Cunoaşterea după Sfântul Grigorie Palama

Lumina cea necreată nu este mai prejos de raţiune, ci mult mai presus de ea. Apostolii nu erau inferiori filozofilor, ci superiori lor, fiindcă primiseră adevărul prin Descoperirea lui Dumnezeu şi nu prin raţiunea proprie. Dacă ar fi fost altfel, atunci filozofii ar fi fost în stare să afle adevărul despre Dumnezeu şi mântuirea omului, iar Hristos nu ar mai fi trebuit să se întrupeze. Însă s-a întâmplat exact invers.

Sfântul Grigorie nu are o învăţătură specială şi diferită de cea a Sfântului Isaac Sirul; vorbind însă despre cunoaşterea lui Dumnezeu, el înţelege în primul rând cunoaşterea duhovnicească, adică cea întemeiată pe vederea dumnezeiască (theoria). Motivul pentru care Sfântul Grigorie s-a ocupat de subiectul cunoaşterii a fost Varlaam. Varlaam adoptase învăţătura apuseană despre cunoaşterea lui Dumnezeu. El pretindea că cunoaşterea lui Dumnezeu este un proces raţional, roadă cunoştinţelor raţionale despre Dumnezeu, produsul filozofiei. De aceea învăţa că cei care dobândeau cunoaşterea lui Dumnezeu erau, mai presus de toţi, filozofii. Comparînd filozofii cu apostolii şi cu proorocii, Varlaam spunea că cei dintîi sunt superiori celor din urmă. Comparînd filozofia cu vederea Luminii celei necreate, afirma că filozofia este superioară vederii lui Dumnezeu. Căci, după cum susţinea el, vederea lui Dumnezeu este o vedere din afară, pe cînd filozofia este un proces lăuntric, adică fructul raţiunii care ne-a fost dată de Dumnezeu. Este aici o mare primejdie ca teologia ortodoxă să fie secularizată. Biserica a vorbit atunci prin marele său Părinte, Sfântul Grigorie Palama. Sfântul Grigorie avea experienţă duhovnicească nemijlocită şi deci a vorbit în cunoştinţă de cauză despre aceste subiecte. El a spus că lumina cea necreată nu este mai prejos de raţiune, ci mult mai presus de ea. Apostolii nu erau inferiori filozofilor, ci superiori lor, fiindcă primiseră adevărul prin Descoperirea lui Dumnezeu şi nu prin raţiunea proprie. Dacă ar fi fost altfel, atunci filozofii ar fi fost în stare să afle adevărul despre Dumnezeu şi mântuirea omului, iar Hristos nu ar mai fi trebuit să se întrupeze. Însă s-a întâmplat exact invers.

(Mitropolit Hierotheos Vlachos, Boala şi tămăduirea sufletului în tardiţia ortodoxă, Editura Sofia, p.65-66)

doxologia.ro/cuvinte-duhovnicesti/cunoasterea-dupa-sfantul-grigorie-palama

„Te port în mine, te port în suflet, te port în visuri, te port în braţe”

Noi ne întrebăm mereu: Oare postesc destul? Oare mă rog destul? Oare n-ar mai trebui să adaug ceva metanii? Oare îmi primeşte Dumnezeu ostenelile? Ia gândiţi-vă, care dintre voi v-aţi întrebat vreodată: Oare iubesc destul? Oare iubesc într-adevăr? Ştiţi ce înseamnă să iubeşti pe cineva? Să-l aduci în tine. Să nu-l laşi lângă tine. Să nu-l laşi departe de tine. Să-l aduci aproape de tine. Să-l îmbrăţişezi. Să-l transferi din afară înlăuntru. Să-l aduci în suflet. Să poţi zice: „Te port în mine, te port în suflet, te port în visuri, te port în braţe”.

Trebuie să ne punem o întrebare firească, acum, în post, pentru cei care vor să se îmbunătăţească: Dacă pe noi ne iubesc alţii şi noi iubim pe alţii, suntem gata să-i iubim şi pe aceia pe care nu-i iubeşte nimeni sau pe cei care, dacă i-am întreba „Cine te iubeşte?”, am afla că nu-i iubeşte nimeni? Cuprindem noi în iubirea noastră pe oamenii de lângă noi, pe cei care au trebuinţă de iubirea noastră?

Noi ne întrebăm mereu: Oare postesc destul? Oare mă rog destul? Oare n-ar mai trebui să adaug ceva metanii? Oare îmi primeşte Dumnezeu ostenelile? Ia gândiţi-vă, care dintre voi v-aţi întrebat vreodată: oare iubesc destul? Oare iubesc într-adevăr?

Ştiţi ce înseamnă să iubeşti pe cineva? Să-l aduci în tine. Să nu-l laşi lângă tine. Să nu-l laşi departe de tine. Să-l aduci aproape de tine. Să-l îmbrăţişezi. Să-l transferi din afară înlăuntru. Să-l aduci în suflet. Să poţi zice: „Te port în mine, te port în suflet, te port în visuri, te port în braţe”. Şi dacă nu spui lucrul acesta şi dacă nu poţi spune lucrul acesta, să ştii că nu iubeşti. Nu-i iubeşti nici pe cei despre care crezi că-i iubeşti. Nu-i iubeşti pe aceia de care vrei să scapi. Nu-i iubeşti pe aceia pe care nu-i apropii. Nu-i iubeşti pe aceia pe care nu-i ajuţi. Nu-i iubeşti pe aceia pe care nu-i mângâi. Nu-i iubeşti pe aceia pe care-i bruschezi. Să luăm aminte la toate lucrurile acestea şi să ştim că iubirea aduce şi durere când nu poţi face ceva pentru omul pe care-l iubeşti.

În toată vremea postului, să ne cercetăm pe noi înşine şi sub aspectul acesta: câtă iubire avem faţă de Dumnezeu? Împlinim poruncile lui Dumnezeu? Pentru că împlinirea poruncilor lui Dumnezeu este dovada iubirii faţă de Dumnezeu. Şi cea mai mare şi cea dintâi poruncă după iubirea faţă de Dumnezeu este iubirea faţă de aproapele. Când ne gândim la aceasta, cât ne silim să realizăm ceea ce încă n-am realizat?

Şi poate că de aceea este important să zicem mereu: Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul, pe mine care nu iubesc, pe mine care nu mă interesez, pe mine care nu caut binele altora, pe mine care sunt nepăsător faţă de alţii, miluieşte-mă pe mine, păcătosul!

(Arhimandritul Teofil Părăian, Gândiţi frumos (cuvântări la ocazii speciale), Editura Teognost, Cluj-Napoca, 2006, pp. 163-164)

doxologia.ro/cuvinte-duhovnicesti/te-port-mine-te-port-suflet-te-port-visuri-te-port-brate

Taina rugăciunii este să te rogi în taină

Rugăciunea este cuvântul omului către Dumnezeu. Taina rugăciunii este să te rogi în taină.Important este să iei aminte la gânduri, important este să te simţi în legătură cu Domnul Hristos, să ştii că mântuirea vine prin Mântuitor, nu de la tine.

Roadele fiecărui fel de rugăciune sunt roadele pricinii care au determinat-o. Sfântul Isaac Sirul spune că: „Rugăciunea este o bucurie care înalţă mulţumire”. Deci ce este rugăcinea, între altele? „O bucurie care înalţă mulţumire.”

Rugăciunea este cuvântul omului către Dumnezeu. Taina rugăciunii este să te rogi în taină. Puteţi citi toate cărţile din lumea asta despre rugăciune, mai mult decât faptul de a te angaja în rugăciune nu-i nimic!

Dumnezeu se descoperă nu tehnicii, nu faptului că faci închinăciuni sau că stai în genunchi sau că stai în picioare, nu faptului că pui degetul într-un loc pe inimă şi priveşti spre inimă. Astea sunt numai nişte lucruri prin care se angajează omul simplu ca să se poată concentra mai bine. Dar în realitate, lucrurile astea n-au nici o valoare pentru viaţa lăuntrică, pentru viaţa sufletească interioară. Important este să iei aminte la gânduri, important este să te simţi în legătură cu Domnul Hristos, să ştii că mântuirea vine prin Mântuitor, nu de la tine, să ocoleşti gândurile cele rele prin aşezarea aceasta de rugăciune, prin deprinderea aceasta de rugăciune.

(Arhimandritul Teofil Părăian, Veniţi de luaţi bucurie, Editura Teognost, Cluj-Napoca, 2001, pp. 130-131)

doxologia.ro/cuvinte-duhovnicesti/taina-rugaciunii-este-sa-te-rogi-taina

Ca să-L trăieşti pe Hristos e nevoie de străduinţă cu bucurie

Metaniile, privegherea, postul, sunt osteneli ce se fac pentru Cel iubit. Osteneală, ca să-L trăieşti pe Hristos. Dar această osteneală nu se face de nevoie, nu eşti silit. Tot ceea ce faci ca şi corvoadă naşte un mare rău, atât în fiinţa, cât şi în lucrarea ta. Silirea, înghiontirea, aduc împotrivire.

Atunci când Îl iubeşti pe Hristos, te osteneşti, dar e o osteneală binecuvântată. Suferi, dar cu bucurie. Faci metanii, te rogi, fiindcă acestea sunt dor, dor dumnezeiesc. Şi durere, şi dor, şi dragoste, şi tânjire fierbinte, şi fericire, şi bucurie, şi iubire.

Metaniile, privegherea, postul, sunt osteneli ce se fac pentru Cel iubit. Osteneală, ca să-L trăieşti pe Hristos. Dar această osteneală nu se face de nevoie, nu eşti silit. Tot ceea ce faci ca şi corvoadă naşte un mare rău, atât în fiinţa, cât şi în lucrarea ta. Silirea, înghiontirea, aduc împotrivire.

Osteneala cea pentru Hristos, dorul adevărat este iubirea lui Hristos, este jertfă. Asta simţea şi David: „Doreşte şi se sfârşeşte sufletul meu după curţile Domnului” (Psalmi 83, 2). Doreşte fierbinte şi se topeşte sufletul meu după iubirea lui Dumnezeu. Ce spune David se potriveşte cu poezia lui Veritis: „Alături de Hristos tânjit-am a trăi, până în clipa cea mai de pe urmă, a ieşirii sufletului”.

Este  trebuinţă de luare aminte şi de străduinţă, pentru ca cineva să înţeleagă cele pe care le învaţă şi să și le însuşească. Va cunoaşte apoi, fără să se ostenească, starea aceea de fierbinte străpungere, însoţită de lacrimi. Acestea urmează, sunt darurile lui Dumnezeu. Dragostea are nevoie de străduinţă? Prin înţelegerea troparelor, a canoanelor şi a Scripturilor intri în adevărata desfătare. „Dat-ai veselie în inima mea” (Psalmi 4, 8), precum spune David. Astfel intri pe dată în starea de străpungere, fără de sângerare.

 

(Ne vorbeşte părintele Porfirie – Viaţa şi cuvintele, traducere din limba greacă de Ieromonah Evloghie Munteanu, Editura Egumeniţa, 2003, pp. 185-186)

doxologia.ro/cuvant-de-folos/ca-sa-l-traiesti-pe-hristos-e-nevoie-de-straduinta-cu-bucurie

Cuvinte simple din Sfântul Munte (23) - Despre rugăciunea minţii în inimă

Sfântul Ignatie Briancianinov, ce s-a preocupat din tinereţe de problema aceasta, în mod sistematic, iar mai târziu când a devenit arhiereu al lui Dumnezeu s-a dăruit pur şi simplu rugăciunii minţii, a ajuns la măsurile cele mai înalte.

În toate lucrările Părinţilor, în care sunt scrise lucruri de Dumnezeu dăruite, mai ales despre rugăciunea minţii cea neîncetată – şi sunt foarte multe scrieri neptice ale sfinţilor mai vechi şi mai noi ai Bisericii noastre — când cineva citeşte are anumite greutăţi de înţelegere. Căci la o primă vedere, Părinţii scriu lucruri diferite despre aceleaşi probleme. Nu sunt în dezacord Sfinţii, ci pur şi simplu avem de-a face cu o multitudine de daruri; toţi încercăm, şi eu personal am sorbit cărţile acestea din primii mei ani, toţi urmărim să citim ceea ce ne frământă mai mult, mai ales cum coborâm mintea în inimă. Este o situaţie deosebit de importantă între aspectele rugăciunii neîncetate, este, am putea spune, centrul, temelia întregii probleme. Ba chiar, dacă ar face cineva o cuvântare, ar spune: „măreaţa, împărăteasca pogorâre a minţii în inimă”, în locul cel mai de taină, dincolo de catapeteasmă, acolo unde este tronul său. Însă, ceea ce ne preocupă pe noi este în ce mod coboară mintea în inimă, analitic, detaliat, elemente ce nu sunt descrise în cărţi. Parţial sunt pomenite anumite elemente, chiar multe, dar aceasta nu oferă linişte multora. Şi vedem că după câteva parcurgeri ale scrierilor neptice, cei interesaţi renunţă a mai citi şi încearcă să aplice finguri rugăciunea minţii şi ajung unde ajung. Unii ajung undeva, alţii nicăieri, în orice caz creştinul depune un efort azi, încearcă ceva. Cel puţin există obiceiul cel bun şi tradiţia repetării acestei minunate rugăciuni. Dar se naşte o nedumerire, probabil şi o tristeţe, pentru faptul că sunt menţionate în scrieri atâtea teme parţiale despre rugăciunea minţii şi acest moment deosebit de important, nu este menţionat în ce fel vine mintea în inimă, cu exactitate matematică, ştiinţific, adică prin experienţa de veacuri a Bisericii. Nu putem vorbi despre o lipsă a literaturii patristice, dimpotrivă este ceva ce se arată, ce iese din experienţa personală a fiecărui creştin, iar unele elemente nu sunt menţionate tocmai că nu au fost precedate de experienţa corespunzătoare.

Sfântul Ignatie Briancianinov, ce s-a preocupat din tinereţe de problema aceasta, în mod sistematic, iar mai târziu când a devenit arhiereu al lui Dumnezeu s-a dăruit pur şi simplu rugăciunii minţii, a ajuns la măsurile cele mai înalte, putem spune, ale stărilor duhovniceşti şi ale contemplaţiei; şi a scris destul pe tema aceasta. Când citim lucrarea sa, înţelegem că vorbeşte un învăţător experimentat într-ale rugăciunii, precum Sfinţii din vechime. Ceea ce însă ne impresionează este faptul că de atâţia ani se tot vorbeşte şi vorbim încă pe aceeaşi temă, toţi, şi câte cuvântări se vor mai auzi şi câte cărţi se vor mai scrie pe aceeaşi temă, toate se învârt în jurul aceleiaşi probleme majore. Şi iată încercăm să găsim cu exactitate, toţi ne frământăm, cum să reuşim acest lucru important: Va cobor mintea în inimă? În ce fel? Şi dacă va coborî, ce va fi în continuare? Frământări şi nedumeriri importante.
Un lucru am observat în experienţa multor sfinți contemporani: în viaţa noastră monahală, cel puţin în ceasul slujirii, al ascultărilor din viaţa de zi cu zi, dar şi când ne aflăm în sfântul lăcaş, putem să ne deprindem cu rugăciunea minţii; când monahul nu cântă la strană şi nu citeşte, are toată vremea lui pentru a se îndeletnici cu rugăciunea, pentru a o face neîncetată, fie când ascultă slujba, fie când se roagă întru sine. Însă mai ales când face ascultarea ce i-a fost rânduită în obşte, are ocazia extraordinară ca să-şi preocupe mintea cu rugăciunea, fie cântând încet cu buzele, fie spunând încet rugăciunea, iar trupul lucrând ascultarea.
Căci pentru aceasta am fost plămădiţi aşa, mintea să se gândească neîncetat şi să nu obosească gândind; bineînţeles, nu mă refer la gândul la cele trupeşti, la cele viclene, la gradul înalt primejdios al cugetelor pizmaşe, ci la cele simple, nevinovate, chiar şi la cele bune, şi astfel timpul este cheltuit în rugăciune; mă gândesc în acelaşi timp la atâtea şi atâtea lucruri ale proniei divine, iar aceasta se numeşte înălţare trufaşă a minţii. Adică un act mixt are loc, o amestecătură, deoarece am impresia că teologhisesc cu cugetul, dar în realitate cugetul acesta face ca mintea să se împrăştie; ceva aparent nevinovat înalţă mintea cu trufie. Pe de o parte mă gândesc la lucruri serioase, pe de alta acest act nu este rugăciune, nu este ceva desăvârşit, în vreme ce starea de rugăciune a minţii este ceva desăvârşit.
Ce este rugăciunea? Gând ceea ce mă gândesc tot timpul este Însuşi Iisus Hristos. „Dar avem şi alte nevoi”. Nu avem nimic împotrivă, ci vrem ca în ceasul rugăciunii să nu se ocupe mintea cu alt cuget. Este lucrul cel mai greu. Nu este însă cu neputinţă.
Câţi au încercat să ţină bine mintea, această neînfrânată minte a omului, să o țină şi mai ales să o facă nemişcată întru totul, au eşuat; căci omeneşte este cu neputinţă. Aceasta este prima mare experienţă a omului. Aspectul acesta de necontrolat al minţii în continuă mişcare, doar Duhul Sfânt îl poate face controlabil şi nemişcat. Însuşi Dumnezeu, Cel care l-a creat pe om și mintea sa, El Însuși cunoaște și tainele omului.
Fireşte, minţile cele căzute, adică noi cei ce suntem aici, pe pământ în afara faptului că trecem printr-un proces complex de creştere, deprinzându-ne cu o cunoaştere mixtă, şi cea bună şi cea rea, şi parţial am aplicat-o deja, mai mult sau mai puţin, trebuie să întâmpinăm şi patimile cele dobândite prin deprinderi şi obiceiuri rele înlăuntrul monahismului contemporan, patimi ce se nasc şi cresc. Lucruri ce nu le ştiam, le-am aflat aici, iar lucrul acesta nu e bun. Dacă nu luăm în serios aceste constatări şi nu le tăiem cum trebuie, se va întâmpla precum plantele căţărătoare, care dacă nu le tai la timp, cresc şi sufocă tot în jurul lor şi adăpostesc şi şerpi înăuntru. Din această pricină spun deseori? Părinţii: „sunt corăbii ce se scufundă la mal, fără nici un val potrivnic”. Iar aceasta deoarece, acolo, în cala vasului, un vrăjmaş a deschis o gaură şi ca urmare treaga corabie, cu asemenea greutate, s-a scufundat în linişte, s-a dus pe fundul mării. Deşi traversase atâtea mări, atâtea furtuni şi a supravieţuit, a scăpat, iată, înainte de limanul mult dorit s-a scufundat. Atât de uşor şi de simplu.
Deci, aceste cugete străine ne pot face mare pagubă atunci când suntem în stare de zbucium duhovnicesc sau atunci când suntem în cea mai sfântă clipă personală, în ceasul rugăciunii, al canonului în chilia noastră, niciodată în alt spaţiu. Alt fel de rugăciune facem în sfântul lăcaş, alt fel de ascultare şi cu totul altă rugăciune facem când suntem singuri în cămara sufletului. Fireşte că atunci când ne aflăm în chilia noastră personală lucrurile sunt mai plăcute fiindcă totul în jurul nostru este casnic, plin de căldură sufletească, în armonie cu stăpânul, cu monahul adică. Astfel trebuie să vedem că starea de frământare ne clatină atenţia, uneori trec mari perioade de timp şi devine un factor stabil ce ne împiedică să ajungem acolo unde ţintim şi unde dorim foarte mult şi depunem atâta şi atâta efort; adică ne împiedică să ne unim cu Hristos prin rugăciunea inimii.
Al doilea lucru pe care trebuie să îl reţinem este că şi judecarea de sine să fie sistematică. Să amintim propriului sine că este păcătos, cel mai păcătos. În ce măsură o credem, şi bineînţeles că o credem într-o oarecare măsură, nu lucrează totdeauna cum ar trebui deoarece trebuie să ajungă omul la golirea de sine, nu doar să o spună, ci să dobândească harisma de a crede este un nimic, ultimul lucru din lumea aceasta. Cum să înţelegem faptul că atingem această măsură sau deja am atins-o? Încetăm să-i judecăm pe ceilalţi. Trăim taina minţii ce a ajuns la smerenia desăvârşită, la cunoaşterea de sine, la desăvârşita judecată de sine. Nu se mai preocupă de aproapele în sensul geloziei şi al invidiei. A nu mă mai preocupa de celălalt nu înseamnă să nu mai comunic cu ceilalţi, ci când îmi fac rugăciunea mintea mea să nu se mai învârtă în jurul altor persoane. Nici în jurul persoanelor ce ne sunt dragi, nici a persoanelor cu care avem ceva, vreo patimă, dacă şi eu sunt împătimit. Deci, mintea care a ajuns la această stare se îndreaptă doar spre persoana lui Hristos, nici măcar spre Preasfânta Născătoare, numai spre Hristos.
Dacă în ceasul rugăciunii mintea se duce şi la alte persoane sfinte, la ceruri, la Maica Domnului, la îngeri, la sfinţi, acest lucru este bun după Sfântul Nicodim Aghioritul, dar se numeşte „contemplare sfântă, gând sfânt”. Când mă voi ruga, nu mă voi gândi la nimic, nici la Dumnezeu nu mă voi gândi. Căci nu pot să gândesc la Dânsul şi să nu creez o anume imagine, iar lucrul acesta este rugăciune imaginară şi o resping toţi Părinţii. Când mă voi ruga, nu voi gândi. Pur şi simplu trăim, experiem două lucruri: atotprezenţa lui Hristos şi sentimentul adânc al păcătoşeniei personale. Această stare trebuie să o trăiască omul. Păcătoşenia proprie să o trăiască, ca şi cum atunci când se roagă îl doare, îl doare foarte tare; în timp ce se roagă doare; durerea o are neîntrerupt, o experiază fără să filosofeze despre durere, pur şi simplu doare. Dintele, stomacul, ochiul, oricare mădular doare. Omul este însotit de această durere, de nesuferit, sau în orice caz durere foarte mare. Aşa trebuie să fie şi sentimentul păcătoşeniei, cu deosebirea că în vremea experierii lui mintea nu mai călătoreşte la alte persoane, încetează frământarea trufaşă şi rămâne întru sine.
Aceasta o numim „sabbatul duhovnicesc” sau „sabbatul minţii”. A fi în stare de sabbat înseamnă că încetează orice fel de cuget legat de alte persoane. Primul fel de cuget legat de aproapele este cugetul trupesc. Când îl judec pe celălalt într-un fel sau altul, îl judec cu cugetul trupesc, dar în acelaşi mod gândesc şi ceilalţi despre noi; căci demonii intră şi ies neîncetat, influenţându-ne. Când omul îşi însuşeşte lupta de care aminteam, acest cuget care este oprit primul este cugetul trupesc; adică fie că nu mai cuget cu viclenie şi trupeşte cu privire la nici o persoană, fie că nu scandalizez pe nimeni cu cugetele mele. În consecinţă încetează invidia. Între gelozie şi invidie, ca o combinaţie acestora două, este osândirea aproapelui, cu gura şi mintea, iar această patimă trebuie să o prevenim din timp. Când vor înceta acestea însă cu adevărat, vine în cuget foarte fin legat de ceilalţi, nu cumva să fie jignit egoismul nostru cel ascuns bine şi care nu e încă tămăduit, zace undeva într-o letargie nevindecată. Dacă și acest gând va fi scuturat şi curăţat, atunci cred că cugetul nostru este liber şi curat gata să se ocupe doar cu pomenirea numelui lui Hristos, fără să fie controlat mereu de ceea ce numim „vămuirea cugetelor”. Ce înseamnă această vămuire? Demonii încearcă să ne controleze fiecare cuget; astfel, fiecare cuget ce ne împiedică lucrarea rugăciunii şi devine amestecat în ceasul rugăciunii (şi străin şi al meu propriu), este pentru noi o „vămuire”, adică un control străin.
Este cunoscut faptul că felul rugăciunii noastre este urmărit cu atenţie, printr-o lucrare tainică, de către vrăjmaşii noştri, nu numai de îngeri şi de sfinţi. Au această posibilitate, fiindcă duhurile pot urmări ceea ce se petrece în duh. Dacă eu fac ceva material nu îi interesează prea mult; demonii au ochi spirituali şi văd cele în duh şi numai acestea îi preocupă. Noi avem atîtea lucruri de care ne preocupăm şi le poftim, însă demonii nu sunt interesaţi sau atraşi de material, nici nu poftesc, nici nu însetează (în sens material), nici nu înfometează, nici nu doresc ceva ce este material. Niciodată! Este impresionant acest lucru, demonii se preocupă şi urmăresc fără întrerupere şi ezitare tot ceea ce gândeşte şi face mintea, în continuu!
Aceasta este „slujba” demonilor, să se gândească. Cum au perceput că mintea a început să spună „Doamne, Iisuse Hristoase, miluieşte-mă!”, este anunţată mobilizarea generală. „Trebuie să fie oprită! această mişcare a minţii, să se oprească!” Iar când mintea alunecă şi începe să se preocupe cu altceva, încetează războiul şi zic demonii „e în regulă, altceva face mintea, există posibilitatea să câştigăm bătălia”. Din nou facem adunarea minţii, iarăşi începem starea de trezvie a sufletului, a minţii - şi atenţie – când începe iar rugăciunea curată, începe iar contra-ofensiva vrăjmaşului.
Deci, după multă vorbă va înţelege omul (de fapt prin experiere va înţelege) că nu poate prin puteri proprii să facă mintea să se coboare în inimă. Însă, o însuşire importantă a minţii este că, atunci când „prinde” ceva, dacă a prins-o şi a ţinut-o bine, cu tărie, o va coborî în inimă; aceasta este mişcarea firească a minţii, ţine cu tărie ceea ce a primit şi apoi o pune în cămara cea de taină, adică în inimă. Acolo este aşezarea ei după fire. Iar la rânduieli, inima va ţine acel lucru legat înlăuntru până când va vrea omul să îl schimbe cu o intervenţie duhovnicească, cu un transplant duhovnicesc.
Astfel, după multă, multă vorbăraie despre rugăciune, vreme de mulţi ani, înţelegem ceea ce scria Sfântul Siluan Athonitul, faptul că numai Sfântul Duh are puterea de a muta mintea de acolo unde se află (se referă la energia, lucrarea minţii), din creier în adâncul inimii şi mai exact în partea de sus a inimii ce este esenţa minţii. Pentru a se uni aceste elemente este nevoie de o trăire de ani şi ani în Duhul Sfânt. Nu putem omeneşte, oricât am dori, oricât am iubi, căci încercarea ne duce până la limitele umanului. Încercarea de care vorbim noi este lucru dumnezeiesc. Cele omeneşti sunt omeneşti; doar Duhul Sfânt poate coborî mintea în inimă. Am auzit nedumeririle multor părinţi: „Când va coborî Sfântul Duh mintea noastră în inimă?”, „O, va coborî vreodată?”, „Ce semn se arată în vremea noastră pentru a se întâmpla aceasta?”, „Iar dacă nu se coboară mintea în inimă, nu ne vom mântui?”, „Vor merge în Rai doar cei ce au atins nepătimirea?”.
În loc de răspuns, trebuie să spunem ceea ce am fost învăţaţi de părinţii noştri duhovniceşti: să lucrăm noi judecata şi cunoştinţa de sine, să ne facem ascultările din toată inima, să nu ne mustre conştiinţa pentru vreo datorie neplătită, pentru datoria noastră faţă de Hristos. Căci aceasta este răsplata noastră zilnică, să ne facem ascultarea rânduită nouă. Este o floare, un, dar personal zilnic trimis la tronul lui Hristos. O facem prin propria noastră voinţă, nu ne obligă nimeni să o facem; din iubire o facem şi cu multă bucurie. Dumnezeu nu vrea cantitativ, atâta sau atâta rugăciune din partea noastră, vrea bucuria noastră şi libertatea noastră, pentru a face lucrurile cu uşurinţă şi fără încordare, dar cu responsabilitatea noastră şi, cum am spus, cu multă bucurie. Aceasta caută Hristos la noi şi aceasta o va cântări corespunzător.
Însă când vede şi încercarea noastră deosebită, vrerea noastră de a tăia şi cugetele cele vătămătoare şi nefolositoare, precum şi gândurile cele bune, ce înseamnă o mare osteneală şi mulţi ani de osteneală, atunci începe încet-încet însuşi Duhul Sfânt să trimită întărire minţii, adică treptat, rugăciunea cea cu buzele este absorbită de minte şi începe mintea singură, inteligibil, în duh adică, şi cu uşurinţă să spună rugăciunea neîncetată a minţii. Şi când ne aflăm la ascultare, şi când ne aflăm în Biserică şi când suntem la chilie. Precum spun şi Părinţii, în orice stare de rugăciune vei ajunge, fie în stare de rugăciune curată a inimii, fie în starea de rugăciune doar cu buzele important este să nu o opreşti niciodată! Este şi un fel de a ne smeri. Căci zic unii: „încă eşti în stadiul de rugăciune cu buzele, părinte, după atâţia ani?”. A, de aceea eu nu te-am văzut rugându-te neîncetat. Acum, zice unul ca acesta „noi suntem la starea de rugăciune curată a inimii, cea cu buzele este doar pentru începători”. Iar după ceva ani, vezi că unul ca acesta părăseşte mănăstirea pentru a ieşi în lume şi a propovădui rugăciunea neîncetată familiei pe care şi-o va fi întemeiat.
Rugăciunea lui Iisus trebuie practicată, trebuie spusă, dar să nu fie auzită de cel de lângă noi, trebuie spusă cu smerenie. Iar aceasta îi dă o altă culoare, este o altă floare cu aromă specifică. Nu îl preocupă pe demon dacă floarea noastră are o culoare frumoasă, dacă are chip frumos, dacă are o formă deosebită, ci îl interesează dacă are mireasma pe care el vrea să o miroasă. Iar pentru că demonul este numai şi numai mândrie, orice facem fără smerenie nu îl interesează, în timp ce orice se face doar cu smerenie îl percepe imediat. Îl arde lucrul acela şi de aceea îşi concentrează toate puterile, cere ajutorul celorlalte cete diavoleşti, numai şi numai pentru a nu continua lucrarea noastră cu smerenie, fie pentru a o opri, fie pentru a o deturna în trufie. Una din două trebuie să reuşească. De obicei cei mai mulţi cad în capcana continuării lucrării zise spirituală, dar cu trufie. Aşa că, tot vrăjmaşul este cel care câştigă; de aceea de multe ori ducem lupta noastră duhovnicească şi nu vedem vreo împotrivire în duh, căci nu îl preocupă, nici nu îl deranjează să spunem rugăciunea cutare sau rugăciunea cutare, dacă o facem cu mândrie, căci dacă vede că nu avem smerenie, stă liniştit. Noi, însă, cum vom înţelege că am ajuns să facem lucrarea cu smerenie? Când în lucrarea noastră vom întâlni o împotrivire în duh foarte puternică, foarte mare. E o contră la contră. Dificultatea şi greutăţile acestea continue sunt darul cel mare; noi ne rugăm întru smerenie, ne aflăm pe drumul cel bun.
În acest mod, Duhul cel Sfânt va coborî mintea în inimă, iar singurul lucru pe care noi îl putem face, în toată viaţa noastră, este să dăm acest accept şi să spunem necontenit atâtea şi atâtea rugăciuni. Celelalte să le lăsăm în grija lui Hristos, El să le rânduiască; noi vom face cu toată inima ceea ce am fost învăţaţi, ceea ce suntem necontenit învăţaţi, iar Duhul Sfânt, Care pe toate le cunoaşte ca făcător şi ziditor al nostru, ne va da darul acesta.
Părinţii din Sfântul Munte învăţau: „Dacă omul nu va ajunge la rugăciunea curată a inimii, aceasta nu înseamnă că nu se va mântui; nu este aceasta ţelul ostenelii omului”. Căci în Casa Tatălui Celui ceresc sunt multe încăperi, sunt multe situaţii ale sufletelor mântuite. Dar este cu putinţă ca toţi creştinii ortodocşi, dacă aplică sfaturile fundamentale ale vieţii duhovniceşti, să ajungă toţi la aceeaşi măsură. Acesta este lucrul extraordinar, căci la Sfântul Botez, Duhul Sfânt dăruieşte tuturor acelaşi dar. Darul întreg, adică ceea ce dă Dumnezeu, îl dă tuturor oamenilor fără excepţie. Iar în continuare, libera alegere este aceea care arată darul, în ce măsură şi la ce înălţime se află.
Să ne acopere Hristos al nostru, fraţilor, cu harul Său, să zicem cât este cu putinţă rugăciunea Sa cu smerenie şi să avem toată nădejdea noastră întru Dânsul că ne va lua lângă Sine în împărăţia Lui. Amin
.
(Efrem ieromonahul, stareţul Schitului Vatopedin Sfântul Apostol Andrei, Cuvinte simple din Sfântul Munte, Traducere din limba greacă Pr. dr. Constantin Petrache, Editura Egumeniţa, Galaţi, 2012, pp. 127-139)
Cuvinte simple din Sfântul Munte (1) - Pocăința
Cuvinte simple din Sfântul Munte (2) – Dumnezeiasca Liturghie şi Pocăinţa în Iad
Cuvinte simple din Sfântul Munte (3) – Refuzul pocăinţei chiar şi în iad
Cuvinte simple din Sfântul Munte (4) – Frângerea inimii şi pocăinţa puţin înainte de moarte
Cuvinte simple din Sfântul Munte (5) – Cu rugăciunea lui Iisus batem la poarta milei dumnezeieşti
Cuvinte simple din Sfântul Munte (6) – Prin pocăinţă redobândim darurile
Cuvinte simple din Sfântul Munte (7) – Lacrimile pocăinţei şi Harul Divin
Cuvinte simple din Sfântul Munte (8) – Întruparea Domnului, suprema Smerire
Cuvinte simple din Sfântul Munte (9) – Curăţenia trupului înseamnă smerenie
Cuvinte simple din Sfântul Munte (10) – Smerenia, starea paradisiacă. Mândria, iadul pe pământ
Cuvinte simple din Sfântul Munte (11) – Părinţi în tăcere
Cuvinte simple din Sfântul Munte (12) – Ascultarea cea... încăpăţânată
Cuvinte simple din Sfântul Munte (13) – Ascultare sinceră şi voie ascunsă
Cuvinte simple din Sfântul Munte (14) – Ascultarea în cuget
Cuvinte simple din Sfântul Munte (15) – Relaţia Duhovnic – ucenic
Cuvinte simple din Sfântul Munte (16) – Rugăciunea, unirea cu Hristos
Cuvinte simple din Sfântul Munte (17) – Modul rugăciunii
Cuvinte simple din Sfântul Munte (18) – Războiul demonilor împotriva rugăciunii
Cuvinte simple din Sfântul Munte (19) – Rugăciunea după a Doua Venire
Cuvinte simple din Sfântul Munte (20) – Născătoarea de Dumnezeu – Ajutor în rugăciune
Cuvinte simple din Sfântul Munte (21) – Despre condiţiile practicării rugăciunii minţii
Cuvinte simple din Sfântul Munte (22) – Învăţătura Sfântului Ignatie Briancianinov despre Rugăciunea lui Iisus

doxologia.ro/viata-bisericii/sfantul-munte-athos/cuvinte-simple-din-sfantul-munte-23-despre-rugaciunea-mintii

Cele trei inimi care bat în noi înșine

Pe aproapele nostru să-l iubim „ca pe noi înşine”, adică aşa cum ne iubim pe noi, cum ne îngrijim, ne hrănim şi ne ajutăm, tot aşa se cuvine să iubim, să miluim, să hrănim, să ajutăm şi să îndrumăm pe calea mântuirii pe aproapele nostru.

Trebuie să avem către noi înşine inimă de judecător, către aproapele inimă de mamă, iar către Dumnezeu inimă de fiu. Pe Dumnezeu suntem datori să-L iubim din toată inima noastră, din toată puterea şi virtutea, fiind gata să ne dăm şi viaţa pentru El, aşa cum au făcut sfinţii mucenici, cuvioşi şi ierarhi, care s-au jertfit pentru dragostea lui Hristos şi pentru Evanghelie.

Pe aproapele nostru să-l iubim „ca pe noi înşine”, adică aşa cum ne iubim pe noi, cum ne îngrijim, ne hrănim şi ne ajutăm, tot aşa se cuvine să iubim, să miluim, să hrănim, să ajutăm şi să îndrumăm pe calea mântuirii pe aproapele nostru.

Iar pe noi înşine se cuvine să ne osândim permanent şi să ne mustrăm pentru păcatele noastre, socotindu-ne mai păcătoşi decât toţi oamenii. Aşa de vom face, aşa de vom iubi pe Dumnezeu şi pe aproapele, iar pe noi ne vom judeca cu smerenie, ne vom mântui cu adevărat şi vom fi primiţi în Împărăţia Cerurilor.

(Arhimandrit Cleopa Ilie, Îndrumări duhovniceşti pentru vremelnicie şi veşnicie, Editura Teognost, Cluj-Napoca, 2004, p. 122)

doxologia.ro/cuvinte-duhovnicesti/cele-trei-inimi-care-bat-noi-insine

Doctore, vindecă-te pe tine însuţi

Aţi încercat vreodată ceea ce în limbaj creştin se numeşte „dragoste dumnezeiască” (eros divin)?

... Bătrânul Monah s-a ridicat, s-a dus spre fereastra deschisă a balconului şi şi-a înălţat ochii spre cerul înstelat. O linişte de negrăit domnea afară în noaptea aceasta. Peste grup plutea o tăcere adâncă. După puţin timp Bătrânul s-a întors la locul lui, gânditor şi schimbat dumnezeieşte şi cu o voce tremurată a zis:

– Frate teolog, aţi încercat vreodată ceea ce în limbaj creştin se numeşte „dragoste dumnezeiască” (eros divin)?

– Ca să fiu sincer, preacuvioase, nu, a răspuns teologul.

– Vă daţi seama că, în urma acestei mărturisiri a Dvs, sunteţi incompetent asupra unei teme care nu se poate aborda numai raţional?

– Cum să fie abordată dacă nu raţional? a întrebat teologul.

– Eu n-am zis că nu se poate aborda raţional, a răspuns Bătrânul, ci că nu putem s-o abordăm numai raţional.

– Şi cu ce altceva am putea s-o abordăm, a reluat teologul?

– Şi cu inima, a răspuns Bătrânul.

– Adică cu iubirea? a zis teologul.

– Nu în chip abstract cu iubire, a observat Bătrânul, ci cu logica iubirii. Cu dragostea dumnezeiască a inimii şi cu „mintea lui Hristos” (I Cor. 2, 16).

– Dar nu se împacă oare, venerabilul meu părinte, a zis teologul, logica iubirii, „dragostea dumnezeiască” şi „mintea lui Hristos” cu egocentrismul?

– Depinde de cum înţelege cineva egocentrismul, a zis bătrânul. Acesta este un termen supus interpretărilor de tot felul...

– După amiază părintele Hrisostom a spus că în adâncul lui creştinismul este egocentric, a observat teologul. Şi mă întreb, cum a predicat Hristos iubirea, care e socială, şi, în acelaşi timp, egocentrismul, care înseamnă iubire numai faţă de noi înşine?

– Se face o răstălmăcire a cuvintelor mele şi îmi veţi îngădui să intervin, a zis Monahul Hrisostom. N-aţi înţeles, prietene teolog, că prin cuvântul „egocentrism” am vrut să determin mersul sufletului creştin. Dacă m-aţi fi întrebat ce am înţeles prin cuvântul acesta, aş fi susţinut că înainte de a ne manifesta iubirea unii faţă de alţii, se impune să ne iubim mai întâi pe noi înşine, în sensul ca noi să devenim mai întâi creştini şi abia apoi să ne întoarcem atenţia şi spre aproapele. Ar fi, presupun, o pură aberaţie, că eu să zac de o boală grea şi să recomand unuia mai uşor bolnav decât mine să se vindece fiindcă – aşa ar trebui motivată acţiunea mea – e rău să fie cineva bolnav. Cu alte cuvinte, să fiu eu rob patimilor, să am „şapte demoni” (Lc. 8,2) şi să zic aproapelui meu: frate, eşti rob răului, eliberează-te. Pe drept cuvânt aş auzi atunci: „doctore, vindecă-te pe tine însuţi” (Lc. 4, 23). Afară de cazul când prin iubirea unuia faţă de altul în creştinism s-ar înţelege dăruirea unor fărâmituri şi se acţionează numai din motive economice, când... Dar poate veţi face următoarea obiecţie foarte raţională: Fiindcă nu suntem izbăviţi de patimi, trebuie să renunţăm oare la mica filantropie pe care o practicăm? Nu. Evlavios e acela care în cercul lui îşi face datoria şi săvârşeşte binele. Filantropia este cea mai mare virtute şi nu trebuie să uităm de ea. Dar judecând în cadrul ortodox, a zis Monahul Hrisostom, orice filantropie care constituie o manifestare cate nu garantează o sfinţenie a motivaţiilor ei, o acceptăm totuşi ca o practică bună, cu condiţia să fie legată de sentimentul păcătoşeniei. Aceasta ca să nu ne părăsească conştiinţa că ea nu este tot creştinismul şi că nu trebuie să dogmatizăm faptul că numai formele exterioare ale binelui constituie o aplicare a poruncii iubirii faţă de aproapele, când ele sunt numai un semn distinctiv al ei, de autenticitate îndoielnică. În orice caz, nu trebuie să: uităm niciodată caracterul pedagogic al poruncilor. Acum, cât timp se cere ca cineva să se vindece pe sine însuşi, câte sudori şi osteneli ascetice ca să lepede patimile, aceasta este o altă temă, pe care cineva o poate studia în istoriile Sfinţilor noştri... Eu am terminat...

– Atât de puţină valoare atribuiţi, părinte Hrisostom, filantropiei mult lăudate, a zis teologul, şi atât de puţin preţuiţi opera învăţăturii Creştinismului, prin care oamenii se mântuiesc din mrejele răului cu tot felul-de nume?

– Nu doresc să spun aceleaşi lucruri. Vă repet că faptele acestea au o valoare relativă. Ca să mă înţelegeţi mai bine, e suficient să vă relatez că Sfântul Isaac Sirul zice că e mai preferabil să ne eliberăm de patimi, decât să întoarcem toate neamurile de la rătăcire. „Căci îţi e mai bine să te rupi pe tine însuţi din legătura păcatului decât să eliberezi pe robi din robie. E mai bine pentru tine să ai pace cu sufletul tău şi să fii în acord cu treimea din tine, adică cu cea a trupului, sufletului şi duhului, decât să faci pace cu învăţătura ta între oameni despărţiţi. Căci zice Sfântul Grigorie: „bine e să teologhisească cineva despre Dumnezeu, dar mai bine decât aceasta e să se cureţe cineva pe sine pentru Dumnezeu”. În acest spirit au învăţat toţi Părinţii Asceţi. Este această învăţătură egocentrică sau nu? Se recomandă mai întâi curăţirea şi dobândirea iubirii şi doar apoi afirmarea noastră ca Filantropi, Dascăli, Păstori, Predicatori, Cateheţi! Oare nu înţelege acelaşi lucru şi dumnezeiescul Iacob, care zice: „nu vă faceţi mulţi învăţători, fraţii mei, ştiind că (noi învăţătorii) mai mare osândă vom lua” (Iac. 3, 1)? Noi nu subestimăm valoarea oricărei activităţi folositoare societăţii, în cadrul lumii. în acelaşi fel, însă nu trebuie să supunem luptele nevăzute ale Monahilor unor criterii lumeşti. Valoarea fiecărei forme de viaţă se preţuieşte în interiorul spaţiului ei.

– Aşadar, există două măsuri şi greutăţi în Creştinism, părinte Hrisostom, a zis teologul?

– Nu numai două, a răspuns Monahul Hrisostom, ci câţi oameni sunt, atâtea măsuri foloseşte Dumnezeu pentru cântărirea faptelor lor bune şi rele. Luptându-se să ajungă la desăvârşire în limitele specifice ale instituţiei lor. Monahii, nu vor fi judecaţi pentru că nu au făcut fapte de filantropie, ci dacă şi-au eliberat sufletele lor de patimi. Şi pentru ca să înţelegeţi cu cât e mai înaltă curăţirea de patimi decât oricare filantropie, vă voi spune numai aceasta: că acela care se curăţă pe sine însuşi câştigă toate virtuţile, în puterea cărora aplică poruncile Evanghelice, fără a fi furat, ca unul curat, de slava deşartă. În timp ce acela care nu se îngrijeşte de curăţirea lui, ci din uşurătate îşi pune nădejdea în valoarea absolută a unor acţiuni de binefacere pe care le face, acela exercită o operă filantropică sau didactică, dar continuă să poarte zdrenţele patimilor lui fatale. Faceţi bine; veţi fi răsplătiţi. Nu comparaţi însă valoarea acestui bine cu lucrul excelent al Monahului. Nu identificaţi categorii de gen diferit. Amintiţi-vă de văduva săracă din Evanghelie (Mc. 12, 41). Dacă a fost fericită pentru doi bănuţi , pentru ce să fie lipsită de cinstire dacă ar avea aceeaşi dispoziţie milostivă dar nu ar avea cei doi bănuţi? Eliberaţi-vă, iubite teolog, de ideea preconcepută că faptele îndreptează pe om, independent de dispoziţia lui lăuntrică.

..
(Teoclit Dionisiatul, Dialoguri la Athos, Vol. I – Monahismul aghioritic, traducere de Preot profesor Ioan I. Ică, Editura Deisis – Mănăstirea Sf. Ioan Botezătorul, Alba Iulia, 1994, pp. 95-99)

doxologia.ro/viata-bisericii/sfantul-munte-athos/doctore-vindeca-te-pe-tine-insuti

Să vedem în toate amprenta lui Dumnezeu!

De câte ori vei vedea la creaturi vreun lucru plăcut, atrăgător, nu te opri aici, ci treci cu gândul la Dumnezeu şi zi: „O, Dumnezeul meu, dacă făpturile Tale sunt aşa de frumoase, veselitoare şi plăcute, cu cât mai frumos, veselitor, şi prea dulce eşti Tu, Ziditorul tuturor acestor lucruri”.

Ia seama că toată plăcuta podoabă ce se vede dinafară este numai a nevăzutului şi prea frumosului Duh. Dintr-însul provine acea frumuseţe.

Bucură-te şi zi cu voioşie: „Iată râurile necreatului Izvor!” Iată picăturile infinitului Ocean de bunătate! Cât mă bucur în adâncul inimii mele, gândind la veşnica si nemărginita frumuseţe a Ziditorului meu, începutul şi cauza oricărei frumuseţi create! O, cât mă îndulcesc cugetând la negrăita, tainica şi prea frumoasa podoabă a lui Dumnezeu, originea oricărei frumuseţi"! Iar când vei auzi vreun glas dulce, armonios, plăcut, ori cântări frumoase, întoarce-ţi mintea la Dumnezeu, şi zi: „O, Armonia armoniilor, Doamne! Cât mă bucură nemărginitele tale Desăvârşiri, fiindcă toate împreună Îţi ridică, la fel ca într-o cântare, armonia supracerească, şi fiind unite cu îngerii în Ceruri şi cu toate creaturile, fac o mare simfonie. Doamne, când auzi în inima mea glasul Tău cel dulce, să-mi zici: „Pacea mea dau ţie; Pacea patimilor; fiindcă glasul Tău este dulce, după Cântarea Cântărilor” (2, 14).

Când miroşi vreo floare, treci de la mirosul plăcut dinafară la Mireasma negrăită a Sfântului Duh şi zi: „Iată miresmele florii binemirositoare şi ale nesecatului Mir, revărsat peste toate făpturile lui, după Cântarea Cântărilor: „Eu sunt o floare a câmpului şi un crin al văilor” (2, 1), ori „Numele Tău este mir vărsat” (1, 3). Iată revărsarea mirosului ales, care suflă puterea lui dumnezeiască, de la îngerii de sus, foarte curaţi, până la cele mai mici creaturi, cum zice Dionisie Areopagitul (Ierarhia bisericească, capitolul 4).

Despre această bună mirosire a zis Isaac fiului său Iacov: „Mirosul fiului meu este ca un miros de ţarină plină, blagoslovită de Domnul” (Facerea 27, 27).

Când mănânci ori bei, gândeşte că Dumnezeu dă gustul tuturor bucatelor. Numai într-Însul să te îndulceşti si să zici: „Bucură-te sufletul meu, că după cum fără Dumnezeul tău nu găseşti odihnă, tot astfel fără El nu-i nici o dulceaţă ori gust. De aceea numai într-Însul poţi să te îndulceşti de orice lucru”. Tot astfel te îndeamnă şi David: „Gustaţi şi vedeţi că bun este Domnul” (Psalmi 33,8); iar Solomon te asigură cu desăvârşire, zicând: „Fructul lui era dulce în gura mea” (Cântarea Cântărilor 2, 3).

Iar când vei pune mâna a face ceva, socoteşte că prima cauză a acelui lucru este Dumnezeu şi că tu nu eşti altceva decât un viu instrument al Lui. Înalţă-ţi gândul la El şi zi: „Cât de mare bucurie simt, Preaînalte Dumnezeule al tuturor! Fiindcă fără Tine nu pot face nici un lucru, ci Tu eşti primul şi principalul autor al oricărui lucru”.

Iar când vezi la alţii bunătate, înţelepciune, dreptate şi alte virtuţi, desparte cu mintea ta între ele şi zi Dumnezeului tău: „O, prea bogat Tezaur al virtuţilor, mare-i bucuria mea! Căci de la Tine şi prin Tine vine tot binele şi fiindcă orice bine, comparat cu Dumnezeiasca Ta desăvârşire, nu înseamnă nimic. Îţi mulţumesc Dumnezeule pentru aceasta şi pentru orice bine făcut aproapelui meu. Adu-Ți aminte, Doamne, de sărăcia mea şi de marea trebuinţă ce am pentru fapta bună”.

Şi în general vorbind, de câte ori vei vedea la creaturi vreun lucru plăcut, atrăgător, nu te opri aici, ci treci cu gândul la Dumnezeu şi zi: „O, Dumnezeul meu, dacă făpturile Tale sunt aşa de frumoase, veselitoare şi plăcute, cu cât mai frumos, veselitor, şi prea dulce eşti Tu, Ziditorul tuturor acestor lucruri”.

(Nicodim Aghioritul, Războiul nevăzut, Editura Egumenița, Galați, pp. 70-72)

doxologia.ro/cuvant-de-folos/sa-vedem-toate-amprenta-lui-dumnezeu

Post negru pentru "Poarta Albă"

Lumea "este atrasă bolnăvicios de pătrunderea în mediul suferinţei, al durerii, al morţii prin porţile poveştii, ale relatărilor de orice fel"; dar "cât cunoaşte ea despre duhul otrăvit al morţii pe care-l inhalează privind un accident, spre exemplu, sau, şi mai «nevinovat», uitându-se la un film, unde sunt fel de fel de scene?"

Deşi am fost provocat, nu doresc a scrie o cronică de film, pe marginea celei mai recente creaţii a regizorului Nicolae Mărgineanu, "Poarta Albă", o realistă frescă a ororilor petrecute în lagărele pline cu deţinuţi condamnaţi să muncească la Canalul Dunăre - Marea Neagră. Specialiştii sunt cei care pot sesiza - precum a făcut-o deja Iulia Blaga, în "Suplimentul de Cultură" -, cu argumente, plusurile şi minusurile unei producţii cinematografice afectată, cu siguranţă, mai ales de limitele bugetului alocat. În orice caz, e un filmde văzut, pe care-l recomand tuturor. De văzut, da. Dar cum? În ce condiţii? Ca atitudine interioară şi nu numai... Mai întâi, cred că nu e de prisos a preciza că nu este un film pe care să-l poţi viziona ronţăind clasicele floricele şi sorbind, cu paiul, dintr-o băutură (zisă) răcoritoare. Adică nu poate fi văzut oricum, el necesită o pregătire. Pentru a vedea cam ce fel de pregătire, să ne adâncim puţin în problemă şi să încercăm, mai întâi, a răspunde la două întrebări: Sunt necesare astfel de filme? Îmi este mie de folos să le urmăresc?

 

"Ce-o să mă fac? Că eu nu pot!..."

Vom încerca a ne lumina în acest sens, ghidaţi fiind de personajul numit Gheronda Filip, din romanul "Se întorc morţii acasă" (Editura Cartea Actuală 3C), volum publicat, anul acesta, de scriitorul Cornel Constantin Ciomâzgă. Călugărul Filip a suferit cumplit din partea regimului comunist, fiind torturat şi muncit în chipuri groaznice, obligat să asiste la execuţia fratelui său după ce, anterior, îi fusese violată sora de către cel ce-i fabricase dosarul pe baza căruia a fost condamnat la ani grei de muncă silnică. Supravieţuind şi ajungând anii de după Revoluţie, Gheronda afirmă, oarecum neaşteptat: "Nu împărtăşesc deloc ideea derulării unui film al călătoriilor prin temniţele comuniste. Dar ştii cum, deloc!" (p. 79). O atitudine extrem de rară, aproape şocantă! Dar Părintele Filip (personaj inspirat din realitate) aduce, în carte, şi consistente argumente pentru refuzul său categoric de a binecuvânta orice fel de "memorial al puşcăriilor".

Primul motiv ar fi că lumea "este atrasă bolnăvicios de pătrunderea în mediul suferinţei, al durerii, al morţii prin porţile poveştii, ale relatărilor de orice fel"; dar "cât cunoaşte ea despre duhul otrăvit al morţii pe care-l inhalează privind un accident, spre exemplu, sau, şi mai «nevinovat», uitându-se la un film, unde sunt fel de fel de scene?" (p. 79). Nu trebuie să cercetăm prea mult pentru a constata, noi înşine, că există o categorie de oameni care s-ar uita la un film precum "Patimile" lui Mel Gibson cu aceeaşi curiozitate cu care se uită la ştirile despre crime, accidente rutiere şi violuri. Acesta e tipul spectatorului sadic.

Al doilea motiv ar fi că există un risc real şi major ca unii spectatori să cadă "în judecare, în grăirea de rău, în îngrijorare, în spaime chiar, în mirare, în compătimire, în toate acestea care rănesc sufletul şi-l pustiesc" (p. 81). Acest lucru se confirmă (inclusiv) în luările de poziţie ale celor care fac din suferinţa victimelor închisorilor comuniste motiv de răzbunare ori de dezbinare (chiar şi în Biserică), ba chiar o consideră un soi de îndreptăţire (o datorie, chiar!) spre a prelua puterea politică. Acesta este tipulspectatorului revoluţionar.

Un al treilea motiv pentru care nu ar trebui să avem acces la astfel de orori ar fi, după Gheronda Filip, faptul că e greu "să nu-şi ştirbească pacea lăuntrică" cei "nealcătuiţi sau slab alcătuiţi duhovniceşte, doritori să privească însă prin gaura cheii de la uşa iadului". Ele se vor transforma "într-o otravă pentru unii ce o vor îngurgita fără să ştie ce fac şi fără să aivă la îndemână mijlocul adecvat de proteguire care este rugăciunea" (p. 80). Este rugăciunea la care au ajuns, în temniţele comuniste, unii care abia în suferinţă "L-au aflat pe Hristos" şi "s-au întărit apoi trăind în rugăciune", dar şi a celor "care aveau această alcătuire dinainte", precum "Valeriu Gafencu, Sandu Tudor, Mircea Vulcănescu şi mulţi alţii asemenea" (p. 80). Aici se regăsesc - cred eu - cei care se raportează la chinurile mucenicilor ori la nevoinţele marilor sfinţi ca la singurul nivel duhovnicesc demn de dorit, dar mereu de neatins ("Ce-o să mă fac? Că eu nu pot!...", aud adesea în jurul meu). Acesta este spectatorul deznădăjduit.Tipurile acestea de spectatori pe care le-am identificat, pornind de la cuvintele Părintelui Filip, se regăsesc în viaţa reală (nu neapărat în "stare pură") chiar dacă, pentru a cita din nou pe Gheronda, intenţia celor care - fără a fi fost acolo - relatează despre închisorile comuniste este "categoric una bună. Au făcut cunoscute aceste lucruri din dorinţa ca ele să nu se mai repete. Să rămână, în felul acesta, pe veci condamnate" (p. 81). Nu intenţia autorilor contează, aşadar, ci felul în care ne raportăm noi înşine la astfel de fresce realiste cum este şi filmul "Poarta Albă". Ca să evităm încadrarea în una dintre cele trei categorii de spectatori de mai sus, ar trebui să ne apropiem, fiecare, cu inimă deprinsă a iubi şi a ierta, cu nevoinţă aspră (recomand chiar postul negru, măcar de o zi, înainte de o astfel de "vizionare") şi cu multă, foarte multă rugăciune. Acesta este spectatorul ideal. Este cel care se transformă, de fapt, din spectator în subiect. Nu de film, de viaţă. Acea viaţă care bate filmul, întotdeauna!

Pr C. Sturzu

doxologia.ro/puncte-de-vedere/post-negru-pentru-poarta-alba

„Exerciții” de iubire

Căutați ce este mai bine în celălalt. Nu mai vedeți răul, iertați! Cine știe ce are omul pe suflet, ce trecut are, ce stare de sănătate.

Căutați ce este mai bine în celălalt. Nu mai vedeți răul, iertați! De ce așa? Păi, poate l-a bătut când era mic, l-a ascuns în dulap. Cine știe ce are omul pe suflet, ce trecut are, ce stare de sănătate! E mai moroncănos pentru că așa-i el, dar știi ce face în chilia sa? Poate bate și el metanii, plânge la icoane, îi pare rău și cred că îi e rușine și lui de felul cum este și îi e greu să vină să-și ceară iertare. Să iubim pe fiecare în toată nebunia lui, pentru că fiecare avem niște păsărele ale noastre, dar ni le iertăm. Și pe celălalt trebuie să-l ierți! De ce pe tine te accepți așa cum ești, dar pe celălalt vrei să-l faci ca la carte, că așa scrie în Evanghelie, că așa scrie la Sfinții Părinți? Vezi-l și pe el în toată complexitatea lui, în toate nebuniile lui, pentru că Dumnezeu și pe el l-a chemat la botez, i-a dat o grămadă de daruri și nu stii tu cum îl judecă Dumnezeu. Și mai este un lucru: să știți că oamenii au la vedere neajunsuri și tot felul de apucături din astea ciudate au în spate daruri pe care Dumnezeu așa vrea să le ascundă. Pentru că dacă le-ar da pe față doar darurile, omul s-ar mândri și ar distruge totul. Atunci când Dumnezeu dă daruri, mai dă și câte un beteșug, și câte o ciudățenie.

(Ieromonah Savatie Baștovoi, A iubi înseamnă a ierta, Editura Cathisma, București 2010, pp. 82-83)

doxologia.ro/cuvinte-duhovnicesti/exercitii-de-iubire

Apropie-te de Domnul şi El te va ajuta să pășești pe calea vieții tale

Aţi văzut cum îşi învaţă mama copilul să umble. Aşa face şi Domnul cu cei „născuţi din nou”, cu cei care o rup cu lumea şi cu păcatele.

Poate eşti încă un copil slab şi neajutorat. Dar nu dispera. Apropie-te de Domnul, predă-te Lui neîncetat şi El îţi va ajuta să umbli şi să creşti.

Aţi văzut cum îşi învaţă mama copilul să umble. Îl pune în picioare la o anumită distanţă şi apoi îl cheamă în braţele sale. Îi întinde braţele, pentru ca el să capete îndrăzneală a păşi.

Aşa face şi Domnul cu cei „născuţi din nou”, cu cei care o rup cu lumea şi cu păcatele. Îi învaţă „să păşească”, îi învaţă să umble pe picioarele cele sufleteşti. Iar când cad, Domnul îi ridică în braţele Sale

.
(Preot Iosif Trifa, Să creştem în Domnul!, Editura Oastea Domnului, Sibiu, 2010, p. 27)

doxologia.ro/cuvinte-duhovnicesti/apropie-te-de-domnul-el-te-va-ajuta-sa-pasesti-pe-calea-vietii-tale

Cuvânt pentru cei ce greşesc şi nu vor să se pocăiască

Dumnezeu vrea, mai mult decât omul, să te izbăvească din păcat. Nici tu însuţi nu doreşti mântuirea ta aşa cum vrea El să te mântuiască pe tine! Deci să nu zici: „Am pierit, ce voi face?” Ai Doctor mai presus decât leacurile, care vrea să te vindece de boala păcatului.

Mulţi din cei ce greşesc zic adesea: „Sunt plin de întinăciune, cum voi putea să mă apropii de Dumnezeu şi cum voi putea să-L rog pe El, fiind eu cuprins de greşeli diavoleşti?”

Frate, oare eşti silit şi lipsit de îndrăzneală? Tocmai pentru aceasta să vii, ca să afli îndrăzneală mare. Că oare Dumnezeu este un om, care vrea să te întrebe pe tine ca să te ruşinezi de El? Dumnezeu vrea, mai mult decât omul, să te izbăvească din păcat. Nici tu însuţi nu doreşti mântuirea ta aşa cum vrea El să te mântuiască pe tine!

Deci să nu zici: „Am pierit, ce voi face?” Ai Doctor mai presus decât leacurile, care vrea să te vindece de boala păcatului, dacă tu singur îţi vei arăta boala, adică îţi vei mărturisi mai înainte greşeala ta, căci pocăinţa de păcate face curat pe cel ce se pocăieşte cu mintea.

Bine este a nu greşi, dar şi mai bine este ca aceia ce greşesc să se pocăiască şi din durerile bolii să se izbăvească, şi după răni să fie sănătoşi. Pentru că nu a cădea este cumplit, ci a nu te ridica şi a zăcea după cădere.

De vei zice: „Peste fire am greşit”, dar cine este fără de păcat pe Pământ? Să-ţi fie destul aceasta spre pomenire; spune-ţi tu mai întâi fărădelegile tale, ca să te îndreptezi. Plângi mai înainte, cât este încă vremea pocăinţei, ca să nu plângi atunci când nu va mai fi vreme de pocăinţă. Să lucrăm binele până ce putem. Că nu iubeşte un tată pe fiul său cât iubeşte Dumnezeu sufletul cel ce se pocăieşte. Că aşa este iubirea de oameni a Stăpânului, că nu se întoarce de la nici unul din cei ce aleargă la El.

Pentru cel ce vrea, niciodată nu este vreme neprielnică pentru căutarea mântuirii.

(Î.P.S. Pimen Arhiepiscop al Sucevei şi Rădăuţilor, Din cuvintele duhovniceşti ale Sfinţilor Părinţi, Editura Arhiepiscopiei Sucevei si Radautilor, Suceava, 2003, pp. 292-293)

doxologia.ro/cuvinte-duhovnicesti/cuvant-pentru-cei-ce-gresesc-nu-vor-sa-se-pocaiasca

Ispita nu-i păcat, e prilej de cercetare

În loc să te cerți, să-ți aduci aminte de o poruncă a lui Dumnezeu, și atunci ispita spre ceartă se nimicește prin porunca lui Dumnezeu.

Ispita nu-i păcat, e prilej de cercetare. „Ridică ispitele, și nu este cine să se mântuiască”, se spune în Pateric. Ispitele au darul de a ne consolida, de a ne întări în bine. Nu ispitele căutate, ci ispitele adevărate, care vin asupra noastră.

De exemplu: ești în familie, se ivește o neînțelegere între părinți și copii; copiii de multe ori nu sunt luători aminte la îndrumările părinților, apare o situație de ceartă.

În loc să te cerți, îți aduci aminte de o poruncă a lui Dumnezeu, care zice: „Cinstește pe tatăl tău și pe mama ta”. Și atunci ispita spre ceartă se nimicește prin porunca lui Dumnezeu.

(Arhimandrit Teofil Pârâian, Cuvinte către tineri, Editura Omniscop, Craiova, 1998, p. 66)

doxologia.ro/cuvinte-duhovnicesti/ispita-nu-i-pacat-e-prilej-de-cercetare

Pocăinţa şi credinţa se întăresc una pe cealaltă

Credinţa se naşte din pocăinţă şi se sprijină pe ea. Cel ce se pocăieşte se ţine strâns de credinţă, fiindcă îşi simte izbăvirea. Credinţa trăieşte din pocăinţă.

Pocăinţa şi credinţa se întăresc una pe cealaltă în cel ce caută mântuirea.

Pocăinţa îl apasă pe om cu povara păcatelor şi îl înfricoşează cu nemitarnica judecată a dreptăţii dumnezeieşti. Vine însă credinţa şi i-L arată pe Izbăvitorul, Cel ce ridică păcatele lumii.

Cel ce se pocăieşte se alipeşte de Izbăvitorul şi, lepădând povara păcatelor prin mărturisire, aleargă cu bucurie în urma Lui, pe calea poruncilor Lui. În acest chip, credinţa se naşte din pocăinţă şi se sprijină pe ea. Cel ce se pocăieşte se ţine strâns de credinţă, fiindcă îşi simte izbăvirea. Credinţa trăieşte din pocăinţă. Fără pocăinţă, ea se aseamănă unui pom lipsit de sevă, uscat şi neroditor.

(Sfântul Teofan Zăvorâtul, Tâlcuiri din Sfânta Scriptură pentru fiecare zi din an, Editura Sophia, București, p. 11)

doxologia.ro/cuvant-de-folos/pocainta-credinta-se-intaresc-una-pe-cealalta

Rugăciunea este întărirea lumii

Dumnezeu, dacă a creat lumea aceasta, vrea să fie milostiv faţă de lume şi s-o întărească, dar contribuim şi noi la întărirea lumii cu rugăciunea pe care o facem, rugăciunea fiind nu numai un mijloc de îmbunătăţire personală, ci şi un mijloc de îmbunătăţire a societăţii în care trăim.

Sfântul Marcu Ascetul spune: „Când îţi aduci aminte de Dumnezeu, înmulţeşte rugăciunea, ca atunci când Îl vei uita, Domnul să-şi aducă aminte de tine”. Îi tare fain!

M-am gândit de multe ori la cuvântul acesta şi fac o legătură între el şi ceea ce-mi spunea mama când mergeam la şcoală departe de casă: „Nu-ţi uita de Dumnezeu, nu-ţi uita de rugăciune”. Parcă ar fi fost un cuvânt din Filocalie.

În Scara Sfântului Ioan Scărarul se spune: „Rugăciunea este întărirea lumii”, deci oamenii care se roagă susţin lumea aceasta, într-un fel. Ei Îl fac pe Dumnezeu milostiv faţă de lumea aceasta. Sigur că Dumnezeu, dacă a creat lumea aceasta, vrea să fie milostiv faţă de lume şi s-o întărească, dar contribuim şi noi la întărirea lumii cu rugăciunea pe care o facem, rugăciunea fiind nu numai un mijloc de îmbunătăţire personală, ci şi un mijloc de îmbunătăţire a societăţii în care trăim.

Rugăciunea are foarte mare importanţă pentru lume în general, ca şi pentru persoanele singuratice, în special; pentru cei sănătoşi şi în bună stare, ca şi pentru cei bolnavi şi în suferinţă. Numai că nu trebuie să rămânem doar la rugăciune, atunci când e nevoie de mai mult decât de rugăciune.

(Arhimandrit Teofil Părăian, Veniţi de luaţi bucurie, Editura Teognost, Cluj-Napoca, 2001, pp. 123-124)

doxologia.ro/cuvinte-duhovnicesti/rugaciunea-este-intarirea-lumii

Lucrurile cele bune cu osteneală se câştigă şi cu greutate se împlinesc

Domnul nostru Iisus Hristos spune că: „Cel ce vrea să vină după Mine să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să-Mi urmeze Mie”, crucea fiind efortul necesar de a te depăşi pe tine însuţi. Dacă ne angajăm în felul acesta, e nădejde de reînviere. Dacă nu ne angajăm în felul acesta, atunci ne-am întalnit, ne-am bucurat, ne ţinem minte.

Credeţi că această generaţie tânără va reînvia viaţa creştină de odinioară?

Dacă ar fi numai atât, să te aduni într-o sală, cred că da. Numai că să ştiţi că de la zis până la făcut e cale lungă.

Părintele Arsenie avea o vorbă: „Cea mai lungă cale e calea care duce de la urechi la inimă”. Şi mama mea, Dumnezeu s-o odihnească, venea câteodată pe la mine şi ziceam: „Mamă, numai dumneata singură ai venit?”. „Da, numa’ că o mai zis unele şi altele dintre femeile de la noi că vin, da’ când să plecăm n-o mai venit nici una”.

Zic: „Ştii cât e de departe de la zis până la făcut? Cât e de la noi din sat până la mănăstire”. Aşa e şi cu chestiunea aceasta: ne întâlnim, ne auzim, e frumos, însă e greu de împlinit.

Când se face cineva călugăr, i se spune că bun lucru a ales, numai de-l va şi împlini. Că „lucrurile cele bune cu osteneală se câştigă şi cu greutate se împlinesc”. Domnul nostru Iisus Hristos spune că: „Cel ce vrea să vină după Mine să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să-Mi urmeze Mie” (Matei 16, 24), crucea fiind efortul necesar de a te depăşi pe tine însuţi. Dacă ne angajăm în felul acesta, e nădejde de reînviere. Dacă nu ne angajăm în felul acesta, atunci ne-am întâlnit, ne-am bucurat, ne ţinem minte. E frumos şi asta, dar nu-i destul.

(Arhimandrit Teofil Părăian, Veniţi de luaţi bucurie, Editura Teognost, Cluj-Napoca, 2001, p. 121)

doxologia.ro/cuvinte-duhovnicesti/lucrurile-cele-bune-cu-osteneala-se-castiga-cu-greutate-se-implinesc

Puterea voinţei omenești

Dumnezeu a înzestrat voia noastră cu o perfecţiune aşa de mare şi o putere aşa de covârşitoare încât, chiar de s-ar înarma împotriva ei toate simţurile, toţi demonii şi toată lumea, şi ar lupta în contra ei cu putere, totuşi, voinţa noastră poate cu toată libertatea să le dispreţuiască.

Dumnezeu a înzestrat voia noastră cu o perfecţiune aşa de mare şi o putere aşa de covârşitoare încât, chiar de s-ar înarma împotriva ei toate simţurile, toţi demonii şi toată lumea, şi ar lupta în contra ei cu putere, totuşi, voinţa noastră poate, cu toată libertatea să le dispreţuiască.

Iar dacă uneori mintea născocitoare a vrăjmaşilor şi pofta ta iraţională te asediază cu aşa putere încât ţi se pare că nu eşti în stare să faci nici o lucrare spirituală împotriva lor, ca să ieşi la biruinţă, te sfătuiesc, nu te teme. Nu te descuraja în astfel de împrejurări şi nu lepăda armele, ci întreprinde această expediţie curajoasă împotriva lor şi zi vrăjmaşilor (nu mă retrag din luptă, nu părăsesc bătălia), că „Domnul este lumina şi mântuirea mea, de cine să mă tem?

Şi Domnul este puterea vieţii mele, de cine mă voi înfricoşa?” (Ps. 26, 1). Deci, dacă cineva care are vrăjmaşi care-l apasă şi, nefiind în stare a-l lovi de-a dreptul, îl atacă pe la spate ori dintr-o parte ca să poată fi capabil a-l lovi şi din faţă, tot aşa fă şi tu: adună-ţi gândurile şi recunoaşte că nu eşti nimic şi că nu poţi nimic; şi tu, alergând către Dumnezeu Cel atotputernic, cheamă-L cu nădejde tare şi cu lacrimi fierbinţi, împotriva patimilor care se luptă cu tine, zicând: „Doamne ajută-mi, Dumnezeul meu, fii mie ajutor, Iisus al meu, ajută-mi; luptă Tu cu cei ce se luptă cu mine. Ia pavăza şi scutul şi scoală-te să-mi ajuţi. Învârte suliţa şi săgeata împotriva prigonitorilor mei!” (Ps. 34, 1—3). Binecuvântată Născătoare de Dumnezeu, ajută-mi a nu fi robit de vrăjmaşi”

.
(Nicodim Aghioritul, Războiul nevăzut, Editura Egumenița, Galați, p. 44)

doxologia.ro/cuvant-de-folos/puterea-vointei-omenesti