a NU fi GASIT ceea ce cauta, la STAREA DE INTOARCERE, SAU DE INTALNIRE, SAU DE GASIRE, SAU MAI CORECT DE PREZENTA A LUI DUMNEZEU. Este o stare de tranzitie pentru ca desi este gasit Dumnezeu, EL este gasit prin AUZIRE A CUVANTULUI LUI DUMNEZEU dar totusi nu este o gasire DEPLINA , FATA CATRE FATA. Auzi "GLASUL" lui Dumnezeu IN CONSTIINTA, sau este ca si cum L-ai auzi, in sensul ca putem considera ca GLASUL , implicit PREZENTA, sunt continute in cuvantul gasit, dar NU DE APROAPE, CI DE DEPARTE. Si cel mai tragic este ca poti pierde oricand ce ai gasit, prin intelegerea gresita a sensului cuvintelor, ceea ce este descris ca auzire fara ascultare , adica ti-a lipsit interesul suficient pentru a dori sa si aplici ce ai auzit, si de aceea nici nu ai reusit sa intelegi sensul real, ci unul superficial sau chiar de-a dreptul gresit.

Comentariul 2

POCAINTA apartine de fapt in mod real de CAUTAREA LUI DUMNEZEU, pentru ca se bazeaza pe CONVINGEREA DESPRE EXISTENTA LUI DUMNEZEU, si tocmai a descoperit cat de "gros" este zidul ridicat de PACAT , ca omul nu poate darama singur zidul pacatului, nu poate schimba starea proprie atat de mult incat sa se poata apropia de Dumnezeu, care nu poate fi gasit de cei care IL CAUTA AVAND PACAT, pentru ca una din definitiile pacatului este TINTA GRESITA. TREBUIE TRECUT PRINTR-O USA, PRINTR-O CERCETARE facuta asupra noastra, si apoi SA PRIMIM IERTAREA DE PACATE, iar iertarea este transformarea starii din CAUTARE IN APROPIERE. Iertarea se da printr-un om care il reprezinta pe Dumnezeu, si se ramane astfel tot departe de Dumnezeu, dar PRIN APROPIEREA DE SLUJITORUL LUI DUMNEZEU , crezand in iertarea proclamata, cu timpul vei constata schimbarile din starea ta interioara care vor atesta lucrarea Cuvantului lui Dumnezeu de a-ti darui o mostenire din cer, adica sa agonisesti harul. Agonisesti harul iertarii, al curatiei de pacate, al eliberarii de grijile lumesti si ravnei pentru o singura grija care conteaza, cea pentru mantuirea sufletului.

I. B. 27

inceputul bun agoniseste harul, ca sa aiba raspuns bun la infricosatoarea judecata de obste.

I. B. 26

inceputul bun are roada Duhului Sfant, ca inima noua si duh nou, in care locuieste Hristos inca de la Botez.

Comentariul 1

Este vorba de o acordare anticipata a roadei inainte practic de a fi semanata samanta credintei, adica pentru om , inainte de a sti daca nu cumva zace in el un IUDA care sa IL tradeze pe Hristos din inima lui, pentru ca Hristos are o prezenta TAINICA, si omul ramane cu LIBERTATEA de a refuza sa creada deplin pana in ultimele clipe inainte de moarte, de a refuza sa ii placa aceasta CALE GREA A JERTFEI DE SINE , care este si O CALE USOARA A JERTFEI DIN IUBIRE, pentru ca numai iubirea se indreapta spre UNIREA OMULUI CU DUMNEZEU , ca scop si realitate de neatins , LUMINA NEAPROPIATA si infricosatoare prin atractia coplesitoare si totusi nu irezistibila.

I. B. 25

inceputul bun are PECETEA Duhului Sfant in suflet si constiinta.

Comentariul 1

PECETEA DUHULUI SFANT ESTE HARUL. Dar nu orice har, ci unul care nu putea fi dobandit de nici un alt om afara de Hristos, anume HARUL IERTARII PACATULUI STRAMOSESC.

Pe langa explicatiile destul de profunde, inalte, si complexe, legate de modul nasterii din fecioara si de la Duhul Sfant, nastere supranaturala care sa pastreze totusi absolut toate trasaturile umane, adica sa fie Iisus Hristos OM INTREG, afara de pacat, deci pe langa aceste explicatii , iertarea pacatului stramosesc intereseaza prin consecintele ei, de a putea omul sa se intoarca in ceruri, pentru ca dupa alungarea lui Adam din Rai erau doi heruvimi care pazeau poarta sa nu intre nimeni inapoi, adica omul poate acum sa fie transfigurat, poate scapa de starea de materie care a inlocuit starea de lumina cereasca, alta decat lumina materiala, lumina din care erau nascute sufletele in rai, dar si un alt fel de stare a luminii numita slava, dar numita si pamant rosu din care a fost facut trupul lui Adam. Deci la acea stare urmeaza sa ne intoarcem dupa moarte, cu sufletul, cele care au in ele credinta in Hristos, asteptand apoi invierea si a trupurilor ca trupuri de slava.

I. B. 24

inceputul bun este o apropiere de Dumnezeu.

Comentariul 1

Cine se apropie de Dumnezeu trebuie sa creada ca EL ESTE si ca rasplateste pe cel ce IL cauta.

Comentariul 2

Apropierea este una paradoxala, adica in inima noastra, ceea ce inseamna ca nu se poate o apropiere mai mare, deja fiindu-ne interior, nu ne apropiem in exterior, nici in exteriorul trupului, nici in exteriorul sufletului, ci in interiorul lor, dar paradoxul este ca totusi TREBUIE o apropiere, care de fapt este un alt fel de cautare, pentru ca Dumnezeu are o prezenta tainica in noi, nu stim in sensul ca nu "simtim" UNDE ESTE, nici cu "noile simturi duhovnicesti" , adica auzul credintei, vazul credintei.

Comentariul 3

Dar paradoxul este mult mai amplu, pentru ca mai intai, de la Botez, si simultan, de la intrarea noastra in BISERICA inteleasa ca Trupul lui Hristos, NOI SUNTEM INTERIORI LUI HRISTOS. Si atunci cum sa ne mai apropiem de EL in acest sens? Suntem imbracati cu Hristos. Dar avem si un inceput de intelegere. Pentru ca suntem MULTI IN HRISTOS si fiecare are "haina lui" , chiar daca este si o "haina care ne cuprinde pe toti". De aceea putem sa ne apropiem de Hristos si in acest sens, prin apropierea de semeni, vazand cu "ochii credintei" ca au o "haina", sunt imbracati fiecare de Hristos, de care ne apropiem in alt sens decat de Hristos din inima mea.

NEPATIMIREA ESTE PALATUL CERESC AL IMPARATULUI CERURILOR

 Aceasta este adevărata unire cu Dumnezeu şi sălăşluire a Lui în noi – scopul ultim al căutărilor duhului omului – în care El vieţuieşte în noi şi noi în El. Acum se împlineşte în sfârşit dorinţa cea bună şi rugăciunea Mântuitorului, ca orice credincios să fie una cu El, aşa cum El este în Tatăl şi Tatăl este în El. Acum se împlineşte făgăduinţa mângâierii Sale: cel ce păzeşte poruncile Lui îl iubeşte pe Tatăl Lui şi El şi Tatăl Lui „vom veni la el şi vom face locaş la el”. Acum se vădeşte adevărată încredinţarea pe care o dă Apostolul că cei ce mor în starea de nepătimire au viaţa „ascunsă cu Hristos întru Dumnezeu” . Unii ca aceştia sunt temple ale lui Dumnezeu, şi Duhul lui Dumnezeu locuieşte în ei.

Cei ce au dobândit aceasta sunt misticii lui Dumnezeu şi starea este asemănătoare celei a Apostolilor, întrucât şi ei capătă cunoştinţă despre voia lui Dumnezeu, simţind-o ca şi cum ar auzi glas. Şi unindu-se desăvârşit în simţuri cu Dumnezeu, sunt învăţaţi în chip tainic de către El cuvintele Lui. O asemenea stare este mărturisită de dragostea arzătoare ce îi împinge să grăiască cu îndrăzneală: „Cine ne va despărţi pe noi de iubirea lui Hristos?”. Şi iubirea dăruieşte proorocia, pricinuieşte minunile, este adâncul luminării, este izvorul focului dumnezeiesc; cu cât ţâşneşte mai mult, cu atât îl arde mai tare pe cel însetat.

Cu toate că o asemenea stare este rodul liniştii practicate cu înţelegere, Dumnezeu nu lasă pe toţi sihastrii pentru totdeauna în linişte. Cei ce au atins nepătimirea prin linişte şi prin nepătimire au fost făcuţi vrednici de cea mai sinceră unire cu Dumnezeu şi de sălăşluirea Lui sunt luaţi de la liniştea lor pentru a le sluji celor ce caută mântuirea. Ei le slujesc acestor căutători, luminându-i, călăuzindu-i şi săvârşind minuni. Sfântul Antonie cel Mare şi Sfântul Ioan Scararul au auzit amândoi un glas în pustie, în liniştea lor, care i-a îndemnat spre nevoinţa de a-i povăţui pe alţii pe calea mântuirii şi cunoaştem cu toţii roadele ostenelilor lor. La fel s-a întâmplat şi cu numeroşi alţi isihaşti. Pe pământ nu cunoaştem nimic mai înalt decât această stare a Apostolilor.

Sfantul Teofan Zavoratul

I. B. 23

inceputul bun este recunoscut doar de constiinta curata si buna, schimbata prin trezirea spre pocainta evanghelica pentru a se intoarce la credinta ortodoxa, asa cum doar Ioan Botezatorul L-a recunoscut pe Domnul Iisus Hristos.

Comentariul 1

In mod paradoxal Ioan Botezatorul este asezat intr-o pozitie smerita fata de Sf Apostoli; dar daca aceasta ar mai fi de inteles, smerirea lui este si fata de cel mai mic crestin care va fi in imparatia cerurilor. Dar Ioan Botezatorul NU A PACATUIT NICIODATA. Si a fost numit cel mai mare dintre oameni. Totusi la Dumnezeu cea mai importanta este apartenenta la Imparatia cerurilor, chiar daca aceasta inca nu venise deplin cat a trait Ioan. 

La fel se poate spune despre rolul constiintei morale in sufletul omului. Inainte de a deveni cu adevarat credincios ortodox, constiinta morala joaca rolul de GLAS AL LUI DUMNEZEU in suflet, adica este cea mai importanta parte a omului. Odata cu venirea credintei crestine in suflet rolul constiintei se micsoreaza pana aproape de disparitie pe masura ce Duhul Sfant renunta la tainuirea prezentei sale in inima, si face ca aratarea supranaturala a puterii de intelegere a mintii sa treaca pe primul loc ca importanta in conducerea omului spre desavarsire.

I. B. 22

inceputul bun implineste sfintenia stiind ca este unirea oamenilor cu Dumnezeu, ca armonie a tuturor oamenilor cu Dumnezeu si intre ei, prin vrednicia de a darui bunatatile dumnezeiesti cu dreptate dumnezeiasca in fiecare veac al vesniciei cu masura dumnezeiasca in mod absolut, in mod atotbun, adica fara greseala potrivit nevoilor de fericire a fiecaruia si a tuturor impreuna in comuniune, fara sa poata exista altceva mai bun.

I. B. 21

inceputul bun implineste dreptatea bunatatii stiind ca este asemanarea lui Dumnezeu.

Comentariul 1

Dreptatea cereasca nu poate fi exprimata in cuvinte omenesti. De aceea se trece prin mai multe forme de exprimare a ei. Mai intai este jertfa, darul care urmareste dobandirea iertarii. Cand este vorba de pacat se cere varsarea de sange, jertfirea unor vietuitoare. Apoi se cere pocainta, ca fiind mai importanta ca jertfa. Aici se pune problema rolului constiintei, a puterii mustrarilor de constiinta, pentru ca sunt Glasul lui Dumnezeu care mustra. Apoi se cere mila, adica dragostea ca fiind mai importanta ca jertfa: mila voiesc, iar nu jertfa. Apoi in crestinism, se cere jertfa fara sange, caracterizata la Liturghie ca: MILA PACII, JERTFA LAUDEI. Adica starea sufletului credincios , cand se apropie de Sfanta Taina a Impartasaniei, este de lauda a jertfei Mantuitorului, si doar aceasta recunoastere ne este socotita noua ca o legatura cu jertfa LUI, iar din aceasta rezulta o revarsare de caldura supranaturala in inma, iubire asemenea cu mila lui Hristos fata de toti oamenii , mila generatoare a unei paci supranaturale pusamai ales in constiinta morala, care in loc sa mustre din partea lui Dumnezeu ca a fost omorat Fiul Omului Cel fara de pacat, singurul om care nici macar nasterea nu a avut-o pe cea de dupa cadere prin care se transmite pacatul stramosesc, ci s-a nascut supranatural, deci  in loc de mustrari coplesitoare revarsa mila, adica iubirea iertatoare, ca fata de copii mici.

I. B. 20

inceputul bun al mantuirii este alegerea de catre om a binelui ceresc revelat de Cuvantul lui Dumnezeu ca Evanghelie, si apoi ca har primit de cei ce cred.

I. B. 19

Inceputul bun al oricarui bine adevarat este cunostinta naturala a binelui ceresc, diferit de orice alt bine ce se poate cunoaste fara harul Duhului Sfant, chiar daca nu il poate intelege deplin.

I. B. 18

inceputul bun conduce spre "omul nepatimitor care are in loc de suflet pe Duhul Sfant".

Comentariul 1

Aceasta cugetare preia de la  Sf.  Petru Damaschinul formula despre nepatimire, dar tin sa subliniez ca, asa cum Sf, Ioan Scararul vorbeste de o nepatimire mai mare decat alta, aici s-ar putea intelege ce se face trimitere la cea mai inalta nepatimire, in care unirea sufletului cu Dumnezeu este maxima, in care voia omului deja sfant inca din viata pamanteasca, este aceeasi cu Voia lui Dumnezeu, si asta prin propria alegere a sfantului, nu prin silire sau vreo recunostinta din obligatie, ci ajungand sa ii placa , sa fie "cel mai" fericit, (pentru ca si fericirea are mai multe grade de inaltare, de profunzime), cu acea hotarare. Se ajunge in starea aceasta prin transfigurarea treptata a sufletului, si chiar a trupului, desi nu este vizibil decat pentru ochii credintei, sau altfel spus de catre Pr. Staniloae urmand Parintilor, prin intiparirea energiilor si puterilor blandetii si smereniei lui Dumnezeu Cuvantul coborat la oameni, in fiinta sfintilor. 

I. B. 17

inceputul bun cunoaste ca bunatatea este chipul lui Dumnezeu.

NEPATIMIREA ( III )

Dar starea de nepatimire implica o tarie pozitiva, daca e capabila sa invinga orice patimi. Taria aceasta nu e decat cea a virtutilor. " Nepatimirea o are acel suflet care e asa de imbibat de virtuti, cum sunt imbibati cei patimasi de patimi". Ea nu e decat camasa curatiei totale a sufletului, tesuta din toate virtutile. " Daca definitia lacomiei pantecelui este a se sili la mancare chiar fara foame, definitia infranarii este a tine firea in frau chiar cand flamanzeste fara vina. Daca marea maniei sta in a se infuria chiar cand nu e nimeni de fata, definitia indelungii rabdari este a ramane tot asa de senin, fie ca e prezent, fie ca e absent barfitorul. Daca semnul deplinei impatimiri este a ceda tuturor sugestiilor dracilor, eu socotesc ca semnul sfintei nepatimiri este sa poti zice limpede: "Departandu-se de la mine vicleanul, n-am stiut" , nici cand a venit, nici de ce, nici cum a plecat, ci sunt cu totul insensibil la aceasta, fiind unit acum si in viitor cu Dumnezeu. Nu se faureste comoara imparatului dintr-o piatra si nu se desavarseste nepatimirea cat timp mai lasam nelucrata o singura virtute". Asadar , starea de nepatimire exprimata negativ inseamna libertatea de toate patimile, iar pozitiv, posesiunea tuturor virtutilor. Dar nepatimirea are si importante alte aspecte pozitive.

In primul rand ea este o stare de liniste, de pace, de odihna a sufletului. Pe cat de agitat, de neegal si de tulburat este sufletul stapanit de patimi, care aici se aprind, aici se potolesc,pe atat de stapan pe sine, de calm si de linistit este sufletul eliberat de patimi. Aceasta e linistea monahilor, care nu e doar lipsa zgomotului exterior, sau un "dolce farniente", ci o stare castigata si mentinuta printr-un concentrat efort de vointa. E o adunare a mintii si a tutror puterilor sufletesti in Dumnezeu, o stapanire asupra miscarilor trupului. Omul nu mai e prada nenumaratelor miscari si tendinte centrifugale ale mintii, ale poftei si ale simturilor. Mintea si vointa si-au capatat fermitatea deplina de a nu mai putea fi atrase cu usurinta spre altceva decat spre Dumnezeu.

Si inca nici prin aceasta caracterizare nu s-a spus tot ce e pozitiv in starea de liniste nepatimasa a sufletului. Caci aceasta liniste si concentrare se datoreste faptului ca mintea, pofta si vointa au acum un obiect mai inalt de preocupare. Si curatirea de patimi sau nepatimirea tocmai de aceea se urmareste: pentru ca mintea eliberata de stapanirea patimilor sa se poata indrepta in liniste spre intelesurile mai inalte inrudite cu firea ei. Marcu Ascetul spune: " Mintea, sub inraurirea harului, implinind faptele virtutilor si apropiindu-se de cunoastere, putin mai simte din partea cea rea si neintelegatoare a sufletului. Caci cunostinta o rapeste la inaltime si o instraineaza de toate cele din lume. Curatenia din ei, subtirimea, sprinteneala si agerimea mintii lor, ca si nevointa lor, le curata mintea si o face stravezie, fiindca trupul li s-a uscat de preocuparea cu linistea si de multa petrecere in ea, si mintea lor sesizeaza usor si repede orice si vederea din ei ii conduce in toate". Cu cat mintea s-a eliberat de patimi pentru rastimpuri mai largi, adica le-a vestejit mai mult, cu atat inainteaza mai adanc in contemplarea si gustarea bunurilor dumnezeiesti si , pe masura ce inainteaza in aceasta contemplare, se vestejesc tot mai mult patimile. Aceasta e desavarsirea care nu are sfarsit. Efrem Sirul spune: "Cei curatiti de patimi, intinzandu-se fara saturare spre cel mai inalt loc, fac desavarsirea nedesavarsita, pentru ca bunurile vesnice nu au sfarsit. Ea e desavarsita in raport cu masura puterii omenesti, dar e nedesavarsita, ca una ce se depaseste pe sine prin adausurile de fiecare zi si se inalta mereu in urcusurile spre Dumnezeu".

Pr. D. Staniloae

I. B. 16

inceputul bun are credinta ca toate necazurile vin spre folosul nostru cu ingaduinta lui Dumnezeu, ca sa smerim pofta trupului si sa imblanzim mania sufletului.

I. B. 15

inceputul bun trebuie sa schimbe frica de durere in curajul de a rabda necazurile cu nadejde.

I. B. 14

inceputul bun este bine pus daca are credinta din auzire a Cuvantului lui Dumnezeu.

I. B. 13

inceputul bun are o singura grija, de mantuire, nu grijile lumesti care strica natura umana.

I. B. 12

inceputul bun este al curatiei, macar de un pacat biruit definitiv, si vine numai dupa pocainta.

NEPATIMIREA ( II )

Sfantul Isaac Sirul spune: "Nepatimirea nu inseamna a nu mai simti patimile, ci a nu le mai primi. Caci prin multele si variatele virtuti, aratate si ascunse, pe care le-a dobandit cel ce a ajuns la ea, s-au slabit patimile in el si nu se mai pot ridica usor in el impotriva sufletului. Mintea deci nu mai trebuie sa fie mereu atenta la ele. Pentru ca toata vremea e scufundata in cugetarile ei". Iar Diadoh al Foticeii spune: "Nepatimirea nu inseamna a nu fi razboiti de draci, caci atunci ar trebui sa iesim din lume , ci, razboiti fiind de ei, sa ramanem nebiruiti. Caci si luptatorii imbracati in fier sunt tinta sagetilor de la vrajmasi si aud sunetul sagetilor si vad sagetile trimise, dar nu sunt raniti de ele, pentru taria imbracamintii de razboi. Pentru ca fiind acoperiti de fier, ei raman nebiruiti cand sunt razboiti".

Deci nepatimirea ar fi acea stare a sufletului in care acesta biruieste orice ispita. Indata ce a primit ispita fie din launtru, fie din afara, a cazut din starea de nepatimire. Desigur, aceasta stare , desi a devenit o obisnuinta, nu a devenit o insusire inalienabila a firii, cum a devenit la ingeri, sau cum vom deveni noi in viata viitoare; desi e inlesnita in mare parte si de obisnuinta patrunsa in fire, ea are nevoie totusi de o sustinere din partea vointei. Deci se poate oricand pierde, desi lucrul a devenit foarte improbabil, aproape o imposibilitate morala. De obicei nu ne consolidam dintr-o data in starea de nepatimire, ci prin repetate inaltari la ea, dupa tot mai scurte caderi, ramanand de fiecare data tot mai mult timp in ea. De aceea Ioan Scararul, declarand nepatimirea "cerul din inima mintii, care priveste la uneltirile dracilor ca la niste jucarii", cunoaste mai multe grade de nepatimire. Dupa el: "exista om nepatimas, dar exista altul mai nepatimas ca cel nepatimas. Cel dintai uraste cu tarie cele rele, al doilea se imbogateste fara sfarsit in virtuti".

Pr. D. Staniloae

I. B. 11

inceputul bun este intai al credintei tari, fara indoieli.

I. B. 10

Inceputul bun te face sa uiti tot ce iti doreai inainte de el..

NEPATIMIREA ( I )

Purificarea de patimi, dobandirea starii de curatie de orice patima, de eliberare, adica a starii de nepatimire, nu se poate obtine realizand o stare neutra a sufletului, ci inlocuind patimile cu virtutile. Nepatimirea este culmea spre care duce tot efortul nevointelor si treptele tuturor virtutilor, daca intreaga asceza are ca scop direct purificarea trupului si a sufletului de patimi.

Nepatimirea nu este o stare negativa , caci absenta raului nu poate fi socotita o stare negativa. Cel ce a atins nepatimirea nu mai pacatuieste usor nici cu fapta, nici cu gandul si nici mania si pofta nu i se mai misca usor spre pacat. Acela a stins aproape cu totul patimile din facultatile sufletesti ale maniei si poftei si nu mai poate fi starnit usor nici de lucruri, nici de gandurile sau amintirile faptelor pacatoase. N-am putea spune ca patimile au devenit pentru el o imposibilitate ontologica, asa ca pentru Dumnezeu. Dar ele sunt pentru el aproape o imposibilitate morala, asa cum, de pilda, pe un om care zeci de ani s-a ferit de furat iti este imposibil sa ti-l inchipui dedandu-se la o asemenea fapta.

NEPATIMIREA ESTE O STARE DE PACE A SUFLETULUI.

Pr. D. Staniloae

I. B. 9

inceputul bun este sa intri in prezenta Domnului prin rugaciune curata.

I. B. 8

inceputul bun este acela pe care daca il pierzi inseamna ca nu l-ai avut niciodata.

I. B. 7

inceputul bun pe care nu il pierzi niciodata este cel al curatiei de pacatul stramosesc.

I. B. 6

inceputul bun este mai intai al constiintei curate si bune a invierii.

I. B. 5

inceputul bun face din sfarsitul bun o poarta pe calea vesniciei.

I. B. 4

Inceputul bun este cel care te muta in vesnicie.

VESNICIA

 Hristos ne-a adus dovada ca vom avea o vesnicie fericita daca vom crede in El. Faptul ca Trupul Lui a inviat va face ca toata materia sa nu se mai corupa si toti vor invia . Vesnicia fericita nu poate fi decat in iubire, si cei ce nu-L iubesc pe Hristos nu vor fi intr-o vesnicie fericita.  Si aceasta ne-o da si noua s-o traim, intrucat ne impartasim de El, ne impartasim de Trupul  si Sangele Lui, intr-un mod nestiut transfigurate. Orice crestin are in temporalitatea lui imprimata vesnicia. Nu s-ar putea impaca omul cu gandul ca el este numai temporal. Nici nu este numai vesnic, pentru ca vede cum trec zilele,  trece spre sfarsit, insa, credem ca inaintam prin aceasta spre vesnicie, pentru ca-L avem pe Hristos in noi si ne impartasim mereu cu Hristos. Iata cum vesnicia se traieste in temporalitate de cand a venit Hristos pe pamant.

I. B. 3

INCEPUTUL BUN ESTE CEL CARE DUCE LA CALEA CEA BUNA.

I. B. 2

INCEPUTUL BUN ESTE CEL CARE ESTE PUS DIN NOU IN FIECARE ZI.

Comentariul 1

 Pentru ca inceputul bun este al vesniciei, nu trebuie sa facem o tragedie daca punem pana la sfarsitul vietii pamantesti inceput bun in fiecare zi, pentru ca nu pierdem in acest fel vesnicia, dar nu trebuie sa uitam ca numai ceea ce incepem de aici va continua si in vesnicie.

Principala prioritate care armonizeaza I. B. 1 cu I. B. 2, adica inceputul vesniciei, inceputul fara de sfarsit , cu inceputul pus in fiecare zi, este ca  inceputul din fiecare zi sa cuprinda , sa cumuleze, toate inceputurile din zilele precedente, de la primul inceput bun, sa zicem de la prima spovedanie serioasa impreuna cu Sfanta impartasanie care a aratat roade de biruinta asupra pacatelor si de iubire reala de aproapele, dar aceasta cuprindere sa se faca prin sinteza, prin intelesul nou, perspectiva noua, mai inalta , mai cereasca, dar si mai smerita, asupra TUTUROR realitatilor crestine intelese si practicate, traite in interior mai intai si mai bine , mai puternic decat aratam in afara prin fapte , care sa vina din preaplinul inimii si nu dintr-un inceput firav, nepriceput.

DESAVARSIREA

INCEPUTUL BUN DESAVARSIT, adica al BUNATATII INTREGI, vine foarte greu, dupa ANI DE VIATA BISERICEASCA, de truda cu citirea de rugaciuni ale Bisericii, de ZIDIRE A UNEI VIETI LAUNTRICE A DUHULUI, ADICA A OMULUI NOU , in care HRISTOS este CEL care traieste si nu eul. De aceea , sa nu zicem niciodata ca inceputul bun de azi este INCEPUTUL BUN, adica este desavarsit, si nu mai trebuie si maine sa avem un nou inceput bun.  

Pentru ca NUMAI Dumnezeu poate face sa avem Bunatatea INTREAGA , si deci sa faca inceputul bun desavarsit. Si tot numai Dumnezeu ne poate arata ca ne-a dat inceputul bun desavarsit, prin faptul ca ne face NEPATIMITORI, (dar nu pe noi , cei iubitori de placeri lumesti peste cele necesare) si gata sa dobandim DRAGOSTEA CURATA, prin care iubim pe TOTI oamenii LA FEL DE MULT, inclusiv pe vrajmasi, desi pe fiecare ca si cum ar fi unicul pe care il iubim si ii acordam TOATA iubirea pe care ne invredniceste Dumnezeu sa i-o dam, potrivit nevoilor fiecaruia.

I. B. 1

Inceputul bun   este un inceput fara sfarsit.

Comentariul 1

Primul inteles al expresiei "fara sfarsit" se refera la realitatea vesniciei in care intra crestinul inca de la botez , chiar daca este vorba de botezul pruncilor, pentru ca indeferent de existenta credintei la cel botezat, Sfanta Taina a Botezului, acorda unele din darurile sale indiferent daca va folosi sau nu omul acele daruri, si aceasta in primul rand pentru ca initiativa este a lui Hristos, a carui jertfa are putere sa salveze intreaga umanitate , putere pe care a dat-o Bisericii vazute, cea luptatoare, prin Sfintele Taine, iar in al doilea rand pentru ca intreaga umanitate a primit revelatia ca in urma jertfei Fiului lui Dumnezeu, s-a putut arata ca  toti vor invia, indeferent daca sunt botezati sau nu, potrivit planului din vesnicie al Bunului Dumnezeu, dar trebuia ca inainte de anuntarea acestei realitati sa fie intarit dreptul la pocainta al tuturor oamenilor, bazat pe iertarea pacatelor prin puterea sangelui Sau , oferit drept pret de rascumparare a intregii creatii pe cruce.Deci toti vor trai vesnic, dar vesnicia sufletelor mantuire este spre fericire, iar vesnicia sufletelor care nu se pocaiesc de pacatele lor este spre mustrarile propriei constiinte, resimtite ca niste chinuri mistuitoare.

Comentariul 2

Al doilea inteles al expresiei "fara sfarsit" se refera la faptul ca, desi omul va muri, se schimba intelesul mortii, din sfarsit definitiv , cum era inteles inainte de Hristos, in somn al sufletului pana la un timp, in sensul lipsei unor posibilitati de cunoastere pana la invierea de obste, cand se intra in vesnicia fericita, fara a mai trece prin nici o moarte fata de pacat., pentru ca pacat nu mai poate fi, in cer, in apropierea lui Dumnezeu.

Pe de alta parte moartea, asa numita intaia moarte, nici nu mai are putere asupra celui botezat, daca acesta a pus in lucrare credinta dupa Botez, pentru ca Taina Botezului este considerata moarte a sufletului fata de pacat, aceea cu care era dator omul prin pacatul stramosesc si celelalte pacate adaugate de fiecare, si moartea trupului fizic este inteleasa ca jertfa de bunavoie pentru a primi slava pe care ne-a castigat-o Domnul Hristos. Deci Viata vesnica pe care o incepem dupa botez, cand punem in lucrare credinta , nu mai trece prin  sfarsitul ei niciodata, ci doar adoarme sufletul o vreme, iar trupul , desi trece prin moartea fizica, intr-un fel definitiva, pentru ca pierde forma si continutul material actual, si inviaza ca trup de slava, adica de lumina, aceasta este considerata jertfa, daruire de buna voie a formei actuale, care ne impedica sa ne apropiem de Dumnezeu care este numai Duh, pentru a ne uni apoi in vesnicie cu plinatatea bucuriei asemenea cu Hristos care sta de-a dreapta Tatalui.