Efectul binefăcător al spovedaniei

Cel ce primeşte dezlegare de la părintele duhovnic stă fără vină înaintea feţei dreptăţii lui Dumnezeu.

Dezlegarea în Taina Pocăinţei este dezlegare adevărată, oricine ar săvârşi-o. Căci Însuşi Domnul ascultă spovedania cu urechile părintelui duhovnic şi tot El dezleagă cu gura duhovnicului...

Zapisul tuturor păcatelor tuturor oamenilor Domnul Mântuitorul l-a ridicat în trupul Său pe cruce şi acolo l-a rupt. Aplicarea către fiecare a acestei lucrări a nemărginitei milostiviri a lui Dumnezeu se săvârşeşte în Taina Pocăinţei şi este reală. Cel ce primeşte dezlegare de la părintele duhovnic stă fără vină înaintea feţei dreptăţii lui Dumnezeu. Slăbirea credinţei şi sărăcirea nădejdii miluirii sunt produse de vrăjmaşul nostru. Păcatele noastre nu au loc fără insuflarea lui. Din ele, vrăjmaşul construieşte între noi şi Dumnezeu o barieră. Căinţa şi spovedania distrug această barieră. Cunoscând puterea acestei Taine, faptul că ea nimiceşte toate ostenelile şi demersurile lui săvârşite în vederea pieirii păcătoşilor, diavolul se străduieşte prin toate mijloacele să curme efectul ei binefăcător şi fie îl depărtează cu totul pe păcătos de ea, fie îl face să nu creadă în puterea ei şi să nu mai aibă nădejde să primească iertarea prin ea.

 (Sfântul Teofan Zăvorâtul, Sfaturi înțelepte, traducere de Cristea Florentina, Editura Cartea Orodoxă, p. 373)

doxologia.ro/cuvant-de-folos/efectul-binefacator-al-spovedaniei

Chemați la pocăință

„N-am venit să chem pe cei drepţi, ci pe cei păcătoşi la pocăinţă.” Ce mângâiere pentru păcătoşi! Însă ei trebuie să se lase de păcate şi să lucreze numai binele; ba şi făcând binele, să se socoată pe sine drept păcătoşi şi nu numai cu limba, ci şi cu inima. Nu păcătui, dar pocăieşte-te ca un adevărat păcătos şi strigă către Domnul ca să te miluiască. De vei avea această stare sufletească, înseamnă că stai întru adevăr; îndată ce ţi se va sui la cap dreptatea şi vei începe să te socoţi fără de păcat, să ştii că te abaţi de la calea dreaptă şi te duci la cei cărora nu este mântuire. Cum poate fi împăcată viaţa dreaptă cu simţământul păcătoşeniei? Asta întreabă numai cărturarii, care scriu, însă nu făptuiesc; pentru cel ce merge pe calea făptuitoare, lucrurile sunt atât de limpezi, că nici nu e în stare să priceapă cum ar putea să fie altfel.

(Sfântul Teofan Zăvorâtul, Tâlcuiri din Sfânta Scriptură pentru fiecare zi din an, Editura Sophia, București, pp. 187-188)

doxologia.ro/cuvant-de-folos/n-am-venit-sa-chem-pe-cei-drepti-ci-pe-cei-pacatosi-la-pocainta-0

Avem ispite după ce ne-mpărtăşim?

A mă pocăi înseamnă a mă uita mereu la Hristos, nu la rana făcută în fiinţa mea de păcatul săvârşit. Această întoarcere, de la rană la Cel rănit pentru mine, este tămăduitoare.

Este final de lună şi se cuvine să continuăm a medita asupra pericopelor evanghelice din duminicile lui răpciune, căutând sensuri relevante pentru tema acestui an omagial, dedicat sfintei spovedanii şi sfintei împărtăşanii. Trei dintre cele patru duminici ale lunii ce tocmai se încheie sunt dedicate Sfintei Cruci.

Când păcatul nu mai are putere

            În cea dintâi, numită cea "dinaintea Înălţării Sfintei Cruci", este redat un fragment din convorbirea lui Iisus cu Nicodim (v. Ioan 3, 13-17). Aici, Domnul face trimitere la momentul în care, în pustiu fiind, după ce au fost scoşi din robia Egiptului, evreii au început să cârtească, asupra lor abătându-se, ulterior, şerpi veninoşi încât "a murit mulţime de popor" (v. Numerii 21, 4-9). Căindu-se ei, Dumnezeu l-a îndemnat pe Moise să ridice, pe un stâlp, un şarpe de aramă, la care, doar privind, oricine era muşcat scăpa cu viaţă. Aşa se întâmplă şi cu noi, când ne abatem inima de la Dumnezeu, cârtindu-L pentru ceea ce ni se întâmplă, ca şi cum n-ar şti (sau nu ne-ar dori) El ce este mai bine pentru noi. Atunci devenim vulnerabili şi cădem uşor sub păcatul/ veninul ce vine de la cel rău/ şarpele. Fiul lui Dumnezeu, Cel fără de păcat, a luat firea noastră şi toată slăbiciunea ei, a luat asupră-Şi păcatele noastre. El este închipuit de şarpele de aramă care, spre deosebire de şerpii cei vii, nu se mişcă și nu poate muşca. Precum acest şarpe de aramă era pironit pe stâlp, tot aşa păcatul este pironit pe Cruce de Hristos, asupra Lui neavând puterea pe care o aveau şerpii veninoşi asupra trupurilor evreilor. Noi trebuie doar să privim la El, atunci când suntem muşcaţi - când cădem, adică, în păcat. Să luăm aminte la jertfa Lui, la iubirea Lui. Vederea Lui este vindecătoare. A mă pocăi înseamnă a mă uita mereu la Hristos, nu la rana făcută în fiinţa mea de păcatul săvârşit. Această întoarcere, de la rană la Cel rănit pentru mine, este tămăduitoare. Şi credem, atunci când ne împărtăşim cu Cele jertfite pentru noi - cu Trupul şi cu Sângele Său - că de aici este izbăvirea. Nu căutăm să înţelegem ce este împărtăşania, nici să desluşim cum anume ar lucra înlăuntrul nostru, ci doar credem.

"Nu ştii de ce sunt eu în stare..."

            În Duminica Înălţării Sfintei Cruci s-a citit un fragment consistent despre pătimirea Domnului (v. Ioan 19, 6-11, 13-20, 25-30, 31-35). Moartea lui Hristos pentru noi a fost mântuitoare, întrucât el a coborât, după ce Şi-a dat duhul, în iadul (şeolul) în care mergea tot omul, spre a-i scoate şi de acolo pe cei care vor să-L urmeze, redeschizând porţile raiului. Faptul că El a primit să moară cu cea mai cumplită moarte de atunci, răstignire pe cruce, şi că a răbdat atâtea umilinţe, nu este deloc întâmplător. În dialogul pe care eu l-am purtat cu credincioşii după Sfânta Liturghie din această duminică, unii au acreditat ideea că Hristos trebuia să sufere mult, cel mai mult posibil, pentru că suferinţa este mântuitoare, pe de o parte, şi, pe de altă parte, pentru ca nici unul dintre noi să nu poată spune despre Dumnezeu că ne cere ceva ce El Însuşi nu a îndurat. Suferinţa în sine nu mântuieşte, însă; avem atâtea cazuri de mari sfinţi care s-au petrecut din această viaţă fără a avea suferinţe mari ori moarte mucenicească. Deci nu este obligatoriu a suferi mult (cu trupul) ca să te mântuieşti. Apoi, tot din istorie aflăm că au fost sfinţi care au suferit mult mai mult, trupeşte vorbind, în chinuri şi în cazne groaznice, care s-au întins pe lungi perioade de timp. Încât, e cu totul necuvenit a face astfel de comparaţii sau a găsi suferinţei rost în sine. Faptul că Domnul a ales să sufere multă ocară, pălmuiri, scuipări, loviri, cunună de spini şi celelalte, nu a fost ca să accentueze o notă de dramatism, să ne impresioneze sau ca să atingă un prag limită al suferinţei care ar mântui. El a primit toate acestea întrucât a îngăduit să iasă din noi toată răutatea, încât până şi Petru s-a lepădat, iar cei mai mulţi dintre ucenici au fugit... Asta pentru ca noi să nu putem spune: "Da, Doamne, tu ţi-ai asumat păcatele mele, dar nu ştii de ce sunt eu în stare, cât de mare este răutatea din mine!". Iată că au ieşit toate slăbiciunile şi laşităţile ucenicilor, toată nerecunoştinţa şi răutatea gratuită a unor iudei, tot răul...

            Şi noi, după ce ne apropiem de Dumnezeu, adesea ies lucruri din noi mai urâte decât atunci când ne complăceam în păcat. De aceea, unii spun că "m-am împărtăşit şi am avut ispite, m-am dus acasă şi m-am certat cu ai mei" (de exemplu). Şi nu vorbesc aici despre cei care s-ar împărtăşi fără pregătirea adecvată şi şi-ar lua astfel osândă, ci de unii foarte evlavioşi şi cu maxime exigenţe ascetice, cu viaţă smerită. De fapt, în acele momente, în care Domnul e mai prezent în noi ca oricând, vrăjmaşul, ce stătea pitit până atunci, ne zguduie ca să iasă afară, cum făcea de fiecare dată când Hristos îl izgonea din câte un demonizat. Este, aşadar, momentul acesta de "ispită", un moment de a ne uni şi mai mult cu Dumnezeu şi de a ne desprinde total de acest duşman neîmpăcat al omului care este diavolul.

Radicalismul unei alegeri

            În cea de a treia duminică a lunii septembrie, de după Înălţarea Sfintei Cruci, Hristos Domnul ne învaţă că nu există o variantă "soft" a creştinismului (vezi Ev. Marcu 8, 34-38; 9, 1). Nu te poţi numi creştin, adică următor/ ucenic al lui Hristos, dacă nu te lepezi de ale tale şi nu-ţi asumi crucea, răstignindu-ţi poftele, mintea, simţirea... Întoarcerea spre Hristos (pocăinţa sau metanoia) este una radicală şi fără rest. Nu se admit compromisuri, nici nu se umblă cu jumătăţi de măsură. Tot în Evanghelie ne este relatat un episod în care o parte dintre ucenici s-au smintit de cuvintele Domnului - "cel ce Mă mănâncă pe Mine va trăi prin Mine" -, cu referire la ceea ce avea să instituie la Cina cea de taină, adică împărtăşirea cu Trupul şi cu Sângele Său (cf. Ioan 6, 35-68). Văzându-i pe unii că pleacă de lângă El şi nu-I mai urmează, Domnul nu caută să-i oprească. Dimpotrivă, îi întreabă şi pe cei rămaşi dacă nu vor şi ei să se ducă. La aceasta, Petru îi răspunde: "Doamne, la cine ne vom duce? Tu ai cuvintele vieţii celei veşnice" (Ioan 6, 68). Aşa avem şi noi a înţelege că, prin spovedanie şi prin împărtăşanie, suntem chemaţi să facem o alegere radicală şi să ne rupem total de cele lumeşti sau trupeşti. Dacă vrem doar ca, prin acestea, să îmbunătăţim viaţa noastră psihologică sau socială, cea sentimentală sau cea de familie, ori să ne meargă mai bine în afaceri, la muncă sau la şcoală şamd, atunci mai bine să plecăm de lângă Hristos, precum acei ucenici smintiţi, precum tânărul dregător sau alţii. Şi să revenim la scaunul de spovedanie, apoi, cu dezlegarea şi rânduiala cuvenite, şi în faţa sfântului potir, doar atunci când suntem hotărâţi a face această alegere radicală.

De la frică la iubire

            Cea de a patra duminică, cea de mâine, ne va aduce în faţa ochilor momentul pescuirii celei minunate. "În vremea aceea şedea Iisus lângă lacul Ghenizaretului şi a văzut două corăbii oprite lângă ţărm, iar pescarii ieşiseră din ele şi-şi spălau mrejele. Intrând în corabia care era a lui Simon, l-a rugat s-o depărteze puţin de la uscat; apoi, şezând în corabie, învăţa din ea mulţimile. Iar când a terminat de vorbit, i-a zis lui Simon: depărteaz-o la adânc şi aruncaţi mrejele voastre, ca să pescuiţi. Atunci, răspunzând Simon, I-a zis: învăţătorule, toată noaptea ne-am ostenit şi nimic n-am prins; dar, la porunca Ta, voi arunca mreaja. Şi, făcând ei aşa, au prins mulţime mare de peşte, încât li se rupeau mrejele. Deci au făcut semn tovarăşilor, care erau în cealaltă corabie, ca să vină să le ajute. Şi au venit şi au umplut amândouă corăbiile, de erau gata să se scufunde. Iar Simon Petru, văzând aceasta, a căzut la picioarele lui Iisus şi I-a zis: du-Te de la mine, Doamne, căci sunt om păcătos; pentru că îl cuprinsese spaimă pe el şi pe toţi cei care erau cu el, din pricina pescuitului atâtor peşti pe care îi prinseseră; tot aşa şi pe Iacob şi pe Ioan, fiii lui Zevedeu, care erau tovarăşii lui Simon. Atunci Iisus a zis către Simon: nu-ţi fie frică; de acum înainte vei fi pescar de oameni. Şi, trăgând corăbiile la uscat, au lăsat totul şi au mers după Dânsul" (Ev. Luca 5, 1-11).

            Prezenţa lui Hristos în viaţa noastră este cea care face lucrarea noastră să fie rodnică. Dacă vom înceta a ne mai baza pe puterile noastre, pe iscusinţa noastră şi vom da ascultare Domnului, nu lenevind, ci lucrând în continuare, dar după cum porunceşte El, iată!, ne facem părtaşi la minune mare. Sufletul nostru sesizează abia atunci cât de păcătos este, cât de mare e distanţa dintre noi şi Dumnezeu. Se vede pe sine nevrednic de o asemenea binecuvântare, de a purta în bărcuţa trupului pe Însuşi Domnul, "comunicat" euharistic. Dar, atunci este momentul în care suntem vindecaţi de frică. Atunci se face trecerea de la frica firească a omului păcătos ce conştientizează prezenţa lui Dumnezeu, la iubirea pe care o acceptă de la El nu ca pe un drept cuvenit sau meritat, ci ca pe un dar. Darul iubirii fără de sfârşit!

 pr. Constantin Sturzu

doxologia.ro/puncte-de-vedere/avem-ispite-dupa-ce-ne-mpartasim

Fără Dumnezeu toate sunt întunecate și fără bucurie

Omul fără Duhul Sfânt are închipuiri, visează, se umflă în pene, se aprinde, se sălbăticește, devine independent și se autoîndumnezeiește. Trăiește un război, un martiriu, o vânătoare, o furtună și o catastrofă. Fără Dumnezeu, oamenii sunt capabili de orice, sunt periculoși, sunt atrași spre cugete de mândrie și se întunecă în mod înfricoșător.

Omul mic, stricăcios și pământesc, în lupta sa personală și responsabilă pentru dobândirea sfințeniei, se înduhovnicește și intră în tainele necunoscute ale Duhului. Duhul Sfânt pe care l-a primit la început omul prin dumnezeieștile taine ale botezului și mirungerii îl redobândește prin viața lui sfântă, sfințirea și sfințenia. Duhul Sfânt ne călăuzește în siguranță la deplina și la neînșelata cunoaștere a lui Dumnezeu. Numai așa poate în realitate omul să cunoască cu adevărat pe Dumnezeu. Prin Dumnezeu îl cunoaștem pe Dumnezeu. Cu duhul lumii care a pus stăpânire pe intelectuali, pe materialiști și pe ateiști este cu neputință să cunoască cineva pe Dumnezeu. În Duhul Sfânt Apostolii la Cincizecime L-au cunoscut pe Hristos și L-au iubit nemăsurat și au devenit de nezdruncinat și neînfricați, până la a-și vărsa sângele pentru El. Prin luminarea Duhului Sfânt, Sfinții Părinți au tâlcuit în mod desăvârșit Sfânta Scriptură. Numai prin luminarea Preasfântului Duh, frații mei, putem să-L cunoaștem bine pe Dumnezeul nostru și pe noi înșine. Prin urmare, prin cunoașterea lui Dumnezeu ne îndreptăm spre autocunoaștere. Duhul Sfânt îi călăuzește pe toți sfinții din ziua Cincizecimii până la sfârșitul veacurilor. Prin lucrarea și harul Duhului Sfânt ne unim cu toți sfinții și cu întreaga Biserică. Cu cât ne smerim mai mult cu atât îl simțim mai mult. Duhul smereniei, al străpungerii, al iubirii, îl dăruiește Duhul Sfânt credincioșilor. Aceasta este ceva foarte important, sfânt și frumos.

Dimpotrivă, oamenii care se numesc pe ei înșiși duhovnicești, dar nu cunosc pe Duhul Sfânt sunt goi, supărați, neliniștiți, înfricoșați, dezbinați în ei înșiși, tulburați, nervoși, nesatisfăcuți, neîmpliniți, nesățioși. Omul fără Duhul Sfânt are închipuiri, visează, se umflă în pene, se aprinde, se sălbăticește, devine independent și se autoîndumnezeiește. Trăiește un război, un martiriu, o vânătoare, o furtună și o catastrofă. Fără Dumnezeu, oamenii sunt capabili de orice, sunt periculoși, sunt atrași spre cugete de mândrie și se întunecă în mod înfricoșător. Tatăl mândriei este diavolul. Astfel fiecare cuget mândru, cuvânt și faptă, îl îndrăcește pe nenorocitul om. Mândria stăpânește mintea omenească și o robește. Fără Dumnezeu omul se strică și se distruge. Din om fără Dumnezeu devine urâtor de om. Nebunie consideră Psalmistul necredința în Dumnezeu. Fără Dumnezeu toate sunt întunecate și fără bucurie. Întunecarea minții are drept consecință împietrirea inimii. Inima care nu Îl are pe Dumnezeu este o inimă de piatră. Nu are sentimente sănătoase și este insensibilă.

(Moise Aghioritul, Pathoktonia[Omorârea patimilor], Ed. Εν πλω, Atena, 2011)

traducere şi adaptare: Laura Enache
sursa: Moise Aghioritul, Pathoktonia[Omorârea patimilor], Ed. Εν πλω, Atena, 2011

doxologia.ro/cuvinte-duhovnicesti/fara-dumnezeu-toate-sunt-intunecate-fara-bucurie

Omul viu pe dinăuntru

Omul nu este om deplin şi nu trăieşte cu adevărat decât dacă trăieşte în Duhul; altfel, el este mutilat, nedesăvârşit şi este ca şi mort.

Omul a fost creat cu trup şi suflet şi a primit suflarea de viaţă, pentru ca să primească Duhul şi să fie astfel cu totul înduhovnicit şi să trăiască în Duhul cu toată fiinţa lui.

Numai îndeplinind aceasta, omul îşi împlineşte destinul, trăind potrivit adevăratei sale naturi: „Omul adevărat este omul duhovnicesc care este în noi”, scrie Clement Alexandrianul. Omul nu este om deplin şi nu trăieşte cu adevărat decât dacă trăieşte în Duhul; altfel, el este mutilat, nedesăvârşit şi este ca şi mort.

(Jean-Claude Larchet, Terapia bolilor spirituale, Editura Sofia, p. 29)

doxologia.ro/cuvinte-duhovnicesti/doar-omul-duhovnicesc-este-viu

Înțelepciunea duhovnicească și durerea inimii

Pentru că înţelepciunea şi sfatul învaţă, iar necazul dezvăluie patima sau păcatul.

Cine, desigur, se va întoarce cu toată inima la Dumnezeu şi se va ruga Lui, acela va scăpa de multe necazuri; dacă noi nu ne dorim osteneli voite, atunci trebuie să răbdăm osteneli ne-voite, pentru a nu ne îndepărta de sfinţi. S-a spus: „Şi în cetate nu va intra nimic pângărit” (Apoc. 21, 27).

Cine vrea să-şi poarte necazurile cu folos, pe acesta nu-l va ajuta toată înţelepciunea lui Solomon. Pentru că înţelepciunea şi sfatul învaţă, iar necazul dezvăluie patima sau păcatul. Şi îl învaţă pe om nu prin cuvânt, ci prin faptă. De aceea şi marii sfinţi au învăţat înţelepciunea duhovnicească din experienţă şi din durerea inimii. Dă, se spune, sânge şi vei primi Duhul.

Dumnezeu, Care ne mântuieşte, a rânduit ca nimeni să nu fie lipsit de necazuri, pentru că Domnul vrea ca toţi să se mântuiască, dar fără necazuri este imposibil să te mântuieşti.

(Starețul Anatolie de la Optina, Editura Doxologia, Iași, 2012, p. 109)

doxologia.ro/cuvant-de-folos/intelepciunea-duhovniceasca-durerea-inimii

Să nu facem excese de niciun fel!

Dacă nu reuşeşte vrăjmaşul să vă facă să fiţi indulgenţi cu voi, vă insuflă stricteţi peste măsură şi după aceea vă conduce spre acelaşi lucru.

Nici un exces nu duce la bine. Dacă nu reuşeşte vrăjmaşul să vă facă să fiţi indulgenţi cu voi, vă insuflă stricteţi peste măsură şi după aceea vă conduce spre acelaşi lucru. Fără hrană şi fără somn nu vă puteţi descurca. Istovindu-vă până la sleirea puterilor, trebuie să faceţi lucrurile necesare şi trebuie să vă întoarceţi la hrană şi la somn. Şi, iată, tocmai atunci vrăjmaşul îşi ia ce-i al său, făcându-vă şi să mâncaţi mult, şi să dormiţi mult...

Mâncaţi peşte când sunteţi neputincioşi. Dumnezeu vă blagosloveşte. Nu este păcat atunci când mâncaţi de nevoie, iar nu de poftă. Dar, când începeţi să postiţi: atunci înfrânaţi-vă dacă sunteţi puternici; iar dacă nu sunteţi, atunci înfrânaţi-vă o zi înainte de împărtăşanie; chiar şi fară această zi vă puteţi împărtăşi când sunteţi neputincioşi.

(Sfântul Teofan Zăvorâtul, Sfaturi înțelepte, traducere de Cristea Florentina, Editura Cartea Orodoxă, pp. 369-370)

doxologia.ro/cuvant-de-folos/sa-nu-facem-excese-de-niciun-fel

Ce adăugăm rugăciunii, ca să ne mântuim?

Numai cu rugăciunea nu te vei mântui; la rugăciune trebuie să adaugi şi plinirea voii lui Dumnezeu - toate îndatoririle pe care le ai, potrivit cu tagma ta, cu rânduiala de viaţă în care eşti lăsat.

„Nu oricine îmi zice: Doamne, Doamne!, va intra întru Împărăţia Cerurilor, ci cel ce face voia Tatălui Meu Celui din Ceruri”.

Numai cu rugăciunea nu te vei mântui; la rugăciune trebuie să adaugi şi plinirea voii lui Dumnezeu - toate îndatoririle pe care le ai, potrivit cu tagma ta, cu rânduiala de viaţă în care eşti lăsat. Şi la rugăciune trebuie să cerem în primul rând ca Dumnezeu să ne învrednicească a nu ne abate cu nimic de la sfânta Lui voie; şi invers, cel ce are râvnă să plinească în toate voia lui Dumnezeu se roagă mai cu îndrăznire înaintea Domnului, iar rugăciunea acestuia ajunge mai lesne la scaunul Lui.

De asemenea, acolo unde rugăciunea nu este însoţită de vieţuirea după voia lui Dumnezeu, ea nu este adevărată rugăciune, făcută din inimă şi cu trezvie, ci rugăciune făcută doar în afară, citită, în timpul căreia nevrednicia sufletească este acoperită cu ceaţa multei vorbiri, iar gândurile rătăcesc în neorânduială.

Evlavia trebuie să îmbine amândouă aceste laturi ale vieţii duhovniceşti, iar roadele se vor arăta.

(Sfântul Teofan Zăvorâtul, Tâlcuiri din Sfânta Scriptură pentru fiecare zi din an, Editura Sophia, București, pp. 97-98)

doxologia.ro/cuvant-de-folos/ce-adaugam-rugaciunii-ca-sa-ne-mantuim

Mâncarea și somnul

Voi dormiţi mult şi mâncaţi mult. Dar cum să vă puneţi măsură? Nu cu ceasul sau cu cântarul, ci astfel încât mâncarea să nu vă îngreuieze, iar somnul să nu vă slăbească.

Puneţi-vă ca lege să plecaţi de la masă puţin înfometaţi. Robul cel rău - trupul - va simţi că asupra lui este o mână puternică... Şi faptul că aţi încetat să mai beţi vin este minunat. Acesta este cel mai bun mijloc pentru ca trupul să fie întotdeauna vioi, treaz şi curat.

Voi dormiţi mult şi mâncaţi mult. Dar cum să vă puneţi măsură? Nu cu ceasul sau cu cântarul, ci astfel încât mâncarea să nu vă îngreuieze, iar somnul să nu vă slăbească. Şi atracţie către ele să nu aveţi, nici să-i faceţi pe plac trupului, ci doar să-i satisfaceţi nevoile.

(Sfântul Teofan Zăvorâtul, Sfaturi înțelepte, traducere de Cristea Florentina, Editura Cartea Orodoxă, p. 367)

doxologia.ro/cuvant-de-folos/mancarea-somnul

Nevoia de măsură și discernământ în asceză (Simeon Mitropolitul Evhaitelor, sec. XI)

Vă împărtășesc câteva sfaturi pe care un mitropolit din secolul al XI-lea, Simeon din Evhaita, predecesor al marelui Ioan al Evhaitelor, supranumit și Mavropous (cel de la care a pornit sărbătoarea Sfinților Trei Ierarhi), le dă unui preot duhovnic dintr-o mănăstire, ce îndruma atât monahi cât și mireni, încercând să stabilească prioritățile pe care trebuie să le punem cu toții în viața duhovnicească, pentru a nu face din mijloace scopuri, ignorând cele mai de preț virtuți, care ne sunt de fapt tuturor la îndemână. Fragmentul face parte dintr-o epistolă mai amplă ce va fi publicată împreună cu alte texte ascetice la Editura Doxologia:

     "Fugi pururea atât de excesele virtuților, cât și de lipsurile lor. Dar caută mereu cu sârguință calea cea de mijloc a acestora, făcându-le pe toate la vreme și cu măsură. Iar excesele sunt postul prelungit peste măsură și privegherea și golătatea și purtarea fierului și altele asemenea, iar lipsurile sunt lăcomiile, odihnele, nepăsările și celelalte, iar calea de mijloc este faptul de a se înfrupta de hrană în fiecare zi și a nu se sătura, somnul și osteneala cu măsură și a face toate potrivit unei tradiții precise a Bisericii și stării monahale. Căci zicea cineva dintre bătrâni că extremele sunt ale demonilor[1]. Dar chiar dacă unii dintre luptători, întăriți fiind de nădejdea, credința și dragostea față de Dumnezeu au petrecut nevoindu-se în exces și mai presus de Evanghelie, de vreme ce lucrul acesta este rar și nu după poruncă, nici după canoane, lucrul acesta nu este primit de Părinți, ci este respins ca fiind greșit și nelegiuit și adeseori pricină de vătămare pentru cei ce vor să-i imite[2]. Calea cea înaltă[3] și acropola virtuții și asemănarea cu Dumnezeu aceasta este, dacă îi iubești pe vrăjmașii tăi[4], dacă îi iubești pe cei ce te urăsc, dacă faci bine celor ce îți fac rău[5], dacă porți poverile tuturor[6], dacă, ponegrit fiind și clevetit, binecuvântezi[7], dacă îi iubești pe toți oamenii ca pe tine însuți[8] sau mai degrabă mai presus de tine, precum și Hristos ne-a iubit pe noi[9], dacă te bucuri cu cei ce se bucură și plângi cu cei ce plâng[10], dacă pururea întru toate mulțumești[11], dacă te rogi neîncetat[12], dacă Îl iubești pe Dumnezeu din toată inima și din tot sufletul[13]. Acestea sunt cele ce sunt mai presus de fire, acestea sunt roadele Duhului[14] prin care devenim asemenea lui Dumnezeu[15], iar celelalte câte le săvârșim prin înfrânare și rea pătimire sunt căi și rădăcini, instrumente și fapte care duc la acestea și spre acestea țintesc. Căci la ce-i va folosi țăranului sămânța și îngrijirea viei și a pomilor, dacă nu va rodi grâul și strugurele și vinul? La ce-i va folosi constructorului toporișca sau pescarilor ostenelile și corabia și undițele dacă fiecare dintre acestea nu ar lucra pentru un scop anume?

       Și dacă acestea toate sunt întru acest chip și le lucrăm privind la scopul, adică la câștigul și folosul lor, nici monahilor nu le va fi de nici un folos dacă nu vor alerga către Binele Însuși, pentru Binele Însuși. Or, Binele este Domnul Dumnezeu și virtuțile care ne duc pe noi la El, dragostea, bucuria, pacea, bunătatea și celelalte pe care le-a enumerat Apostolul[16]. Trebuie, așadar, părinte, să facem toate și pentru Dumnezeu, și potrivit lui Dumnezeu, nu pentru ceva trecător sau omenesc, căci aceștia sunt lipsiți de plata lor[17], zice Domnul, și prin virtuțile cele trupești să ne zidim sufletele."

[extras din volumul: Simeon al Evhaitelor, Ioan Pustnicul, Vasile Maleinos, Epistole ascetice, colecția Viața în Hristos, seria Mărgăritare, nr. 4, traducere din greaca veche de L. Enache, introducere și note de pr. D. Bahrim, Ed. Doxologia, Iași, 2014 - în pregătire]

[1] Cf. Apophtegmata Patrum, seria alfabetică, Pimen 129, PG 65, 353D; Pimen 132; Pateric Egyptean, București, 2011, p. 214.
[2] Nu pot fi stabilite ca exigențe obligatorii.
[3] Cf. I Cor. 12, 31.                                                                                             
[4] Cf. Mt. 5, 44 și locurile paralele.
[5] Cf. Lc. 6, 28.
[6] Cf. Gal. 6, 2.
[7] Cf. Lc. 6, 28; I Cor. 4, 12.
[8] Cf. Mt. 22, 39 și locurile paralele.
[9] Ef. 5, 2.
[10] Rom. 12, 15.
[11] Cf. I Cor. 1, 4; Ef. 5, 20; I Tes. 1, 2; 5, 18.
[12] I Tes. 5, 17.
[13] Mt. 22, 37.
[14] Cf. Gal. 5, 22.
[15] Cf. I Ioan 3, 2.
[16] Cf. Gal. 5, 22.
[17] Matei 6, 2.

parohiacopou.ro/nevoia-de-masura-si-discernamant-asceza-simeon-mitropolitul-evhaitelor-sec-xi

Rugăciunea „Învredniceşte-ne Doamne...”

 Această rugăciune pare să fie foarte veche. Stilul ei ne duce cu gândul la nota de smerenie şi evlavie caracteristică rugăciunilor Bisericii din primele veacuri ale creștinismului.

 

Rugăciunea „Învredniceşte-ne Doamne...” face parte din rânduiala Vecerniei. Ea este rostită de către cântăreţ, imediat după prochimenul zilei săptămânale (ca în cazul Vecerniei mici şi a Vecerniei zilelor de rând) ori după ectenia întreită (ca în cazul Vecerniei sărbătorilor).

Această rugăciune pare să fie foarte veche. Stilul ei ne duce cu gândul la nota de smerenie şi evlavie caracteristică rugăciunilor Bisericii din primele veacuri ale creștinismului.

Este foarte probabil ca această rugăciune care este, de fapt, o formă abreviată a Doxologiei („Slavă întru cei de sus lui Dumnezeu...”), adesea numită Imnul îngerilor sau Imnul de dimineaţă, să fi apărut chiar în secolul al IV-lea, secolul disputelor trinitare. Acest lucru se poate deduce din structura rugăciunii în care se observă clar caracterul trinitar: „Binecuvântat eşti, Doamne, învaţă-ne îndreptările Tale. Binecuvântat eşti, Stăpâne, înţelepţeşte-ne cu îndreptările Tale. Binecuvântat eşti, Sfinte, luminează-ne cu îndreptările Tale”.

Alexandru-Mihai Tacu 

doxologia.ro/viata-bisericii/liturgica/rugaciunea-invredniceste-ne-doamne

Harul Domnului - „lutul” care ne ţine

Harul Domnului este acela care ne ţine; lutul nu se sfărâmă când îl sprijină harul lui Dumnezeu. Dar dacă are îndrăzneală în sine, omul cade îndată; să nădăjduim doar în puterea lui Dumnezeu.

Dumnezeu vrea să mântuiască sufletul, dar acesta trebuie să conlucreze cu Dumnezeu; dacă sufletul nu vrea să conlucreze cu Dumnezeu, nu se va mântui. Dacă oamenii ar cunoaşte măreţia Raiului, ar jertfi totul pentru a-l dobândi. Harul Domnului este acela care ne ţine; lutul nu se sfărâmă când îl sprijină harul lui Dumnezeu. Dar dacă are îndrăzneală în sine, omul cade îndată; să nădăjduim doar în puterea lui Dumnezeu. Viaţa de acum este ca un târg; toţi schimbă mărfuri, asudă, se ostenesc ca să câştige mai mult; după ce se termină târgul, fiecare are câştig după cum s-a străduit.

(Părintele Efrem Athonitul, Despre credinţă şi mântuire, tradusă de Cristian Spătărelu, Editura Bunavestire, Galaţi, 2003, p. 16)

doxologia.ro/cuvinte-duhovnicesti/harul-domnului-lutul-care-ne-tine

Întotdeauna să pui înaintea ochilor ultima zi din viața ta

Toate bunurile pământeşti pe care le posezi, să le transpui în lăcaşurile cereşti, ca şi cum tu de acolo ai fi venit.

Întotdeauna să pui înaintea ochilor ultima zi din viața ta. Când te scoli în zorii zilei, să nu fii sigur că mai ajungi până seara; de când îţi întinzi trupul în pat să se odihnească, să nu tragi nădejde că vei mai vedea lumina zilei, astfel te vei putea înfrâna mai uşor de la toate patimile. Inima ta să mediteze pururea la bunurile cereşti făgăduite, ca însăşi acelea să te cheme pe calea virtuţilor.

Să fii şi aici ca şi în viaţa viitoare. Toate bunurile pământeşti pe care le posezi, să le transpui în lăcaşurile cereşti, ca şi cum tu de acolo ai fi venit. În felul acesta, când vei fi chemat de Domnul, vei merge în linişte şi cu plăcere. Atunci, după ce va fi descătuşat de legăturile trupului, sufletul tău va fi întâmpinat de cetele îngerilor; atunci, toată mulţimea sfinţilor se va uni cu tine în îmbrăţişare şi te va duce în rugăciuni, în faţa adevăratului Judecător.

(Sfântul Vasile cel Mare, Învățătură către fiul duhovnicesc, traducere de I. Popa, Editura Mitropolia Olteniei, Craiova, 2007, p. 60)

doxologia.ro/cuvant-de-folos/intotdeauna-sa-pui-inaintea-ochilor-ultima-zi-din-viata-ta

Să te „subțiezi” cât mai mult!

Dacă mi-ar cere cineva să-i spun într-un cuvânt ce este cultura, i-aş răspunde: armonie! Dacă mi-ar cere un altul, mai pretenţios, să-i spun într-un cuvânt Biblia ce este, i-aş răspunde: armonie! Altfel spus: eşti intelectual – fii armonios cu Cel ce te-a creat!

Orice clipă poate să fie un timp şi orice suspinare poate să fie o rugăciune. Pentru Dumnezeu! Există o lume călugărească deosebită de cea laică, deşi, în mare, călugăr înseamnă creştin bun. Căci Dumnezeu n-a făcut rugăciuni speciale pentru călugări. Însă călugăria nu poate fi prinsă în nici un citat, în nici o cuprindere filosofică. E dincolo de înţelegere, pentru că este o luptă continuă cu Dumnezeu. Omul este creat de Dumnezeu cu voinţă liberă, cu raţiune şi cu afecte. Deci dacă mergi la mănăstire şi-ţi tai voia, eşti în luptă cu Creatorul, care te-a lăsat cu voinţă liberă. Şi atunci trebuie să birui cu orice chip, şi lui Dumnezeu îi place acest lucru. Aşa cum s-a luptat şi Iacob cu Dumnezeu şi L-a biruit – în sensul acesta: trebuie să te pierzi ca să te găseşti! Trebuie cu orice preţ să te instalezi într-o persoană îngerească. Vorbesc despre călugări, dar nu e oprit nici unui mirean de a se “subţia” cât mai mult.

Astfel că, domnule intelectual, trebuie să fii prezent la Dumnezeu, să ai în cugetul tău momente de “ţâşnire”: “Doamne, iartă-mă!”. Şi este foarte mare lucru. Eu nu cer o mie de metanii, dar întreb: “De ce ai rămas bulgăre, te-ai culcat ca un bulgăre, fără să zici măcar “Doamne, Dumnezeule, ai grijă de mine”? ”. În felul lui, fiecare ins este obligat să ţină o relaţie cu Dumnezeu, de evlavie.

Dacă mi-ar cere cineva să-i spun într-un cuvânt ce este cultura, i-aş răspunde: armonie! Dacă mi-ar cere un altul, mai pretenţios, să-i spun într-un cuvânt Biblia ce este, i-aş răspunde: armonie! Altfel spus: eşti intelectual – fii armonios cu Cel ce te-a creat!

(Arhim. Arsenie Papacioc, Cuvânt despre bucuria duhovnicească, Editura Eikon, Cluj-Napoca, 2003,  pp. 184-185)

doxologia.ro/cuvinte-duhovnicesti/sa-te-subtiezi-cat-mai-mult

Prin ascultare inima se face din ce în ce mai simţitoare la viaţa celorlalţi

Mai mult să doriţi voia celuilalt, decât a voastră. Primiţi cu o atitudine pozitivă fiecare cerinţă a duhovnicului vostru, a unui frate sau a unei surori. Astfel se va înfăptui puţin câte puţin în voi şi în jurul vostru o atmosferă în care inima va deveni foarte gingaşă, foarte simţitoare faţă de toată mişcarea lăuntrică, de toate schimbările duhovniceşti.

Duhovniceasca ascultare este de trebuinţă în viaţa de zi cu cu zi. Mai mult să doriţi voia celuilalt, decât a voastră. Primiţi cu o atitudine pozitivă fiecare cerinţă a duhovnicului vostru, a unui frate sau a unei surori. Astfel se va înfăptui puţin câte puţin în voi şi în jurul vostru o atmosferă în care inima va deveni foarte gingaşă, foarte simţitoare faţă de toată mişcarea lăuntrică, de toate schimbările duhovniceşti.

Când ne adunăm împreună, fiecare să se roage lui Dumnezeu să ne dea duhul ascultării voii Sale şi să ne binecuvânteze pe toţi. Fie că este cel mai tânăr sau cel mai bătrân, ascultaţi pe celălalt cu inima, pentru a pricepe când vorbeşte prin el Duhul lui Dumnezeu. În vremea celui Dintâi Sobor a Toată Lumea din anul 325, cel ce a sugerat cuvântul homousios pentru a arăta legătura între Tatăl şi Fiul în Treime a fost un diacon ce avea doar douăzeci de ani, Sfântul Athanasie, iar nu patriarhii, episcopii şi alţi mucenici. Însă pentru a ajunge la aceasta este nevoie de muncă. Numai prin ascultare o putem dobândi. Prin ascultare inima se face din ce în ce mai simţitoare la viaţa celorlalţi, la suferinţele lor, la înaintarea lor şi la nevoile lor

.

(Arhimandrit Sofronie, Din viaţă şi din Duh, Editura Reîntregirea, Alba Iulia, 2014, p. 43)

doxologia.ro/cuvinte-duhovnicesti/prin-ascultare-inima-se-face-din-ce-ce-mai-simtitoare-la-viata-celorlalti

Războiul cu voile noastre

Atâta vreme cât facem voile noastre, ei nu se luptă cu noi.

Zis-a Avva Antonie: „Dumnezeu nu lasă războaiele asupra neamului acestuia ca asupra celor de demult, că ştie că neputincios este şi nu suferă” (Din alte apoftegme aflăm că, uneori, lipsa războiu­lui duhovnicesc îngăduit de Dumnezeu pentru sporirea ne­voitorului era pricină de încetare a sporirii acestuia, astfel că unii monahi cereau de la Dumnezeu să nu ia războiul de la ei sau să-l aducă înapoi. O îndepărtare desăvârşită a războiului duhovnicesc din viaţa creştinilor în general - precum se întâmplă adesea azi - e una cu părăsirea noastră de Dumnezeu şi lăsarea la mâna Satanei, care, precum se zicea undeva mai-nainte, şi el, la rândul lui, renunţă la răz­boiul cel asupra noastră, socotindu-ne deja pierduţi în pră­pastia lenevirii, akediei şi a altor patimi subţiri ca acestea, prin care ne mişcăm ca un ceas mecanic întors periodic de acesta, ori de câte ori este nevoie).

Întrebat-a Avraam, ucenicul lui Avva Agathon, pe Avva Pimen, zicând: „Ce să fac, că foarte mă luptă dracii? Şi a răspuns stareţul: „Pe tine te luptă dracii? Atâta vreme cât facem voile noastre, ei nu se luptă cu noi, că voile noastre s-au făcut draci, şi acestea simt cele ce ne necăjesc pe noi, ca să le împlinim pe ele. Iar de voieşti a şti cu cine s-au luptat dra­cii, află că, cu Moise şi cu cei asemenea”.

Un frate a întrebat pe Avva Pamvo: „Pentru ce mă opresc pe mine dracii a face bine aproapelui?” Şi i-a răspuns stare­ţul: „Nu zice aşa, iar de nu, faci mincinos pe Dumnezeu, ci mai vârtos zi: «Nicidecum nu voiesc să fac milă». Că, înainte-apucând, a zis Dumnezeu: Datu-v-am vouă putere a călca peste şerpi şi peste scorpii şi peste toată puterea vrăjmaşului (Luca 10: 19)”.

(Everghetinosul, vol. 1-2, traducere de Ștefan Voronca, Editura Egumenița, Galați, 2009, p. 158)

 doxologia.ro/cuvinte-duhovnicesti/razboiul-cu-voile-noastre

Despre voia liberă a omului

Voinţa liberă este aceea care ne îndrumează. Noi nu suntem, cum cred unii, la îndemâna soartei.

Voinţa liberă este aceea care ne îndrumează. Noi nu suntem, cum cred unii, la îndemâna soartei. În limitele a ceea ce voim şi a ceea ce nu voim se află, pentru noi, binele şi răul. Să alegem ce-i mai bun - să voim binele - să pornim la săvârşirea lui; să ne silim la tot felul de nevoinţe, iată care este partea voii noastre; dar, să ducem lucrarea până la sfârşit, să nu cădem în drum, să ajungem la izbândă, iată ceea ce atârnă de harul de sus.

(Sfântul Ioan Gură de Aur, Cuvinte alese, Editura Reîntregirea, Alba-Iulia, 2002, pp. 73- 74)

doxologia.ro/cuvant-de-folos/despre-voia-libera-omului

Chemat a fi sălaş al Sfintei Treimi, creştinul nu trebuie să fie un sălaş spurcat

Adevăratul scop al psihoterapiei ortodoxe nu este însă, slobozirea de patimi, ci dobândirea comuniunii cu Dumnezeu.

Chemat a fi sălaş al Sfintei Treimi, creştinul nu trebuie să fie un sălaş spurcat; cu alte cuvinte, pentru a deveni templu al Duhului Sfânt şi locaş al lui Dumnezeu, creştinul trebuie să-şi cureţe lăuntrul său, iar după ce s-a învrednicit de părtăşia cu Duhul, să se menţină în curăţie.

În fapt, cele tocmai spuse constituie obiectivul psihoterapiei. Noi nu ne străduim să devenim pur şi simplu nişte buni cetăţeni, integraţi cum se cuvine societăţii în care trăim. Metodologia psihoterapeutică nu este un exerciţiu antropologic, iar obiectivul ei nu este de a-i face pe oameni mai sociabili, ci de a-i călăuzi spre comuniunea cu Dumnezeu, astfel încât, contemplarea Lui să nu fie foc mistuitor, ci lumina cea mai presus de toate luminile. Deşi Sfinţii Părinţi erau perfect conştienţi de acest obiectiv al metodologiei psihoterapeutice, ei cunoşteau natura umană, atât de diversă, complexă şi problematică. Spre pildă, Sfântul Maxim scrie: „Unii dintre oameni se reţin de la patimi din frica omenească; alţii, pentru slava deşartă; alţii, de dragul înfrânării; şi, în sfârşit, alţii se izbăvesc de ele de teama judecăţilor dumnezeieşti”. Avva Dorotei susţine aceeaşi idee, atunci când spune că nu trebuie să dorim să fim izbăviţi de patimi „pentru a scăpa de chinuri, ci pentru că le urâm din toată inima, după cum e scris: «Cu ură desăvârşită i-am urât pe ei şi mi s-au făcut duşmani» [Psalm 138, 22]”.

Sfinţii au înţeles că, în general, oamenii doresc să scape de patimi pentru că acestea le provoacă suferinţe; adevăratul scop al psihoterapiei ortodoxe nu este însă slobozirea de patimi, ci dobândirea comuniunii cu Dumnezeu. Desigur, în Biserică sunt vârste, trepte şi situaţii diferite. După cum ne învaţă Sfinţii Părinţi, unii oameni păzesc poruncile de frica iadului, alţii din dorinţa de a ajunge în rai, iar alţii din dragoste pentru Mântuitorul Hristos; primii sunt robi, cei de-ai doilea sunt lucrători năimiţi, iar cei de-ai treilea sunt copiii lui Dumnezeu. Acceptând existenţa acestor trepte diferite de aşezare lăuntrică, să ne străduim să ajungem la cea de-a treia treaptă; pentru a ajunge acolo însă, este nevoie de tratament neîntrerupt şi de vindecare deplină.

(Mitropolit Hierotheos Vlachos, Psihoterapia ortodoxă: știința sfinților părinți, traducere de Irina Luminița Niculescu, Editura Învierea, Arhiepiscopia Timișoarei, 1998, pp. 309-310)

doxologia.ro/cuvinte-duhovnicesti/chemat-fi-salas-al-sfintei-treimi-crestinul-nu-trebuie-sa-fie-un-salas-spurcat

În ce fel poate conlucra voinţa omenească cu puterea dumnezeiască?

În primul rând este nevoie de cunoaştere de sine şi de conştientizare a stării duhovniceşti în care ne aflăm; ignorarea bolilor duhovniceşti le transformă în boli incurabile.

Dacă voinţa omului nu conlucrează cu puterea lui Hristos, este imposibil ca patimile să fie dezrădăcinate, iar demonii învinşi: „Cel care biruieşte patimile, răneşte pe demoni” (Sf. Ioan Scărarul). Sau: „Cel ce voieşte să izgonească dracii, să-şi robească mai înainte patimile, că orice fel de patimă va birui cineva, şi pe dracul acesteia îl izgoneşte”.

În ce fel poate conlucra voinţa omenească cu puterea dumnezeiască? În primul rând este nevoie de cunoaştere de sine şi de conştientizare a stării duhovniceşti în care ne aflăm; ignorarea bolilor duhovniceşti le transformă în boli incurabile. Sfântul Ioan Evanghelistul spunea: „Dacă zicem că păcat nu avem, ne amăgim pe noi înşine şi adevărul nu este întru noi” (I Ioan 1, 8)

.
(Mitropolit Hierotheos Vlachos, Psihoterapia ortodoxă: știința sfinților părinți, traducere de Irina Luminița Niculescu, Editura Învierea, Arhiepiscopia Timișoarei, 1998, pp. 312-313)

doxologia.ro/cuvinte-duhovnicesti/ce-fel-poate-conlucra-vointa-omeneasca-cu-puterea-dumnezeiasca

Vindecare prin minune

Rugăciunea pentru oameni, pentru vinde­carea lor prin minune, este cu putinţă doar cu făgăduinţa pocăinţei.

Însă la un moment dat, precum îi scrie lui Balfour, se ruga pentru o feme­ie, o cunoştinţă de-a sa, care suferea de cancer în stadiu final, şi care era sor­tită de doctori morţii. Părintelui i s-a cerut să se roage pentru ea şi a facut-o cu bucurie în duhul său, dar şi cu durere în inima sa. A rămas la patul ei în spital mai mult de două ore, rugându-se împreună, vorbind, conversând, şi apoi a împărtăşit-o cu Sfintele Taine. Femeia s-a făcut pe deplin bine, cu lucrarea lui Dumnezeu şi cu rugăciunea părintelui. Asta nu a prilejuit însă schimbarea nici a ei, nici a soţului ei, prin pocăinţă, şi ambii au continuat să-şi trăiască viaţa de dinainte, lumească, şi precum scrie părintele: „Minu­nea nu se săvârşise pentru a rămâne amândoi precum erau înainte de aceas­ta." Mai târziu s-a îmbolnăvit iar; atunci însă, precum scrie părintele, „mi-a fost de necrezut de greu să îl mai rog din nou pe Dumnezeu, deoarece prima mea speranţă s-a zădărnicit. Ei nu s-au schimbat, nu s-au înnoit cu nimic." Şi aceasta i-a adus certitudinea că rugăciunea pentru oameni, pentru vinde­carea lor prin minune, este cu putinţă doar cu făgăduinţa pocăinţei, adică cu schimbarea din rădăcină a întregii vieţi, aşa încât slava lui Dumnezeu să gă­sească loc înăuntrul lor şi toată viaţa lor de mai târziu să continue la nivelul vieţii dumnezeieşti.

În acest fel trăieşte, se comportă, păstoreşte, se roagă un părinte duhovni­cesc, isihast.

(Hierotheos Vlachos, Mitropolit de Nafpaktos și Sfântul Vlasie, Cunosc un om în Hristos: Părintele Sofronie de la Essex, traducere din limba greacă de pr. Șerban Tica, Editura Sophia, București; Editura Cartea Ortodoxă, Alexandria, 2011, p. 130)

doxologia.ro/cuvinte-duhovnicesti/vindecare-prin-minune

Începutul întoarcerii la pocăinţă

La aceasta îți dă un înţelept o sfătuire folositoare, zicând: Cine doreşte să dobândească fapta bună, să-şi închipuie că are înaintea sa un om mare şi însemnat care îl priveşte în toate faptele sale, să facă şi să vorbească aşa cum ar fi făcut, dacă l-ar fi văzut cu ochii pe acela către care are multă evlavie.

Vezi cu câtă grijă şi frică umblă cineva, când ţine în mâinile sale un pahar plin de materie de mult preţ, ca să nu se verse nicidecum. Ia seama când trece cineva vreun râu, şi calcă pe nişte pietre rău puse, cum se teme să nu cadă în apă şi să se înece. Nevoieşte-te cât poţi să umbli şi tu asemenea cu luare-aminte şi grijă, si mai cu seamă la începutul întoarcerii tale la pocăinţă, până să te obişnuieşti, fără a face nicidecum vreun lucru sau să vorbeşti vreun cuvânt care să nu fie plăcut lui Dumnezeu.

La aceasta îți dă un înţelept o sfătuire folositoare, zicând: Cine doreşte să dobândească fapta bună, să-şi închipuie că are înaintea sa un om mare şi însemnat care îl priveşte în toate faptele sale, să facă şi să vorbească aşa cum ar fi făcut, dacă l-ar fi văzut cu ochii pe acela către care are multă evlavie. Vezi cum şi înţelepţii acestei lumi aveau atâta sârguinţă către fapta bună? Deci gândeşte-te că vezi înaintea ta, nu vreun boier pământesc, ci pe cerescul împărat şi Stăpân al nostru, deoarece ca Dumnezeu nescris împrejur, este de faţă în tot locul şi aude şi te vede. Deci, fie faptele şi cuvintele tale, după cum se cuvine unei asemenea măriri, cerând darul Stăpânului, ca să te păzească totdeauna, fără greşală.

(Agapie Criteanu, Mântuirea păcătoșilor, Editura Egumenița, 2009, p. 311-312)

doxologia.ro/cuvinte-duhovnicesti/inceputul-intoarcerii-la-pocainta

Să oferim săracilor hrană duhovnicească!

Să nu credem că numai prin lucruri materiale îi putem fi de folos săracului. De multe ori, chiar şi sufletul nostru este întemniţat, este sărac şi gol în fapte bune.

Să nu credem că numai prin lucruri materiale îi putem fi de folos săracului. De multe ori, chiar şi sufletul nostru este întemniţat, este sărac şi gol în fapte bune. De acesta să ne îngrijim mai întâi, să îl îmbrăcăm, să îl hrănim şi să îl scoatem din închisoarea osândei, vinovăţiei şi păcatului. Şi când ajutăm sufletul nostru, e uşor apoi să-l ajutăm şi pe aproapele nostru. Priviţi cât de jos a coborât Hristos. A coborât şi a zis: Primiţi-Mă şi pe Mine ca pe un sărac; orice oferiţi acestui sărac, Mie îmi oferiţi. Şi Eu voi lua ceea ce îmi oferiţi voi şi pentru aceasta vă voi da Împărăţia Mea.

(Părintele Efrem Athonitul, Despre credinţă şi mântuire, tradusă de Cristian Spătărelu, Editura Bunavestire, Galaţi, 2003, p. 11)

doxologia.ro/cuvinte-duhovnicesti/sa-oferim-saracilor-hrana-duhovniceasca

Nu putem trăi după bunul plac: trebuie să luăm seama, nu cumva să smintim pe cineva!

Sunt două păcate foarte mari înaintea lui Dumnezeu, dar pe care oamenii le socotesc neînsemnate: smintirea aproapelui şi osândirea. După cuvântul Domnului, pentru cel prin care vine sminteala ar fi mai bine să nu mai trăiască, iar cel ce osândeşte este deja osândit.

 „Cu neputinţă este să nu vină smintelile, dar vai aceluia prin care ele vin!”. Asta înseamnă că nu putem trăi după bunul plac: trebuie să luăm seama, nu cumva să smintim pe cineva. Raţiunea se trufeşte şi nu-i pasă de nimeni, însă în jur pricinuieşte sminteală cu fapta, dar mai ales cu vorba. Sminteala creşte şi sporeşte nenorocirea care-l aşteaptă pe cel ce o pricinuieşte, însă acesta nu simte şi înmulţeşte smintelile.

Încă e bine că ameninţarea lui Dumnezeu împotriva smintelilor nu se împlineşte, îndeobşte, aici pe pământ, căci El aşteaptă îndreptarea păcătosului; împlinirea ei se amână pentru ceasul judecăţii şi răsplătirii; numai atunci vor simţi cei care fac sminteli cât de mare este acest păcat. Aici, mai nimeni nu se gândeşte dacă va sminti sau nu va sminti prin faptele sau cuvinte sale pe cei ce-l înconjoară.

Sunt două păcate foarte mari înaintea lui Dumnezeu, dar pe care oamenii le socotesc neînsemnate: smintirea aproapelui şi osândirea. După cuvântul Domnului, pentru cel prin care vine sminteala ar fi mai bine să nu mai trăiască, iar cel ce osândeşte este deja osândit. Nici smintitorul, nici cel ce osândeşte nu se gândesc însă la acest lucru şi nici nu le-ar trece prin cap să-şi recunoască vreo vinovăţie de acest fel. Ce orbire ne împresoară, de fapt, şi cum umblăm cu nepăsare prin mijlocul umbrei morţii!

(Sfântul Teofan Zăvorâtul, Tâlcuiri din Sfânta Scriptură pentru fiecare zi din an, Editura Sophia, București, pp. 219-220)

doxologia.ro/cuvant-de-folos/nu-putem-trai-dupa-bunul-plac-trebuie-sa-luam-seama-nu-cumva-sa-smintim-pe-cineva

Pentru ce pricini îngăduie Dumnezeu ispitele?

Deşi Dumnezeu nu ispiteşte pe nimeni, totuşi, El îngăduie, spre folosul mîntuirii noastre, să fim ispitiţi pentru felurite pricini.

Deşi Dumnezeu nu ispiteşte pe nimeni, totuşi, El îngăduie, spre folosul mântuirii noastre, să fim ispitiţi pentru felurite pricini, şi anume:

- Pentru ca să încerce credinţa noastră (I Petru 1, 7);

- Pentru a încerca nădejdea noastră (IV Regi 18, 5, 20-30; Daniel 3, 28-30);

- Pentru ca să încerce dragostea noastră faţă de El (Deuteronom 13, 3);

- Pentru încercarea supunerii noastre faţă de El (Deuteronom 8, 2-3);

- Pentru a încerca lepădarea noastră de sine şi de averile noastre (Iov 1. 9-12; 2, 3-10);

- Pentru a nu cădea sub pedeapsă şi pentru ca să fim cu mare veghere asupra noastră, căci, după cum vedem, suntem lesne înclinaţi să vedem şi să judecăm slăbiciunile altora şi să le neglijăm pe ale noastre;

- Pentru ca să alergăm totdeauna la ajutorul Lui şi să-I cerem mai stăruitor îndurarea. Omul - oricare ar fi el - dacă nu ar da de necazuri şi ispite grele, s-ar lenevi căzând în nesimţire şi uitînd cu totul de Dumnezeu. Însă, dacă va intra în necazuri şi ispite grele, văzînd că este în primejdie de a-şi pierde viaţa sau sufletul, atunci va începe să se roage cu toată stăruinţa şi să ceară din inimă ajutorul lui Dumnezeu;

- Pentru a nu ne mândri, ci a petrece în umilinţă şi smerenie;

- Pentru a urî din inimă patimile şi pe vrăjmaşii care se luptă cu noi;

- Pentru a fi încercaţi şi a se vedea dacă cinstim şi iubim pe Dumnezeu până la sfârşit;

- Ca să fim îndemnaţi să ţinem mai strict toate poruncile lui Dumnezeu şi să nu călcăm vreuna din ele, fie chiar şi din cele mai mici. Este adevărat că cel ce se lămureşte prin ispite, se hotărăşte mai mult să ţină seama de poruncile lui Dumnezeu;

- Ca să învăţăm să desluşim care este adevărata virtute şi, prin urmare, să nu o părăsim şi să nu cădem în păcat;

- Ca războiul continuu să devină pentru noi un motiv de încununare mai mare;

- Ca noi să slăvim pe Dumnezeu, să ne ruşinăm de cel rău şi de păcat, să nu slăbim pînă la sfîrşit cu duhul şi cu răbdarea. Mântuitorul nostru Iisus Hristos a spus: „Cine va răbda pînă la sfîrşit, acela se va mîntui”. Şi iarăşi: „Întru răbdarea voastră veţi dobîndi sufletele voastre" (Luca 21, 19; Matei 10, 22);

- Pentru ca, fiind duşi în luptă, să ne deprindem a nu ne teme de loviturile mari ce vor veni peste noi în ceasul morţii;

- Ca să dobîndim, prin luptă şi durere, virtutea, să o preţuim şi să o avem sigură şi neschimbată. S-a spus undeva că „banii nemunciţi sunt nepreţuiţi”. Astfel se întâmplă nu numai cu banii, ci şi cu tot lucrul bun pe care l-am câştigat fără osteneală. Iar tot ceea ce am câştigat în viaţă cu multă suferinţă şi durere nu putem dispreţui uşor;

- Pentru ca, devenind nepătimaşi, să nu uităm niciodată în viaţă slăbiciunea noastră şi puterea Celui ce ne-a ajutat.

(Ilie Cleopa, Îndrumări duhovnicești pentru vremelnicie și veșnicie. O sinteză a gândirii Părintelui Cleopa în 1670 de capete, Editura Teognost, Cluj-Napoca, 2004, pp. 119-120)

doxologia.ro/cuvinte-duhovnicesti/pentru-ce-pricini-ingaduie-dumnezeu-ispitele

Milostenia - secretul pentru veşnicie

Să rupi din tine ceva. Vedeţi, milostenie e toată Scriptura. Şi Vlahuţă spune lucrul ăsta. Evanghelia din Duminica Dreptei Judecăţi vorbeşte numai de milă: „De ce nu M-aţi îmbrăcat, de ce nu M-aţi adăpat, de ce nu M-aţi cercetat…”. Vă să zică, de ce n-aţi făcut milă?

- În afară de spovedanie, cum se cuvine să ne pregătim pentru Sfânta Împărtăşanie?

- Cu milostenie, în orice chip. Asta este una din marile pregătiri pentru veşnicie: milostenia. Să rupi din tine ceva. Vedeţi, milostenie e toată Scriptura. Şi Vlahuţă spune lucrul ăsta. Evanghelia din Duminica Dreptei Judecăţi vorbeşte numai de milă: „De ce nu M-aţi îmbrăcat, de ce nu M-aţi adăpat, de ce nu M-aţi cercetat…”. Vă să zică, de ce n-aţi făcut milă?

- Se spune că s-a ridicat mila împotriva dreptăţii şi a biruit mila.

- Atunci când vei fi băgat în groapă – eu am trăit cât de cât momentul ăsta -, un singur lucru îţi va veni în minte, ori de te căieşti, ori de te bucuri, şi anume de ce nu laşi din tine nimic afară.

Deci asta ar fi o pregătire continuă. Pentru că existenţa noastră, a celor care purtăm numele de creştini, este pregătirea continuă. Şi când dormim să fim treji. Deci, cât se poate, permanent.

(Arhim. Arsenie Papacioc, Cuvânt despre bucuria duhovnicească, Editura Eikon, Cluj-Napoca, 2003,  pp. 56-57)

doxologia.ro/cuvinte-duhovnicesti/milostenia-secretul-pentru-vesnicie

Viața creștinului constituie o luptă continuă

Suntem creștini în măsura în care aparținem lui Hristos. Suntem astfel o singură familie în Hristos. Suntem frați egali între noi. Este cu neputință să aparțină cineva lui Hristos și să trăiască fără frații Lui și să nu trăiască împreună cu toți sfinții și să nu gândească precum toți aceia. Creștinii care trăiesc după Evanghelie se hristosifică, devin mădulare vii ale trupului bisericesc. Biserica este trupul lui Hristos cel viu.

Zice gheronda Iustin Popovici în stilul său caracteristic: „Viața creștinului constituie o luptă continuă, o luptă a hristosificării, a theanthropizării. În ce constă aceasta? În faptul de a fi Hristos înlăuntrul tău nu numai ca adevăr viu și dreptate vie și iubire vie, nu numai în faptul de a trăi înlăuntrul tău adevărurile Lui și să crească și să se înmulțească, ci în faptul de a fi El Însuși înlăuntrul tău cu deplinătatea ipostasului Lui theandric, în faptul de a fi chipul Lui mai presus de tot ceea ce ai și  de a fi El înlăuntrul a ceea ce ești. Și cum ia formă forma lui Hristos înlăuntrul nostru? Prin Sfintele Taine și prin sfintele virtuți”. Așa este. Aceasta este singura Cale: Formarea lui Hristos înlăuntrul nostru.  Altminteri, ne vom chinui noi înșine și îi vom chinui și pe cei din jurul nostru.

Suntem creștini în măsura în care aparținem lui Hristos. Suntem astfel o singură familie în Hristos. Suntem frați egali între noi. Este cu neputință să aparțină cineva lui Hristos și să trăiască fără frații Lui și să nu trăiască împreună cu toți sfinții și să nu gândească precum toți aceia. Creștinii care trăiesc după Evanghelie se hristosifică, devin mădulare vii ale trupului bisericesc. Biserica este trupul lui Hristos cel viu. Biserica nu este un organism omenesc, o organizație lumească sau adunare religioasă, ci o comuniune a persoanelor în Hristos, legate între ele prin sfânta dragoste, astfel încât să formeze un singur trup, un singur suflet și o singură inimă.

Una, sfântă Biserică ortodoxă a lui Hristos este spațiul descoperirii tainelor lui Dumnezeu, locul unde locuiește pliroma, deplinătatea dumnezeirii și unde îl umple de har pe omul luptător. Este laboratorul făcător de minuni care preface, replăsmuiește, înnoiește și renaște pe cei răi în buni, pe păcătoși în drepți și pe nelegiuiți în cuvioși.

Harul lui Hristos îl înzestrează pe om cu har, îl sfințește, îl mântuiește și îl izbăvește. Fiecare membru al Bisericii trăiește prin harul lui Hristos. Faptul de a fi cineva mădular al Bisericii înseamnă să trăiască neîncetat harul Sfintelor Taine și al dumnezeieștilor virtuți. Hristosificarea este scopul vieții fiecărui credincios înlăuntrul Bisericii. Și aceasta constituie o necesitate profundă a sufletului nostru. 

 traducere şi adaptare: Laura Enache

 
Moise Aghioritul, Pathoktonia[Omorârea patimilor], Ed. Εν πλω, Atena, 2011

doxologia.ro/cuvinte-duhovnicesti/viata-crestinului-constituie-o-lupta-continua