Lumea "este atrasă bolnăvicios de pătrunderea în mediul suferinţei, al
durerii, al morţii prin porţile poveştii, ale relatărilor de orice fel";
dar "cât cunoaşte ea despre duhul otrăvit al morţii pe care-l inhalează
privind un accident, spre exemplu, sau, şi mai «nevinovat», uitându-se
la un film, unde sunt fel de fel de scene?"
Deşi am fost provocat, nu doresc a scrie o cronică de film, pe marginea
celei mai recente creaţii a regizorului Nicolae Mărgineanu, "Poarta
Albă", o realistă frescă a ororilor petrecute în lagărele pline cu
deţinuţi condamnaţi să muncească la Canalul Dunăre - Marea Neagră.
Specialiştii sunt cei care pot sesiza - precum a făcut-o deja Iulia
Blaga, în "Suplimentul de Cultură" -, cu argumente, plusurile şi
minusurile unei producţii cinematografice afectată, cu siguranţă, mai
ales de limitele bugetului alocat. În orice caz, e un filmde văzut, pe
care-l recomand tuturor. De văzut, da. Dar cum? În ce condiţii? Ca
atitudine interioară şi nu numai... Mai întâi, cred că nu e de prisos a
preciza că nu este un film pe care să-l poţi viziona ronţăind clasicele
floricele şi sorbind, cu paiul, dintr-o băutură (zisă) răcoritoare.
Adică nu poate fi văzut oricum, el necesită o pregătire. Pentru a vedea
cam ce fel de pregătire, să ne adâncim puţin în problemă şi să încercăm,
mai întâi, a răspunde la două întrebări: Sunt necesare astfel de
filme? Îmi este mie de folos să le urmăresc?
"Ce-o să mă fac? Că eu nu pot!..."
Vom încerca a ne lumina în acest sens, ghidaţi fiind de personajul
numit Gheronda Filip, din romanul "Se întorc morţii acasă" (Editura
Cartea Actuală 3C), volum publicat, anul acesta, de scriitorul Cornel
Constantin Ciomâzgă. Călugărul Filip a suferit cumplit din partea
regimului comunist, fiind torturat şi muncit în chipuri groaznice,
obligat să asiste la execuţia fratelui său după ce, anterior, îi fusese
violată sora de către cel ce-i fabricase dosarul pe baza căruia a fost
condamnat la ani grei de muncă silnică. Supravieţuind şi ajungând anii
de după Revoluţie, Gheronda afirmă, oarecum neaşteptat: "Nu împărtăşesc
deloc ideea derulării unui film al călătoriilor prin temniţele
comuniste. Dar ştii cum, deloc!" (p. 79). O atitudine extrem de rară,
aproape şocantă! Dar Părintele Filip (personaj inspirat din realitate)
aduce, în carte, şi consistente argumente pentru refuzul său categoric
de a binecuvânta orice fel de "memorial al puşcăriilor".
Primul motiv ar fi că lumea "este atrasă bolnăvicios de pătrunderea în
mediul suferinţei, al durerii, al morţii prin porţile poveştii, ale
relatărilor de orice fel"; dar "cât cunoaşte ea despre duhul otrăvit al
morţii pe care-l inhalează privind un accident, spre exemplu, sau, şi
mai «nevinovat», uitându-se la un film, unde sunt fel de fel de
scene?" (p. 79). Nu trebuie să cercetăm prea mult pentru a constata, noi
înşine, că există o categorie de oameni care s-ar uita la un film
precum "Patimile" lui Mel Gibson cu aceeaşi curiozitate cu care se uită
la ştirile despre crime, accidente rutiere şi violuri. Acesta e
tipul spectatorului sadic.
Al doilea motiv ar fi că există un risc real şi major ca unii
spectatori să cadă "în judecare, în grăirea de rău, în îngrijorare, în
spaime chiar, în mirare, în compătimire, în toate acestea care rănesc
sufletul şi-l pustiesc" (p. 81). Acest lucru se confirmă (inclusiv) în
luările de poziţie ale celor care fac din suferinţa victimelor
închisorilor comuniste motiv de răzbunare ori de dezbinare (chiar şi în
Biserică), ba chiar o consideră un soi de îndreptăţire (o datorie,
chiar!) spre a prelua puterea politică. Acesta este tipulspectatorului
revoluţionar.
Un al treilea motiv pentru care nu ar trebui să avem acces la astfel de
orori ar fi, după Gheronda Filip, faptul că e greu "să nu-şi ştirbească
pacea lăuntrică" cei "nealcătuiţi sau slab alcătuiţi duhovniceşte,
doritori să privească însă prin gaura cheii de la uşa iadului". Ele se
vor transforma "într-o otravă pentru unii ce o vor îngurgita fără să
ştie ce fac şi fără să aivă la îndemână mijlocul adecvat de proteguire
care este rugăciunea" (p. 80). Este rugăciunea la care au ajuns, în
temniţele comuniste, unii care abia în suferinţă "L-au aflat pe
Hristos" şi "s-au întărit apoi trăind în rugăciune", dar şi a
celor "care aveau această alcătuire dinainte", precum "Valeriu Gafencu,
Sandu Tudor, Mircea Vulcănescu şi mulţi alţii asemenea" (p. 80). Aici se
regăsesc - cred eu - cei care se raportează la chinurile mucenicilor
ori la nevoinţele marilor sfinţi ca la singurul nivel duhovnicesc demn
de dorit, dar mereu de neatins ("Ce-o să mă fac? Că eu nu pot!...", aud
adesea în jurul meu). Acesta este spectatorul deznădăjduit.Tipurile
acestea de spectatori pe care le-am identificat, pornind de la cuvintele
Părintelui Filip, se regăsesc în viaţa reală (nu neapărat în "stare
pură") chiar dacă, pentru a cita din nou pe Gheronda, intenţia celor
care - fără a fi fost acolo - relatează despre închisorile comuniste
este "categoric una bună. Au făcut cunoscute aceste lucruri din dorinţa
ca ele să nu se mai repete. Să rămână, în felul acesta, pe veci
condamnate" (p. 81). Nu intenţia autorilor contează, aşadar, ci felul în
care ne raportăm noi înşine la astfel de fresce realiste cum este şi
filmul "Poarta Albă". Ca să evităm încadrarea în una dintre cele trei
categorii de spectatori de mai sus, ar trebui să ne apropiem, fiecare,
cu inimă deprinsă a iubi şi a ierta, cu nevoinţă aspră (recomand chiar
postul negru, măcar de o zi, înainte de o astfel de "vizionare") şi cu
multă, foarte multă rugăciune. Acesta este spectatorul ideal. Este cel
care se transformă, de fapt, din spectator în subiect. Nu de film, de
viaţă. Acea viaţă care bate filmul, întotdeauna!
Pr C. Sturzu
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu