Pe Dumnezeu Îl cunoaștem doar prin credință

Când zicem credinţă, înţelegem cunoaşterea adevărată despre Dumnezeu, şi nu altceva. Cunoaşterea este, deci, prin credinţă.

Cunoaşterea de care vorbeşte Sfanţul Ioan Teologul (Aceasta este viaţa veşnică: Să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat, şi pe Iisus Hristos pe Care L-ai trimis - Ioan  17, 3) se numeşte, de asemenea, credinţă. La Sfântul Ioan Teologul, ca şi la Sfântul Pavel, adevăratul mijloc al mântuirii este credinţa. Verbul „a crede” este folosit cu un sens aproape sinonim cu acela al verbului „a cunoaşte”; aşa, de exemplu, în Ioan 6, 69: Şi noi am crezut şi am cunoscut că Tu eşti Hristosul, Fiul Dumnezeului Celui viu.

Comentând versetul de la Ioan 17, 3, Sfântul Chirii zice: „A stabilit credinţa ca maică a vieţii veşnice, iar despre cunoaşterea adevărată a lui Dumnezeu a spus că va fi cauza duratei veşnice în nestricăciune şi, deci, în fericire şi sfinţenie”. Şi, mai departe: „Deci va zice cineva dintre cei ce nu trec repede peste dogmele dumnezeieşti: Cum cunoaşterea este viaţa veşnică şi ajunge cuiva să cunoască pe Dumnezeu Cel adevărat şi prin fire, ca să aibă toată asigurarea nădejdii, neavând nevoie de nimic din celelalte? Dar atunci, cum «credinţa fară fapte este moartă» (Iacob 2, 20)? Dar când zicem credinţă, înţelegem cunoaşterea adevărată despre Dumnezeu, şi nu altceva. Cunoaşterea este, deci, prin credinţă. Va mărturisi aceasta proorocul Isaia: «Dacă nu veţi crede, nu veţi înţelege» (Isaia 7, 9).

Terminologia Sfântului Ioan Teologul ne arată că nu poate fi credinţă adevărată fără cunoaşterea Dumnezeului Celui adevărat, Care este o comuniune de Persoane iubitoare. De aceea, fără Hristos nu există cunoaştere a lui Dumnezeu şi, deci, nici credinţă deplină. Vechiul Testament vorbeşte despre Unicul Dumnezeu. Dar numai Mântuitorul ne aduce cunoaşterea deplină a Acestui Dumnezeu, descoperindu-ne taina că Dumnezeu este nu numai Unul şi adevăratul Creator şi Proniator, ci şi că El este Tată. De aceea, în Ioan 17, 3, la cunoaşterea Tatălui se adaugă şi cea a lui Hristos. Căci nu există cunoaştere adevărată şi deplină a lui Dumnezeu fără Hristos şi revelaţia Sa.

 

(Pr. Prof. Dr. Vasile Mihoc, Meditații la Evangheliile Duminicilor Triodului și Penticostarului, Ed. Teofania, Sibiu, 2003, pp. 168-169)

doxologia.ro/viata-bisericii/reflectii/pe-dumnezeu-il-cunoastem-doar-prin-credinta

Bolile tale ţi se vor socoti ca nevoinţe

Bolile tale ţi se vor socoti ca nevoinţe şi poate că, fără ele, ai fi căzut în patimi mai grele decât bolile pe care le ai.

Boala nu este lăsată fără voia Lui, însă şi noi trebuie să fim mai atenţi şi să ne ferim de împrejurările care pot fi pricinuitoare de boli". 

(Sfântul Cuvios Macarie de la Optina)

(Filocalia de la Optina, traducere de Cristea Florentina, Editura Egumenița, Galați, 2009, p. 54)

doxologia.ro/cuvant-de-folos/bolile-tale-ti-se-vor-socoti-ca-nevointe

Trebuie să învăţăm să ne cunoaştem sufletele, ca să ştim ce ne este de folos

La bine ne ajută Domnul, la rău vrăjmaşii, dar aceasta atârnă şi de voia noastră, trebuie să ne silim spre bine, dar cu măsură şi cunoscându-ne măsura. Trebuie să învăţăm să ne cunoaştem sufletele, ca să ştim ce ne este de folos. Unuia îi este de folos să se roage mult, altuia să citească sau să scrie. 

E lucru de folos să citeşti, dar e mai bine să te rogi fără împrăştiere, încă şi mai de preţ este plânsul; fiecăruia ce-i dă Dumnezeu. 

Negreşit însă atunci când te-ai sculat din pat, trebuie să-I mulţumeşti lui Dumnezeu, 

după care căieşte-te şi roagă-te îndeajuns; după aceasta citeşte, ca mintea ta să se odihnească, iar după aceasta roagă-te din nou şi munceşte. 

Harul vine de la tot binele, dar vine mai cu seamă din iubirea de fraţi.

 

(Cuviosul Siluan Athonitul, Între iadul deznădejdii şi iadul smereniei, Editura Deisis, 1996, pp. 91-92)

doxologia.ro/cuvant-de-folos/trebuie-sa-invatam-sa-ne-cunoastem-sufletele-ca-sa-stim-ce-ne-este-de-folos

Despre nevăzuta luptă duhovnicească

Fii viteaz, luptă-te cu bărbăţie, cu dârzenie, cu îndărătnicie. Nu-i lăsa vrăjmaşului, din lenevie, biruinţa. După înfrângere nu te descuraja; apucă-te iar de sabie, şi la luptă! Rănile primite în luptă vindecă-le prin pocăinţă. Iată regula nevăzutei lupte duhovniceşti!

 

Când Domnul vrea să-i dăruiască cuiva sporire duhovnicească, îngăduie să vină asupra lui luptă. Ispita sufletească îl înmoaie pe om, îl îmblânzeşte cum e îmblânzit calul gonit în manej la coardă. Celui ce biruie i se îngăduie să intre la cina harului: şi intră, şi gustă, şi se îndulceşte la cina Domnului său cum se îndulceşte la ospăţul împărătesc ostaşul care şi-a dovedit credinţa prin statornicie, prin bărbăţie, prin răni, prin biruinţă.

 

Celor ce vor în Împărăţia cerurilor, Mântuitorul lumii le-a poruncit să fie precum copiii: simpli, fără de răutate, fără duh de iscodire, credincioşi, iubitori să primească învăţătură, căindu-se grabnic pentru greşeli. Urmaţi acestui sfat al Domnului: la vremea potrivită veţi simţi o fericită înnoire, întărire a sufletului dumneavoastră. Aceasta se va săvârşi treptat, pe nebăgate de seamă… Omul se vede schimbat deodată, şi-L preaslăveşte pe Atotbunul şi Atotputernicul Dumnezeu.

 

(Sfântul Ignatie Briancianinov, De la întristarea inimii la mângâierea lui Dumnezeu, Editura Sophia, 2012, pp. 38-39)

doxologia.ro/cuvant-de-folos/despre-nevazuta-lupta-duhovniceasca

Ierom. Arsenie Boca - Orbul din naştere şi sufletele oarbe ( III )

Iată tragismul situaţiei. Orbul capătă vederea, iar fariseilor li se întunecă mintea, ochii, de mânie asupra lui şi asupra lui Iisus. Un duh rău îi ţine de inimă ca să nu recunoască pe Iisus şi să le lumineze şi ochii sufletelor lor.

Iisus a tămăduit orbirea ochilor, dar n-a putut tămădui orbirea răutăţii, care nu are leac, dar are pedeapsă.

Deci să urmărim desăvârşirea vederii orbului din naştere şi desăvârşirea orbirii sufleteşti a fariseilor.

Când a auzit Iisus că l-au gonit afară din sinagogă, aflându-l, i-a zis:“Crezi tu în Fiul lui Dumnezeu?” Iar el a zis: “Cine este Acela, Doamne, ca să cred Într-însul?” Şi i-a zis Iisus: “L-ai văzut pe El. Cel ce grăieşte cu tine, Acela este”. Iar el a zis: “Cred, Doamne!” şi I s-a închinat Lui.

Omul acesta, cu care avea Dumnezeu rostul să descopere lumii pe Fiul Său, Creator al vieţii, dându-i din tină o pereche de ochi, s-a învrednicit de la Dumnezeu, la rându-i, de descoperirea lui Iisus ca Fiul lui Dumnezeu, prin însăşi dumnezeiască mărturisire.

De puţine ori S-a descoperit Iisus pe Sine ca Fiu al lui Dumnezeu. O dată samarinencii, a doua oară acestui orb din naştere şi a treia oară ucenicilor, înainte de slăvitele Sale Patimi.

Poate că aceasta a fost în lumea aceasta recunoaşterea lui Dumnezeu către el, pentru că a purtat cu răbdare orbia fără vină şi pentru că L-a mărturisit pe Iisus că este de la Dumnezeu înaintea tăgăduitorilor Săi, că l-a învrednicit de o descoperire dumnezeiască.

Orb fiind şi a căpăta prin minune o pereche de ochi, e o mare bucurie a vieţii, o ieşire fericită din întuneric, ieşirea la lumina veacului acestuia. Pământean fiind şi a te hotărî să mărturiseşti pe Dumnezeu cu orice preţ şi cu orice luare în derâdere, e o şi mai mare bucurie, care te poate duce până la deschiderea ochilor duhovniceşti, ai credinţei, şi să-L vezi pe Iisus, să ţi Se descopere Iisus, Fiul lui Dumnezeu, Cel care e cu noi în toate zilele până la sfârşitul veacului.

A vedea pe Iisus e o fericire care nu se aseamănă cu nici o bucurie pământească; iar aceasta se întâmplă din când în când şi din neam în neam, ca să nu se stingă dintre oameni siguranţa existenţei lui Dumnezeu.

Credinţa în Dumnezeu şi mărturisirea Lui este acelaşi lucru cu ieşirea sufletului din întuneric în lumina dumnezeiască, ieşirea în lumina veacului viitor. Iată o tămăduire deplină. Iată un misionar neînfricat al lui Iisus.

(Rostul Incercarilor – Ierom. Arsenie Boca, Ed. Pelerinul – Iasi 2004)

doxologia.ro/viata-bisericii/predici/ierom-arsenie-boca-orbul-din-nastere-sufletele-oarbe

Ierom. Arsenie Boca - Orbul din naştere şi sufletele oarbe ( II )

Vecinii şi cei care îl cunoşteau şi-l văzuseră orb, s-au minunat şi începură a se nedumeri întrebându-se, despre el: Cine o fi, el sau altul care seamănă cu el? Iar el zicea: “Eu sunt!” Dar oamenii nu ies aşa uşor din nedumerire. Mărturisirea orbului despre Omul care se cheamă Iisus şi care i-a făcut ochii din pământ, nu i-a lămurit deloc. Drept aceea îl duc la interogatoriul fariseilor din Templu.

Şi era sâmbătă, zi sensibilă pentru farisei. Deci, de la început ancheta era sortită să iasă rău. Iată-l din nou pe Iacov al Vechiului Testament luptându-se cu Dumnezeu. Dar iată-l şi pe orbul din naştere transformat în misionar. Urmează un schimb de întrebări şi răspunsuri, despre cum a decurs căpătarea vederii, precum şi despre Cel ce i-a dat vederea. Orbul îl apăra pe Dătătorul ochilor săi. Fariseii îl huleau zicând că-i un păcătos, deşi unii recunoşteau că un om păcătos nu poate da vedere orbilor. Neisprăvind nimic, au chemat pe părinţii orbului. Aceştia, înfricoşaţi de farisei, dau doar mărturia că acesta care a fost orb din naştere, e fiul lor. Dar cum vede acum şi cine i-a dat vederea, ei nu ştiu. Se lepădau de a mărturisi pe Dumnezeu, lăsând darul mărturisirii fiului lor, că-i în vârstă. Deci însuşi el să grăiască despre sine!

Jidovii se sfătuiseră între ei să dea afară din sinagogă pe oricine va mărturisi pe Iisus că este Mesia, adică Fiul lui Dumnezeu, aşteptatul neamurilor. Aceasta o ştiau toţi, deci şi părinţii orbului, de aceea au şi fugit de un răspuns răspicat, precum că unde nu erau ochii din naştere, numai Dumnezeu putea să-i pună.

Deci au chemat a doua oară pe omul care fusese orb şi-l sileau, în numele lui Dumnezeu,să zică vorbe rele de Iisus, cum că e păcătos. Dar el n-a zis. Şi din nou l-au pus să povestească vindecarea sa. Omul şi-a permis atunci o întrebare care i-a înfuriat: “Acum v-am zis şi n-aţi auzit? Ce, iarăşi voiţi să auziţi? Au doară, vreţi să vă faceţi şi voi ucenici ai Lui?” Au sărit deci iudeii cu ocara pe el, grăind totuşi adevărul: “Tu eşti ucenic al Aceluia; iar noi ai lui Moise suntem ucenici. Noi ştim că Dumnezeu cu Moise a grăit; iar pe Acesta nu-L ştim de unde este!” (Ioan 9,1-29).

În altă împrejurare au fost şi mai nestăpâniţi la mânie, zicând despre Iisus că-i de la diavolul (Matei 12, 24).

Aşa-i firea omului păcătos; când îi loveşti dracii, îţi zice că tu ai drac. Ajunge la această sucită întorsătură de minte pe care o fac prejudecăţile în capul fariseilor, şi care îi opreşte de a şti de unde este Iisus.

Omul care a căpătat vederea trupească, prin mărturisire capătă şi vederea sufletească, şi auzim una dintre cele mai frumoase mărturisiri: “Întru aceasta este minunea că voi nu ştiţi de unde este, iar El a deschis ochii mei. Şi ştim că pe păcătoşi Dumnezeu nu-i ascultă; ci de este cineva cinstitor de Dumnezeu, şi face voia Lui, pe acesta îl ascultă. Din veac nu s-a auzit să fi deschis cineva ochii unui orb din naştere. De n-ar fi Acesta de la Dumnezeu n-ar putea face nimic” (Ioan 9, 30-33).

Aceasta era credinţa tare ca muntele a acestui nou misionar al lui Iisus.

Deci fariseii, văzând că nu pot isprăvi nimic cu el, l-au ocărât: “În păcate tu te-ai născut tot, şi tu ne înveţi pe noi”, pe cei drepţi, tainele lui Dumnezeu? Şi l-au dat afară.

doxologia.ro/viata-bisericii/predici/ierom-arsenie-boca-orbul-din-nastere-sufletele-oarbe

Ierom. Arsenie Boca - Orbul din naştere şi sufletele oarbe ( I )

Orb fiind şi a căpăta prin minune o pereche de ochi, e o mare bucurie a vieţii, o ieşire fericită din întuneric, ieşirea la lumina veacului acestuia. Pământean fiind şi a te hotărî să mărturiseşti pe Dumnezeu cu orice preţ şi cu orice luare în derâdere, e o şi mai mare bucurie, care te poate duce până la deschiderea ochilor duhovniceşti, ai credinţei, şi să-L vezi pe Iisus, să ţi Se descopere Iisus, Fiul lui Dumnezeu, Cel care e cu noi în toate zilele până la sfârşitul veacului. A vedea pe Iisus e o fericire care nu se aseamănă cu nici o bucurie pământească; iar aceasta se întâmplă din când în când şi din neam în neam, ca să nu se stingă dintre oameni siguranţa existenţei lui Dumnezeu.

Multă vreme nu am înţeles tâlcul orbului din naştere. Nu înţelegeam explicaţia lui Iisus.

Nu-i de mirare, căci ce deosebire mare este între noi şi Iisus! Noi dăm să trecem cât mai repede pe lângă “lazării” lumii acesteia, neputând răbda suferinţa lor, pentru că suntem incapabili în faţa ei. Bani n-avem, putere n-avem, inimă n-avem – n-avem nimic în faţa suferinţei. Deci fugind de “lazări”, fugim de propria noastră nimicnicie.

Aşa şi ucenicii, delegaţii noştri de lângă Dumnezeu, îl întrebau pe Iisus: “Învăţătorule, cine a păcătuit, acesta sau părinţii lui, de s-a născut orb?”

Când nu poţi nimic, faci “ştiinţă”, întrebi de cauză, iar când cauza e un păcat, faci morală. Oricum, chiar încercuiţi în neputinţă, încercăm o măsură preventivă. Ceea ce au păţit alţii, tu poţi să nu păţeşti dacă ocoleşti greşelile lor.

Se vede că Iisus vorbea cu ucenicii despre puterea dezastruoasă pe care o au păcatele, greşelile împotriva vieţii, tendinţa de a schimonosi viaţa omului şi a o chinui în întunericul orbirii şi a altor suferinţe.

Acum să vedeţi deosebirea dintre noi şi Dumnezeirea lui Iisus. Iisus era şi este Dumnezeu. Mulţi n-au ştiut; şi mulţi nu vor şti până la sfârşitul lumii că Iisus este Dumnezeu (pentru că nu vor să ştie).

Vindecarea aceasta minunată a orbului din naştereface dovada Dumnezeirii Lui şi-i arată omului marginile puterii şi ştiinţei sale.

Noi ocolim “lazării”, dar Iisus îi cunoştea şi îi chema la Sine. Îl cunoştea pe Natanael pe când era copil mic, ascuns sub frunzele de smochin de urgia lui Irod. Cunoaşte acum pe orbul acesta mai înainte de a se naşte, dezvăluindu-ne cu el o taină a lui Dumnezeu: că nu s-a născut orb nici pentru păcatele lui, nici pentru păcatele părinţilor săi, ci ca să se arate lucrul lui Dumnezeu cu el.

Într-o altă împrejurare, Iisus Se mărturiseşte a fi mai înainte de Avraam; iar în alta, mai înainte de a fi lumea. O icoană îl arată pe Iisus zidindu-l pe Adam. Şi aşa este: “Toate printr-însul s-au făcut; şi fără El nimic nu s-a făcut din ce s-a făcut” (Ioan 1, 3).

A face ochi vii din pământ şi scuipat, nu mai e treabă de om, ci lucrul lui Dumnezeu. A drege nişte ochi, a tăia albeaţa de pe ei o mai fac şi doctorii, dar a face ochi noi şi încă din aşa material şi pe care îi mai şi trimiţi la spălat în apa Siloamului, iar asta la un orb din naştere, aceasta a putut-o face numai Cel ce l-a zidit pe Adam cu mâna Sa din ţărână.

Acesta este tâlcul tămăduirii orbului din naştere: Dumnezeu Tatăl a vrut să descopere lumii pe Dumnezeu Fiul, ca Creator al lumii şi ca autor al vieţii. La această voinţă a Tatălui s-a aprins Duhul lui Iisus, Şi-a însuşit această voinţă ca o misiune a Sa în lume, aşa cum e într-o lumină aprinsă însuşirea de a lumina! Această voinţă a Tatălui s-a aprins în Duhul lui Iisus, prin El luminând lumii adevărul.

Cunoscând Iisus pe orb că-i omul prin care Tatăl are să facă lumii o revelaţie – descoperire – a Fiului ca autor al vieţii, cunoscând voia Tatălui pe care Şi-a însuşit-o drept misiunea vieţii Sale pământeşti - model pentru noi pământenii – cu această siguranţă dumnezeiască a scuipat pe pământ şi a făcut tină şi a uns ochii orbului, adică găurile ochilor, şi a zis: “Mergi de te spală în scăldătoarea Siloamului” (Ioan 9, 6-7). Deci s-a dus şi s-a spălat şi a venit văzând.

Dar lucrul lui Dumnezeu nu se termină cu nişte ochi de reparat. Deşi pentru noi oamenii ar fi totuşi un lucru convingător pentru simplul motiv că, până azi, ştiinţa a făcut aparate ca ochiul – aparatul de fotografiat şi altele – dar ştiinţa omenească n-a putut face cu viaţă nici măcar un bob de grâu sau un ou de muscă.

Împărăţia vieţii este Împărăţia lui Dumnezeu. Natura vieţii, naşterea şi susţinerea ei atârnă de Dumnezeu, de la creaţia ei, până la sfârşitul lumii: “Deschizând Tu mâna Ta, toate se vor umplea de bunătăţi. Dar întorcându-Ţi Tu faţa Ta, se vor tulbura; lua-vei duhul lor, şi se vor sfârşi şi în ţărână se vor întoarce” (Psalmul 103, 29-30).

 

Deci să ne cunoaştem marginile şi îl vom cunoaşte pe Dumnezeu.
 

Faptele lui Dumnezeu, care toate-s minuni ale vieţii, îi pun pe oameni în multe nedumeriri. Aşa s-a întâmplat şi cu orbul din naştere, care a căpătat vederea prin minune.

 

doxologia.ro/viata-bisericii/predici/ierom-arsenie-boca-orbul-din-nastere-sufletele-oarbe

Spovedania nu doar curateste ci si lumineaza

Întâlnim situaţii în care, spovedindu-se credinciosul cu acrivie de păcatele sale, consideră că nu are ce să mai mărturisească, mai ales dacă trece un timp extrem de scurt până la următoarea înfăţişare înaintea duhovnicului. Ni se pare că nu mai avem păcate şi chiar este posibil să nu le mai avem, cel puţin nu pe cele foarte mari. Puţini sesizează că, în fapt, nu este nimeni fără de păcat şi că greşim în orice clipă în care n-am fost cu Domnul, ci ne-am împrăştiat spre cele lumeşti. Dar, chiar şi să fie aşa, să nu mai fie păcate de mărturisit, pocăinţa noastră nu a luat sfârşit atâta vreme cât suntem în astă lume. Taina pocăinţei noastre nu se epuizează în cutremătoare întâlniri la scaunul de spovedanie, ci este una continuă, în fiece clipă, până ajungem a "vedea pe Dumnezeu aşa cum este" (cf. I Ioan 3, 2). După cum, chiar şi la scaunul de spovedanie, nu ne reducem la a enumera păcatele cu o contabilicească precizie, ci cerem şi cuvânt de îndrumare pentru viaţa noastră duhovnicească.

Aflăm, în Duminica orbului din naştere (Ioan 9, 1-38), că acest om nu s-a născut lipsit de vedere din pricina păcatelor, "ci ca să se arate în el lucrările lui Dumnezeu". Asta înseamnă, aşadar, că despătimirea noastră (ruperea de păcate) nu este capăt de linie în viaţa duhovnicească, ci abia începutul unei lucrări a noastre mai temeinice, dumnezeieşti chiar! Spovedanie nu se face doar spre curăţire, ci se face şi spre o continuă luminare. Ochii fiinţei noastre se limpezesc pe măsură ce ne tot spălăm în scăldătoarea Siloamului, adică în cristelniţa botezului, mai întâi, apoi sub cascada epitrahilului ce revarsă harul lui Dumnezeu peste noi în taina spovedaniei. Iar "tina din scuipat", cu care se unge orice orbire spirituală, ne arată că materia pâinii şi a vinului, consacrate euharistic, devin în ființa noastră, prin transfigurarea în Duhul Sfânt, neobosită cărăușie a Luminii. Noi nu-L ştim de unde este şi cum lucrează - precum nici fariseii, odinioară -, dar minunea este că, la un moment dat, primim darul vederii lui Dumnezeu.

pr. Constantin Sturzu

doxologia.ro/puncte-de-vedere/inechitabil-dar-mantuitor-schimb-cu-dumnezeu

Între mai mulţi nu te arăta isteţ şi dascăl, ci ucenic

Te găseşti în anumite împrejurări unde nu e nevoie să pălăvrăgeşti. Dar te găseşti şi în împrejurări când trebuie să spui ceva...

În alt loc spune: „Între mai mulţi nu te arăta isteţ şi dascăl, ci ucenic”. Nu se contrazice cu „Să nu fie tăcerea ta paguba fratelui”?

–Te găseşti în anumite împrejurări unde nu e nevoie să pălăvrăgeşti. Dar te găseşti şi în împrejurări când trebuie să spui ceva: trebuie să spui adevărul, nu trebuie să-l laşi pe fratele tău să facă un lucru care-i stricăcios. Nu e bine aşa. Dacă nu vrea să se îndrepte, trebuie să înţeleagă că el va răspunde. Dacă e mult mai grav, atunci poţi să-ţi pui şi viaţa în joc, ca să nu facă ticăloşia aceea.

Vă spun ce-am mai zis: o rugăciune adâncă e o tăcere adâncă şi o tăcere adâncă e o rugăciune adâncă.

(Ne vorbește Părintele Arsenie, ed. a 2-a, vol. 1, Editura Mănăstirea Sihăstria, 2010, pp. 116-117)

doxologia.ro/cuvinte-duhovnicesti/intre-mai-multi-nu-te-arata-istet-dascal-ci-ucenic

„Respiraţi-L pe Hristos neîncetat”

Toţi trecem prin schimbări, dar răbdarea şi perseverenţa sunt necesare în luptă. Omul drept, chiar dacă va cădea de o mie de ori pe zi, se ridică din nou şi aceasta i se consideră drept biruinţă. Aceasta înseamnă rugăciunea: permanentă pocăinţă, neîncetată chemare a milei divine.

Rugăciunea este respiraţie. Când omul respiră înseamnă că trăieşte şi aceasta îl însoţeşte pe tot parcursul vieţii. Oricine începe să spună rugăciunea, începe să-şi îndrepte întreaga sa viaţă, avându-l pe părintele său duhovnicesc drept călăuză. Aşa precum răsăritul soarelui trezeşte, luminează şi dă viaţă creaţiei, la fel se întâmplă şi atunci când Hristos, Soarele dreptăţii, răsare, cu ajutorul rugăciunii, în mintea şi inima omului, dându-i acestuia viaţa cea adevărată şi trezindu-l spre a face lucrările luminii şi ale zilei celei neînserate.

Prin urmare, fraţilor, „respiraţi-L pe Hristos neîncetat”, aşa cum obişnuia să spună sfântul Antonie cel Mare, căpetenia asceţilor. Iar apostolul neamurilor sfătuieşte, îndeamnă şi porunceşte tuturor creştinilor de pretutindeni şi de oricând „să se roage neîncetat” (I Tesal. 5, 17). Dumnezeieştii Părinţi ne arată că „neîncetat” înseamnă că nu există capăt sau limită pentru rugăciune. Aşadar, în vreme de pace nu fi nepăsător, ci roagă-te; îndreaptă-te; pregăteşte-te pentru război. Fă-ţi curaj. Nu te teme de ispite. Toţi trecem prin schimbări, dar răbdarea şi perseverenţa sunt necesare în luptă. Omul drept, chiar dacă va cădea de o mie de ori pe zi, se ridică din nou şi aceasta i se consideră drept biruinţă. Aceasta înseamnă rugăciunea: permanentă pocăinţă, neîncetată chemare a milei divine.

(Comori duhovniceşti din Sfântul Munte Athos – Culese din scrisorile şi omiliile Avvei Efrem, Editura Bunavestire, 2001, p. 334)

http://www.doxologia.ro/cuvinte-duhovnicesti/respirati-l-pe-hristos-neincetat

Lumina lui Hristos

Când omul contemplă lăuntric lumina veşnică, mintea lui se curăţeşte de orice închipuire pământească şi zadarnică. Cufundat pe de-a-ntregul în contemplarea luminii necreate, le uită pe toate cele palpabile şi nu vrea să se mai vadă nici pe sine. Preferă să se ascundă în inima pământului, pentru a nu pierde binele cel adevărat, pe Dumnezeu.

Pentru a primi şi a simţi în inima ta lumina lui Hristos, trebuie să te rupi pe cât posibil de lucrurile văzute. Curăţeşte-ţi mai întâi sufletul prin pocăinţă, prin fapte bune şi prin credinţă sinceră în Iisus cel răstignit, închide-ţi ochii trupeşti, cufundă-ţi mintea în inimă şi cheamă neîncetat numele Domnului nostru Iisus Hristos. Atunci, după măsura râvnei şi credinţei faţă de Cel iubit pe care-L chemi, vei găsi mângâiere. Şi această mângâiere te va stimula, încât să ceri lumină mai înaltă.

Când mintea coborâtă în inimă va statornici lucrarea aceasta, atunci lumina lui Hristos va străluci şi va lumina sălaşul sufletului cu raze dumnezeieşti, cum spune Dumnezeu prin gura proorocului Maleahi: Dar pentru voi, cei ce vă temeţi de numele Meu, va răsări Soarele dreptăţii (Maleahi 4, 2). Lumina aceasta este totodată şi viaţă, după cuvântul Evangheliei: Întru El era viaţă şi viaţa era lumina oamenilor (Matei 1, 4).

Când omul contemplă lăuntric lumina veşnică, mintea lui se curăţeşte de orice închipuire pământească şi zadarnică. Cufundat pe de-a-ntregul în contemplarea luminii necreate, le uită pe toate cele palpabile şi nu vrea să se mai vadă nici pe sine. Preferă să se ascundă în inima pământului, pentru a nu pierde binele cel adevărat, pe Dumnezeu.

(Un serafim printre oameni Sfântul Serafim de Sarov, traducere din limba greacă Cristian Spătărelu, Editura Egumeniţa, 2005, p. 331)

http://www.doxologia.ro/cuvant-de-folos/lumina-lui-hristos-0

Omul bolnav este precum prăjitura în cuptor

Hristos a înviat! Domnul Cel înviat să vă dea mângâiere şi bărbăţie: una este a mângâia necazul, alta este să ai putere a ridica şi a purta greutatea lui.

Hristos a înviat! Domnul Cel înviat să vă dea mângâiere şi bărbăţie: una este a mângâia necazul, alta este să ai putere a ridica şi a purta greutatea lui. Domnul este aproape de dumneavoastră, şi Maica Domnului, şi cerul cu ajutători grabnici vă vor înconjura. Iar de bolit cu toţii bolim şi ieşire nu mai zărim. Oare întâmplător este acest lucru?! Oare ei nu văd?! Şi văzând, nu împreună-pătimesc cu noi, şi nu sunt gata să ne ajute! Şi totuşi ne lasă să ne chinuim. De vreme ce ei sunt cu totul dragoste, înseamnă că nu îngăduie aceasta din duşmănie. Şi dacă aşa stau lucrurile, ce vrea să fie asta?

Acelaşi lucru care se întâmplă între plăcinta coaptă în cuptor şi gospodină. Daţi plăcintei simţire, gândire, limbă... Ce i-ar spune ea gospodinei „Matuşca! M-ai pus aici şi mă prăjesc... Nici o farâmitură din mine n-a rămas neprăjită, totul mă arde ceva de nerăbdat... Şi necazul este că nici ieşire de aici nu văd, nici sfârşit la chin nu știu de unde să astept. Mă întorc la dreapta, mă întorc la stânga, înainte ori înapoi, ori în sus: peste tot închis, iar căldura e de nesuferit. Ce ți-am făcut? De ce asemenea duşmănie din partea ta?” şi aşa mai departe. Daţi gospodinei putinţa de a înţelege graiul plăcintei. Ce i-ar răspunde ea „Ce duşmănie ? Eu, dimpotrivă, pentru tine lucrez. Rabdă puţin, şi ai să vezi cât de frumoasă ai să ieşi! Şi ce mireasmă se va răspândi din tine în toată casa! Ceva de minune! Aşa încât fă bine de mai rabdă puţin şi vei vedea bucurie.” Aţi luat cunoştinţă de spusele plăcintei - acum băgaţi la cap spusele gospodinei şi treceţi cu seninătate la aşteptarea deznodământului fericit. Eu cred că prin aceasta puteţi sfârşi cu toate grijile. Puneţi-vă în mâinile lui Dumnezeu şi aşteptaţi. Oricum sunteţi în mâinile lui Dumnezeu, numai ca daţi din mâini şi din picioare... Încetaţi să mai faceţi asta şi staţi liniştită. Şi ce rost are să umblaţi din doctor în doctor? Aţi mers deja... Răbdare senină va doresc. Mântuiţi-vă!

(Sfântul Teofan Zăvorâtul, Boala și moartea, Editura Sophia, București, 2007, pp. 14-15)

http://www.doxologia.ro/cuvant-de-folos/omul-bolnav-este-precum-prajitura-cuptor

Necazurile îndurate fără de voie sunt iconomisite de iubirea de oameni a lui Dumnezeu

Cu cât cineva se va lipsi de bunăvoie de bunătăţile acestei lumi, cu atât mila lui Dumnezeu îl va urma, iar iubirea Lui îl va ocroti. 

Însă toţi cei care au o voinţă slabă şi pentru aceasta nu se pot nevoi pentru dobândirea vieţii veşnice, Dumnezeu povăţuieşte sufletele lor spre virtute prin necazurile cele fără de voie. Căci şi acel sărac Lazăr nu era lipsit de bunătăţile acestei lumi de bunăvoie. Acesta avea şi trupul plin de răni şi astfel era cuprins de două suferinţe amare, una fiind mai rea decât cealaltă. Însă la sfârşit s-a învrednicit de sânul lui Avraam. Dumnezeu este foarte aproape de inima omului întristat, care cu durere strigă către El. Se poate ca Dumnezeu să-l lipsească pe om de bunătăţile cele materiale sau să-i trimită un alt necaz, dar toate acestea le îngăduie până când ne vom deprinde cu răbdarea. El lucrează întocmai ca un medic care operează pe cineva pentru a-l scăpa de o boală gravă. Cu toate acestea, Dumnezeu îi arată iu­birea Sa de oameni potrivit cu măsura în care acela îndură necazurile.

(Sfântul Isaac Sirul cel de Dumnezeu insuflat, Despre ispite, întristări, dureri și răbdare, traducere de Ieroschim. Ștefan Nuțescu, ediția a 2-a, rev., Editura Evanghelismos, București, 2012, pp. 10-11)

http://www.doxologia.ro/cuvant-de-folos/necazurile-indurate-fara-de-voie-sunt-iconomisite-de-iubirea-de-oameni-lui-dumnezeu

Omul este o taină pentru sine însuşi

Voi fi şters, oare, de pe faţa lui, când vieţuirea pe acesta se va încheia, dispărând în neant ca toţi ceilalţi?

Printre lucrurile necuprinsei creaţii mă văd şi pe mine – omul. Cine sunt eu? De unde sunt eu? Care-i cauza aflării mele pe pământ? Care-i scopul vieţii mele pământeşti, a acestei călătorii scurte, istovitoare şi extenuantă în raport cu tine însuţi, în comparaţie cu veşnicia … Apar în această lume inconştient, fără a avea vreo contribuţie la aceasta, ca mai apoi să plec din ea împotriva voinţei mele, într-un mod nesigur şi neprevăzut.

Nu ştiu ce se va întâmpla cu mine, peste o zi sau peste un minut. Totdeauna întâlnesc ceva neaşteptat. Mereu mă aflu sub influienţa unor circumstanţe şi situaţii de care sunt condiţionat.

O viaţă petrecută în zadar te face pradă unor asemenea cugetări. Însă ele nu pot fi ascunse de Ceator.

Modalitatea trecerii mele prin viaţa pământească e înspăimântătoare şi ea se numeşte moarte. Noţiunea de moarte este legată de cea a întreruperii existenţei; însă, în interiorul meu există în mod involuntar convingerea că eu sunt nemuritor.

Mă simt nemuritor: şi toate acţiunile mele vin în concordanţă cu acest simţământ. Cei care mor acţionează în acel moment ca nişte trecători , ca unii care se strămută şi nu ca unii care sunt sortiţi unei totale dispariţii.

Omul este o taină pentru sine însuşi. Oare această taină va fi pecetluită şi nu există nici un mijloc pentru a fi descoperită? Da! A pecetluit-o pentru om păcatul şi căderea.

Omul e lipsit de adevărată discernere şi cunoaştere. Atâta timp cât mă aflu în propria-mi cădere, tot atât şi taina – omul – va rămâne pentru mine neexplicată, căci raţiunea mea stricată, bolnavă şi orbită de minciună nu are capacitatea de a o descoperi.

Taina – omul – se deschide în măsura accesibilă şi benefică pentru noi de Dumnezeu care a luat chipul omului, de Domnul nostru Iisus Hristos, „Întru care sunt toate visteriile înţelepciunii şi ale cunoştinţei ascunse”.

(Sfântul Ignatie Briancianinov, CUVÂNT DESPRE OM, Editura Egumeniţa 2007, p. 15-16)

http://www.doxologia.ro/viata-bisericii/cuvant-de-folos/omul-este-o-taina-pentru-sine-insusi

Modul însuşi al rugăciunii te face drept şi, drept fiind, vei fi auzit

Să fim gata aşadar şi noi să ne rugăm lui Dumnezeu, să învăţăm cum trebuie să facem această rugăciune. Căci nu trebuie să mergem pentru aceasta la vreo şcoală, nici să facem cheltuieli mari, nici să plătim dascăli şi ritori sau sofişti, nici nu trebuie să cheltuim mult timp pentru a deprinde o asemenea retorică, ci ajunge numai să vrem şi o vom deprinde desăvârşit. Şi în acest tribunal poţi pleda nu numai pentru tine, ci şi pentru mulţi alţii. Şi care este scopul acestei pledoarii? Modul însuşi al rugăciunii: faptul de a te ruga cu o minte veghetoare, cu o inimă smerită şi cu izvor de lacrimi, faptul de a nu cere nimic pământesc, de a dori numai lucruri veşnice, de a face rugăciunea numai pentru cele duhovniceşti, faptul de a nu cere răzbunare împotriva vrăjmaşilor, a nu ţine minte nici un rău, a scoate din suflet toate patimile, a te ruga cu o inimă înfrântă şi smerită, a cugeta cu multă blândeţe, a întoarce limba spre binecuvântare, a nu lua parte la nici o faptă rea, a nu avea nimic comun cu duşmanul de obşte al lumii, adică diavolul. Căci şi legile lumii pedepsesc pe cel ce pledează pentru altul, dar în acelaşi timp are prieteşug cu duşmanii aceluia. Aşadar, şi tu, dacă voieşti să pledezi pentru tine sau pentru alţii, aceasta mai cu seamă fă: să nu ai nimic comun cu vrăjmaşul de obşte al lumii. Căci astfel vei fi drept şi, drept fiind, vei fi auzit, având dreptatea ca avocat.

(Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Psalmi, Editura Doxologia, Iași, 2011, p. 30)

http://www.doxologia.ro/cuvant-de-folos/sa-nu-ai-nimic-comun-cu-vrajmasul-de-obste-al-lumii

Mintea surpată de grijile lumii nu poate cunoaşte patimile din ea

Zis-a un stareţ: „Precum în drumul cel mare, adică pe calea cea bătută şi adeseori călcată, nu se iveşte nimic verde, nici nu răsare ceva, chiar de ai şi semăna - ci numai întru cel necălcat şi nebătătorit -, tot aşa şi pentru noi, până când suntem în mijlocul materiilor lumii, surpându-se mintea de grijile cele dinafară şi deseori călcându-se, nu poate să cunoască patimile cele ascunse într-însa; iar atunci când, departe făcânduse de risipire şi de griji, se va linişti, atunci vede patimile cele ce răsar şi se arată în ea, care mai-nainte erau ascunse de dânsa, înlăuntrul ei fiind, măcar că întru dânsele de-a pururea umbla şi petrecea".

(Everghetinosul Vol. I-II, Editura Egumeniţa, Galaţi, 2009,  p. 76)

http://www.doxologia.ro/cuvinte-duhovnicesti/mintea-surpata-de-grijile-lumii-nu-poate-cunoaste-patimile-din-ea

Raţiunea lumească falsifică sentimentul duhovnicesc

Omul trebuie să-şi silească mintea să slujească în chip corect. S-o îndemne să slujească măririlor lui Dumnezeu, ca să-L afle pe Acesta, nu să-şi facă Dumnezeu din propria minte. Cel care crede că poate să cunoască tainele lui Dumnezeu prin meditaţia ştiinţifică exterioară se aseamănă cu nesăbuitul care vrea să vadă Raiul cu telescopul.

Când omul încearcă să rânduiască lucrurile doar cu raţiunea, năuceşte. Trebuie să-L pună pe Dumnezeu înaintea oricărei lucrări. Raţiunea lumească falsifică sentimentul duhovnicesc. Când raţiunea se pune în lucrare omul nu poate să înţeleagă nici Evanghelia, nici pe Sfinţii Părinţi. Mintea simpluţă (cea care n-a fost sfinţită) este rangă de fier, fără magnet, care loveşte metalele ca să le tragă, dar acestea sunt doar “scrijelite”, fără să fie apucate.

Prin raţiunea noastră, noi oamenii, nu-L lăsăm pe Hristos să lucreze. Învăţaţi acum corect Evanghelia şi nu protestaţi. Raţiunea zdruncină credinţa. Mare lucru e credinţa! Vedeţi că şi Apostolul Petru prin credinţă a mers pe valuri. Când a intrat în lucru raţiunea, însă, a început să se scufunde. Dacă Hristos ar fi avut această raţiune omenească pe care o au astăzi mulţi oameni, n-ar fi lăsat tronul Său ceresc, ca să Se coboare pe pământ, să fie umilit şi răstignit de noi, oamenii nenorociţi!

(Cuviosul Paisie Aghioritul, Mica Filocalie, Editura Egumeniţa, 2009, pp. 127-128)

http://www.doxologia.ro/cuvinte-duhovnicesti/ratiunea-lumeasca-falsifica-sentimentul-duhovnicesc

Din însăşi clipa în care ne-am botezat, harul se ascunde în adâncul minţii

Legătura dintre minte şi inimă este de asemenea evidentă şi în scrierile Sfântului Diadoh al Foticeei, care arată că „din însăşi clipa în care ne-am botezat", „harul se ascunde în adâncul minţii". Deşi el „îşi acoperă prezenţa faţă de simţirea minţii, din moment ce începe însă cineva să iubească pe Dumnezeu cu toată hotărârea, o parte din bunătăţile harului intră într-un chip negrăit în comunicare cu sufletul prin simţirea minţii"; iar atunci „când va vinde cineva toată bogăţia lumească, va afla locul în care stă ascuns harul lui Dumnezeu", căci, în adevăr, „harul lui Dumnezeu se sălăşluieşte în însuşi adâncul sufletului, adică în minte, de aceea din însuşi adâncul inimii simţim oarecum izvorând dragostea dumnezeiască, când ne gândim fierbinte la Dumnezeu".

Întrucât pe vremea Sfântului Diadoh predominau concepţiile eretice ale mesalienilor - anume că harul lui Dumnezeu şi satana sălăşluiesc împreună în acelaşi loc în sufletul credinciosului - Sfântul face o distincţie clară între ceea ce se cunoaşte din Sfintele Scripturi şi ceea ce percepe mintea: „Eu însă am înţeles din dumnezeieştile Scripturi şi din însăşi simţirea minţii că înainte de Sfântul Botez harul îndeamnă sufletul din afară spre cele bune, iar satana foieşte în adâncurile lui, încercând să stăvilească toate ieşirile dinspre dreapta ale minţii. Dar din ceasul în care ne renaştem, diavolul e scos afară, iar harul intră înăuntru". Deci, harul şi satana nu coexistă în acelaşi loc: „De aceea harul, lucrând prin simţirea inimii, înveseleşte trupul celor ce sporesc în cunoştinţă cu bucurie negrăită, iar dracii, lucrând prin simţurile trupului, robesc sufletul, îmbiindu-l, ucigaşii, cu sila spre cele ce nu vrea, mai ales când ne află umblând fără grijă şi cu nepăsare pe calea credinţei".

Când acţionăm după dorinţele trupului, harul dumnezeiesc, care sălăşluieşte în adâncul inimii duhovniceşti de la Sfântul Botez, este covârşit de patimi, iar efortul nostru trebuie să se îndrepte prin vieţuire ascetică spre alungarea norilor şi spre ridicarea lespezilor care îl acoperă.

(Mitropolit Hierotheos Vlachos, Psihoterapia ortodoxă: știința sfinților părinți, traducere de Irina Luminița Niculescu, Editura Învierea, Arhiepiscopia Timișoarei, 1998, pp. 182-183)

http://www.doxologia.ro/cuvinte-duhovnicesti/din-insasi-clipa-care-ne-am-botezat-harul-se-ascunde-adancul-mintii

Ştim noi ce sunt păcatele?

Dar ştim noi ce-i acela păcat? De ce trebuie să ne întrebăm lucrul acesta? Pentru că Domnul Hristos a spus către cel vindecat la scăldătoarea Vitezda: „de-acum să nu mai păcătuieşti, ca să nu ţi se întâmple ţie ceva şi mai rău”. Ştim noi ce sunt păcatele? Ce-i păcatul? În Sfânta Scriptură, şi anume în Epistola întâia Sobornicească a Sfântului Ioan, se spune: „păcatul este călcarea legii”. Sigur, e vorba de călcarea legii lui Dumnezeu, pentru că oamenii numai în măsura în care ştiu de Dumnezeu ştiu şi de păcat. Oamenii care n-au credinţă în Dumnezeu fac păcate, că şi greşelile lor şi abaterile lor şi răutăţile lor se raportează la Dumnezeu, ori vreau ori nu vreau. Păcatul este o noţiune a religiei, o noţiune a credinţei.

Deci, păcatul este călcarea legii, orice fel de călcare a legii, zice morala „cu deplină voinţă şi ştiinţă”, când vrei anume să calci legea, când vrei anume să minţi, când vrei anume să-njuri, când vrei anume să te mânii, când vrei anume să trăieşti în nelegiuire, când vrei anume să te-mbeţi, când vrei anume să faci tot felul de lucruri care nu-s după voia lui Dumnezeu, faci păcat. Dar mai sunt şi greşeli. Cum zicem noi la slujbe: „Şi să i se ierte toată greşeala cea de voie şi cea fără de voie”. Greşala de voie e păcat şi greşala cea fără de voie e greşală. Greşala ar fi o abatere, o încălcare a legii lui Dumnezeu, a dispoziţiilor date de Dumnezeu, însă dintr-o neputinţă, dintr-o neluare aminte, nu dintr-o rea voinţă.

(Părintele Teofil Părăian, Lumini de gând, Editura Antim, 1997, pp. 247-248)

http://www.doxologia.ro/cuvinte-duhovnicesti/stim-noi-ce-sunt-pacatele

Calea pocăinţei este creaţia unui dumnezeu după har…

Pocăinţa este un lucru de o frumuseţe aşa de deosebită, aşa de mare, că în insuflarea lor dumnezeiască Părinţii o numeau ştiinţa ştiinţelor şi arta artelor. Şi într-adevăr este ştiinţă, şi într-adevăr este artă. Ce e arta? Este creativitate. Aicea omul în voinţa lui se naşte pe sine întru vecinicie. În voinţa lui îşi devine părinte, îşi devine tată, lui însuşi, prin harul dumnezeiesc, care har are puterea de a naşte. Aşadar, prin voinţa pe care omul o dă lui Dumnezeu, adică: “Vreau, Doamne!”, prin voinţa asta se naşte pe sine însuşi ca tată. Şi prin durerile prin care trece, îşi devine, îndrăznesc să spun, maică sieşi. Fiindcă în dureri se naşte pe sine întru vecinicie.

Calea asta deci, este adevărata creativitate, este creaţia unui dumnezeu după har. Omul, chipul şi, când ajunge la ea, asemănarea lui Dumnezeu, nu este altceva decât un dumnezeu. Părintele nostru duhovnic, Părintele Sofronie, care prin profesie fusese artist, pictor, mai ales portretist, spunea că Dumnezeu în om îşi face autoportretul.

Nesfârşit de mare este slava acestui cuvânt, pocăinţă. Să nu-l mai lăsaţi să fie “cenuşăreasă”! Să fie de astăzi ceasul proslăvirii acestei cenuşărese. Aceasta este creaţia adevărată a omului, aceasta este ştiinţa cea cu adevărat a omului, nu ştiinţă a elementelor profane, cu care se pot compara oarecum, dar nicicum nu se compară, tot ce este cultură omenească, artă, ştiinţă.

(Ieromonahul Rafail Noica, Cultura Duhului, Editura Reîntregirea, Alba Iulia, 2002, pp. 89-90)

http://www.doxologia.ro/cuvinte-duhovnicesti/calea-pocaintei-este-creatia-unui-dumnezeu-dupa-har

Există o cruce a gândurilor!

„Există o cruce gândită; uneori gândurile păcătoase îl tulbură pe om; dar omul nu este vinovat de ele, dacă nu se învoieşte cu ele”. Stareţul dădea un exemplu: „O nevoitoare a fost vreme îndelungată asaltată de cugete necurate. Când, arătându-i-Se Domnul, le-a alungat de la dânsa, ea a strigat: «Unde ai fost până acum, o, dulcele meu Iisus?». Domnul a răspuns: «Am fost în inima ta». Ea însă a spus: «Cum s-a putut aşa ceva? Doar inima mea a fost plină de cugete necurate». Iar Domnul i-a spus: «Din aceasta vei înţelege că Eu am fost în inima ta, deoarece nu ai avut nici un fel de bunăvoinţă faţă de gândurile necurate, ci, mai mult, te-ai străduit să te izbăveşti de ele, dar neputând, ai suferit şi prin aceasta Mi-ai pregătit loc în inima ta»”.

(Starețul Ambrozie de la Optina, Editura Doxologia, Iași, 2010, p. 155)

http://www.doxologia.ro/cuvinte-duhovnicesti/exista-o-cruce-gandurilor

„Sfintele Taine ne întregesc bucuria de a fi creștini, încredințându-ne că Dumnezeu lucrează în viața noastră”

Biserica Ortodoxă împărtășește credincioșilor ei comori harice inimaginabile, care pot aduce tot binele în viața unui om. Acestea sunt Sfintele Taine. Primul temei al întâlnirii între om și Dumnezeu în Sfintele Taine este încrederea cu care vine omul, dreapta credință, iar acolo unde apare șovăiala în credință, măcar efortul de voință, precum observăm la tatăl copilului lunatic, ce spune ‹‹Cred, Doamne, ajută necredinței mele!››. Acesta vedea în el însuși o sfâșiere lăuntrică pe care, mai mult sau puțin, toți cei ce începem să mergem pe drumul credinței, o vom descoperi în noi. Cum anume trebuie trăite Sfintele Taine, ce puteri ale Botezului pot renaște în noi prin Spovedanie și Împărtășanie în dreaptă înțelegere, ce alte lucrări harismatice erau incluse în Sfintele Taine ale Bisericii din primele secole? La meditația de seară la Sfintele Taine, organizată de Asociația Studenților Creștini Ortodocși, filiala Iași, joi, 8 mai 2014, în sala T17 a Facultății de Teologie „Dumitru Stăniloae” din Iași, arhim. Nichifor Horia, starețul Mănăstirii „Sfinții Trei Ierarhi” din acest oraș și exarh administrativ al mănăstirilor din Arhiepiscopia Iașilor a împărtășit celor prezenți răspunsuri la aceste întrebări și cuvinte de nădejde.

Maria Burlă

Tunderea în monahism, sfințirea apei și celebrarea sfințirii bisericii, incluse în Tainele Bisericii din primele secole

„Tainele în care ne întâlnim cu Dumnezeu lucrează în viața noastră cu atât mai puternic și mai evident cu cât noi ne pregătim cu mai multă atenție pentru aceasta și ne deschidem sufletul lucrării tainice a lui Hristos. Prin acestea avem încredințarea că omului i se comunică puterea de a se întâlni cu Dumnezeu, puterea lui Dumnezeu și sfințenia Lui. De aceea este foarte important să fim în acest loc de întâlnire în care ni se spune: ‹‹Pace tuturor! ››; ‹‹Harul Domnului, Dumnezeului și Mântuitorului nostru Iisus Hristos să fie cu voi, cu toți! ››, unde începem, încetul cu încetul, să deschidem ochii noștri duhovnicești și să ne întâlnim cu adevărat cu Hristos. Astfel  vom  înțelege în mod esențial care este sensul vieții noastre, ce înseamnă moartea, ce este păcatul și izbăvirea de păcat, cum lucrează iertarea lui Dumnezeu și harul sfințitor în inima noastră”,  subliniază arhim. Nichifor Horia în debutul întîlnirii.

Botezul, Mirungerea și Sfânta Împărtășanie mai sunt numite și tainele inițierii, pentru că prin ele persoana intră în viața Bisericii. Încă din primele secole, Biserica a inclus în Sfintele Taine și alte lucrări harismatice, precum tunderea în monahism, sfințirea apei și celebrarea sfințirii bisericii. Taina Botezului era la început aproape întotdeauna indisolubil legată de Sfânta Liturghie. De ce? În primele secole existau încă mulți adulți nebotezați. O făceau cu bucurie, cu entuziasm, dar ulterior, devenind creștini și având la rândul lor copii, i-au botezat, prunci fiind.

„Spovedania și Împărtășania pot renaște în noi puterile de viață primite la Botez”

În ceea ce privește Taina Cununiei, până la faimoasa bulă de aur al lui Alexie I Comnenul, în 1084, nu exista o standardizare, un ritual de împlinit între cei ce se căsătoreau, deși toate câte se făceau în Biserică erau cu binecuvântarea episcopului. Până la acel moment era de neconceput oficierea Tainei Cununiei în afara Liturghiei. Motivul?  Cununia civilă nu era desprinsă atunci de cununia religioasă, aceasta din urmă având atât valoare sacramentală, cât și valoare civilă, așa cum se întâmplă și astăzi în Palestina și în Israel. Din timpul lui Alexie I Comnenul, Cununia începe să fie posibilă în afara Liturghiei.

Potrivit părintelui Nichifor Horia, cele două Taine, Spovedania și Împărtășania înnoiesc în noi acest chip al bucuriei și al adevărului în măsura în care apar poticneli în credință, poticneli care nu înseamnă neapărat că ne îndoim la nivel dogmatic, la nivel doctrinar, ci atunci când avem o cât de mică durere de dus sau o mică nedreptate, deja se zdruncină în noi înțelesul că Dumnezeu, în pronia Lui, poate să ne descopere altceva decât aveam noi în plan, poate să ne abată de la un drum pe care ni l-am calculat, ni l-am pregătit. Dar El nu face aceasta într-un mod distructiv, spre micșorare, ci spre creștere. În sensul acesta, Spovedania și Împărtășania, dincolo de ale noastre delăsări, dacă sunt trăite într-adevăr ca înțelegere, pot renaște în noi aceste puteri de viață pe care le-am primit la Botez: puterea de a mărturisi, puterea de a trăi cu adevărat cuvântul lui Dumnezeu și puterea de a ne bucura în viață, indiferent de încercările pe care le avem, indiferent de reușitele sau nereușitele noastre. Puterea de a ne bucura că Dumnezeu ne iubește, că El are un plan cu noi, și-l lucrează și-l desăvârșește în noi. Omul cu adevărat credincios, chiar și atunci când a păcătuit și se pocăiește are o bucurie lăuntrică.

„Rostul Sfintelor Taine este de a-l crește pe om de la nașterea în trup spre nașterea în duh”

„Cele șapte Taine, dar și tunderea în monahism, Agheasma, sfințirea bisericii – pe care nu știm dacă vreodată Biserica nu le va reconsidera în cadrul Tainelor esențiale - toate acestea sunt una în împărtășirea complementară și deplină a harului lui Dumnezeu. Nu pot spune că, dacă m-am botezat, am fost uns cu Sfântul Mir, m-am împărtășit, n-o să mai am nevoie de Spovedanie, n-o să mai am nevoie să mă cunun în biserică. Ci fiecare din aceste Taine își are rostul de a crește pe om de la nașterea în trup spre nașterea în duh la trăirea în dreaptă și adevărată înțelegere a puținătății acestei vieți pe care o avem, pentru ca însăși viața aceasta pe care o avem să fie întâlnire adevărată cu Dumnezeu, iar moartea înțeleasă cu adevărat ca întâlnire desăvârșită spre aceasta”, afirmă arhim. Nichifor Horia.

„Să trăim surpriza și bucuria vieții încredințați că la finalul acesteia Dumnezeu ne va da biruința”

Potrivit părintelui arhimandrit, rostul Tainelor nu este doar să ne țină aproape de Biserică, să devenim mai buni sau mai morali, ci în toate să ne întregească bucuria de a fi creștini, înțelegerea că Dumnezeu lucrează în viața noastră, precum spune: ‹‹Eu sunt cu voi până la sfârșitul veacurilor››. Și atunci nicio teamă, fie ea îndreptățită, sau un pericol iminent în viața noastră nu trebuie să umbrească în noi această nădejde și bucurie.

„S-a văzut că atunci când a fost prigoana mai mare, criza mai puternică sau neputința omului mai evidentă, atunci lucrarea lui Dumnezeu a fost mai vădită, mai puternică. Încât nicio clipă nu cred că este înțelept să ne facem planuri: Ce-o să fac dacă va fi război în Ucraina? Ce-o să fac dacă va fi o prigoană și voi intra în închisoare, ce-o să fac dacă vor veni cipurile? Ci în toate încredințați să fim că, dacă Dumnezeu lucrează cu noi astăzi, El va lucra cu noi până la sfârșitul vieții noastre și până la sfârșitul lumii, și cât timp Dumnezeu a rânduit să ne naștem în acest timp, ortodocși fiind și crezând în El,  Domnul va lucra mântuirea noastră cât timp noi vom pricepe să fim să fim deschiși relației cu El. Să nu ne raportăm la Dumnezeu în mod superstițios, ca într-un parteneriat de afaceri: mi-am făcut rugăciunea, mi-am dat pomelnicul, am aprins șapte lumânări, am ținut postul. De acum Dumnezeu trebuie să aibă grijă să îmi trăiască soacra, să nu mă cert cu nevasta, să nu am accident, să nu plouă prea tare, să nu fie grindină și alte lucruri de genul acesta. Să trăim surpriza și bucuria vieții încredințați fiind că Dumnezeu nu va duce acest film al vieții decât până la capătul lui, care nu poate fi altul decât biruința”, a concluzionat arhim. Nichifor Horia. 

http://www.doxologia.ro/actualitate/arhiepiscopia-iasilor/sfintele-taine-ne-intregesc-bucuria-de-fi-crestini-incredintandu

Predică la Duminica Slăbănogului - Despre desființarea Sâmbetei de către Hristos

Nimeni deci să nu vă judece pentru mâncare sau băutură, sau cu privire la vreo sărbătoare, sau lună nouă, sau la sâmbete, care sunt umbre celor viitoare” (Coloseni, 2, 16-17)

Hristos a înviat !

Iubiți credincioși,

În Evanghelia de azi vedem că Iisus Hristos a vindecat într-o zi de sâmbătă un slăbănog care zăcea de 38 de ani. Pentru aceasta s-au supărat iudeii căci Domnul a călcat porunca sâmbetei. De veți asculta însă cu luare aminte cele ce vom vorbi astăzi, veți înțelege luminat că serbarea sâmbetei nu este dată creștinilor, ci evreilor și totodată veți înțelege că atât Mântuitorul, cât și Sfinții Apostoli au desființat prin cuvânt și faptă serbarea Sâmbetei.

Mai întâi voi arăta că de la Adam și până la Moise, timp de 4108 ani, nici unul dintre patriarhii cei vechi nu au ținut sâmbăta ca sărbătoare. Ca să ne dăm seama de acest mare adevăr, vom apela la mărturisirile Sfintei Scripturi, prin care vom arăta, că Dumnezeu făcând pe om, nu i-a dat poruncă de la început, să serbeze vreo zi, ci numai l-a așezat în grădina Edenului, adică în Rai, ca să-l lucreze și să-l păzească (Facere 2, 15). Apoi i-a dat prima poruncă, de a nu mânca din pomul cunoștinței binelui și răului (Facere 2, 17). Ba, mai mult. După ce Adam a călcat porunca lui Dumnezeu și a fost izgonit din Rai, nu a primit nici o poruncă de la Dumnezeu să serbeze vreo zi. Dimpotrivă, toată viața lui de acum devine o muncă continuă sub forma blestemului și i se dă poruncă și canon de la Dumnezeu care îi zice: “În sudoarea feței tale îți vei mânca pâinea ta, până te vei întoarce în pământul din care ești luat; căci pământ ești și în pământ te vei întoarce” (Facere, 3, 19).

Nici o mărturie nu avem în Biblie care să ne arate că Adam, Noe, Avraam, Isaac, Iacov și ceilalți patriarhi aleși de Dumnezeu până la Moise, ar fi serbat sâmbăta.

Dar poate va zice cineva că Avraam a păzit poruncile lui Dumnezeu. Da, le-a păzit cu mare sfințenie, de aceea a și fost binecuvântat de Dumnezeu să fie tată a multor neamuri. Dar nu porunca sâmbetei, ci iată care porunci a auzit Avraam: “Ieși din pământul tău, din neamul tău și din casa tatălui tău și vino în pământul pe care ți-l voi arăta Eu” (Facere 12, 1); “altă poruncă: Iar legământul dintre Mine și tine și urmașii tăi de după tine din neam în neam, pe care trebuie să-l păziți, este acesta: toți cei de parte bărbătească ai voștri să se taie împrejur” (Facere 17, 10).

Altă poruncă dată lui Avraam este aceasta: “Să nu ți se pară grele cuvintele cele pentru prunc și pentru roabă: toate câte-ți va zice Sarra, ascultă glasul ei” (Facere 21, 12), adică să izgonească pe roaba Agar cu fiul ei. Altădată poruncește Dumnezeu lui Avraam: “Ia pe fiul tău, pe Isaac, pe singurul tău fiu, pe care-l iubești, și du-te în pământul Moria și adu-l acolo ardere de tot, pe un munte pe care ți-l voi arăta Eu” (Facere 22, 2).

Așadar, după cum vedem din cele arătate până aici, nici una din poruncile pe care le-a primit Avraam de la Dumnezeu nu se referă la serbarea sâmbetei. Primul loc unde se vorbește în Sfânta Scriptură despre Sabat, ca zi de odihnă, este la Ieșire, unde Moise vorbește poporului în pustie, zicând: “Iată ce a zis Domnul: Mâine este odihnă, odihna cea sfântă în cinstea Domnului; ce trebuie copt, coaceți, ce trebuie fiert, fierbeți astăzi, și ce va rămâne lăsați să rămână pe a doua zi” (Ieșirea 16, 23). Dacă vor zice vouă că în Decalog în porunca IV-a se scrie: Adu-ți aminte de ziua Sâmbetei, ca să o sfințești pe ea, și prin aceasta, vor zice că sâmbăta a existat și mai înainte de Moise ca sărbătoare, și de aceea zice: "Adu-ți aminte", apoi să le spuneți că evreii, când au ajuns în pustia Sin au primit porunca cea pentru ținerea Sâmbetei, Moise, pe muntele Sinai, le aduce aminte de această poruncă a Sabatului, pe care o primise înainte în pustia Sin, și nicidecum că sâmbăta a fost de la Adam până la Moise.

Încă și aceasta e bine să țineți minte, că sâmbăta nu s-a dat pentru toate popoarele lumii să se țină ca sărbătoare, ci numai evreilor, ca amintire de binefacerile cele mari ale lui Dumnezeu, prin care El i-a scos din robia Egiptului. Acest adevăr îl arată Sfânta Scriptură, zicând: “Adu-ți aminte că ai fost rob în pământul Egiptului și Domnul Dumnezeul tău te-a scos de acolo cu mână tare și cu braț înalt, și de aceea ți-a poruncit Domnul Dumnezeul tău să păzești ziua odihnei și să o ții cu sfințenie” (Deuteronom 5, 15).

Deci celelalte neamuri nu au acest așezământ dat lor de la Dumnezeu de a serba ziua sâmbetei. Legea Veche a fost dată pentru un timp limitat, adică până era să vină Urmașul, Căruia I s-a dat făgăduința (Galateni 3, 19). Deci sâmbăta n-a fost dată ca sărbătoare tuturor neamurilor, nici pentru toate timpurile. Legea cea Veche, împreună cu Sâmbăta, au încetat de a mai fi întru totul valabile în Legea Darului. Acest adevăr îl arată Sfântul Apostol Pavel, zicând: “Trecut-a umbra Legii și Darul a venit” (Evrei 8, 5; Coloseni 2, 16-17); “Cele vechi au trecut, iată toate sunt noi” (Evrei 8, 13).

Această încetare a Legii Vechi a fost proorocită de sfinții prooroci. Despre aceasta spune marele prooroc Ieremia: “Iată vin zile, zice Domnul, când voi încheia cu casa lui Israel și cu casa lui Iuda un legământ nou. Însă nu ca legământul pe care l-am încheiat cu părinții lor în ziua când i-am luat de mână ca să-i scot din pământul Egiptului. Acel legământ ei l-au călcat deși Eu am rămas în legătură cu ei, zice Domnul. Dar iată legământul pe care-l voi încheia cu casa lui Israel, după zilele acelea, zice Domnul: Voi pune Legea Mea înăuntrul lor și pe inimile lor voi scrie și le voi fi Dumnezeu, iar ei Îmi vor fi popor” (Ieremia 31, 31-33).

Să vedem acum în ce fel Iisus Hristos și Sfinții Apostoli au desființat Sâmbăta Legii Vechi prin învățătură și fapte. Auzim pe Mântuitorul, zicând: “Tatăl Meu până acum lucrează și Eu lucrez” (Ioan 5, 17). Când a zis Hristos aceste cuvinte? Când “căutau iudeii să-L omoare, că dezlega sâmbăta” (Ioan 5, 16).

Deci, dacă Mântuitorul lucra sâmbăta, arăta că și Tatăl Său lucrează sâmbăta. Atunci care ar fi vina celor ce urmează lui Hristos care lucrează și nu țin sâmbăta? Dacă cineva ne-ar învinui că lucrăm sâmbăta, să audă unii ca aceștia, că și “iudeii căutau să-L omoare pe Iisus că dezleagă sâmbăta” (Ioan 5, 18). Auzim pe Mântuitorul zicând: “Dacă-Mi slujește cineva, să-Mi urmeze” (Ioan 12, 26). Și dacă Tatăl și Fiul lucrează sâmbăta, cine poate învinui pe Dumnezeu că dezleagă sâmbăta?

Cine poate să învinuiască pe creștini că urmează lui Hristos, adică dacă lucrează sâmbăta și fac ceea ce a făcut Hristos Domnul? Câtă orbire au mințile acelea, care nu văd ce a făcut Hristos sâmbăta! Oare nu sâmbăta a vindecat Mântuitorul pe slăbănogul din Evanghelia de azi? Dar nu numai că l-a vindecat, ci l-a pus și la lucru, poruncindu-i să-și ia patul și să meargă cu el la casa sa (Ioan 5, 8-9). Vechiul Testament nu dădea voie să facă acest lucru (Ieremia 17, 21; Neemia 13, 15). Dar și orbul din naștere a fost vindecat în zi de sâmbătă (Ioan 9, 14), și omul cu mâna uscată a fost vindecat în ziua sâmbetei (Luca 6, 6-10; Matei 12, 10-13; Marcu 3, 1-5). Și femeia cea gârboavă de 18 ani tot sâmbăta a fost vindecată de Mântuitorul (Luca 13, 14).

Ucenicii Domnului, urmând pilda Învățătorului Lor, mergând sâmbăta prin lanurile de grâu, smulgeau spice și le frecau în palme spre a le mânca (Marcu 2, 23-24; Luca 6, 1-3). Când fariseii și cărturarii Îl învinuiau pe Iisus că nu păzește sâmbăta, El le răspundea că “Fiul Omului este Domn și al sâmbetei” (Luca 6, 5) și le zicea: “Sâmbăta a fost făcută pentru om, iar nu omul pentru sâmbătă” (Marcu 2, 27). Iată de ce marele Apostol Pavel zice: „Nimeni deci să nu vă judece pentru mâncare sau băutură, sau cu privire la vreo sărbătoare, sau lună nouă, sau la sâmbete, care sunt umbră celor viitoare, iar trupul este al lui Hristos” (Coloseni 2, 16-17).

Iubiți credincioși,

Pentru a vă încredința mai bine că Iisus Mântuitorul nostru și sfinții Săi ucenici și Apostoli, au desființat sărbătoarea sâmbetei, citiți Sfânta Scriptură în următoarele locuri: Porunca I - Matei 12, 1-3 și 10-18; Porunca a 2-a, la I Corinteni 10, 14 și I Ioan 5, 21; Porunca a 3-a, la Iacov 4, 12; Porunca a 5-a la Matei 15, 4; 19, 18; Marcu 7, 10 și Efeseni 6, 1-2; Porunca a 6-a la Matei 19, 18; Marcu 10, 19 și Romani 13, 9; Porunca a 8-a, la Matei 19, 18; Marcu 10, 19 și Romani 13, 9 și Porunca a 9-a Matei 19, 18; Marcu 10, 19 și Romani 13, 9 și Porunca a 10-a, la Romani 13, 9.

Vedeți că nici într-o parte a Sfintei Evanghelii sau în vreo epistolă a Sfinților Apostoli, nu găsim lămurire sau măcar aluzie la porunca a 4-a, despre ziua sabatului? Acestea ne dovedesc clar că nu era obligatorie pe vremea Mântuitorului și a Sfinților Apostoli serbarea sâmbetei pentru cei ce credeau în Hristos. Iar ca să înțelegeți că Duminica, ziua cea dintâi a săptămânii, a luat locul sâmbetei în Biserica creștină, să citiți în Sfânta Scriptură în aceste locuri: Ioan 20, 1-15 și 26 și veți vedea că Duminica, ziua întâi a săptămânii, a înviat Domnul; Duminica, a 8-a zi după înviere, s-a arătat Mântuitorul Sfinților Apostoli fiind ușile încuiate, și a fost pipăit în coastă de Toma (Ioan 20, 27); Duminică, în drum spre Emaus, Luca și Cleopa au călătorit cu Domnul (Luca 24, 13-31) Duminică la Cincizecime s-a pogorât Duhul Sfânt (Leviticul 23, 15-16; Fapte 2, 1-4); Duminica frângeau Apostolii pâinea, adică se împărtășeau cu Sfintele Taine (Fapte 2, 46; 20, 7- 12); Duminica s-a descoperit Apocalipsa Sfântul Ioan Evanghelistul (vezi Apocalisa 1, 10). În Duminici adunau creștinii ajutoare pentru sfinți, după porunca marelui Pavel (I Corinteni 16, 1-2).

Dar spune undeva că Dumnezeu va lăsa altă zi de sărbătoare poporului Său? Auzi ce scrie Sfânta Scriptură: “Drept aceea a lăsat Dumnezeu altă sărbătoare de odihnă poporului” (Evrei 4, 9; 4, 11; 8, 13; Apocalipsa 14, 13). Așadar în Noul Testament altă zi de odihnă este rânduită de Dumnezeu creștinilor, adică Duminica sau ziua întâia a săptămânii. După cum vedem, multă orbire sufletească era pe vremea Mântuitorului la farisei, cărturari și legiuitori, care, văzând atâtea minuni și semne care se făceau de către Mântuitorul nostru în ziua sâmbetei nu cunoșteau că Hristos este Dumnezeu, care le dăduse poruncă să serbeze sâmbăta în pustie și care acum a venit să dezlege și să desființeze sâmbăta, Legea Veche, și să așeze altă zi de sărbătoare neamului omenesc care va crede în El. Această orbire și întunecare sufletească o au toți sectarii, care, nevrând a ține ca zi de odihnă Duminica, ziua în care a înviat Domnul, se țin de umbră și defaimă Harul Noului Așezământ.

Iubiți credincioși,

În cele ce urmează, vom arăta și mai luminat cele despre sâmbătă și despre rătăcirea celor ce țin de sâmbăta Legii Vechi, care a fost umbră și închipuirii din Legea Harului. Acest adevăr îl arată marele Apostol Pavel când zice: “Nimeni deci să nu vă judece pentru mâncare sau băutură, sau cu privire la vreo sărbătoare sau lună nouă, sau la sâmbete, care sunt umbra celor viitoare, iar trupul este al lui Hristos” (Coloseni 2, 16-17).

Iată ce doresc să vă spun în această privință. Cuvântul "sabat", "sâmbătă", din evreiește, înseamnă "odihnă". După ieșirea din Egipt, Dumnezeu a poruncit evreilor să prăznuiască ziua aceasta ca zi de amintire despre ziua a șaptea în care Dumnezeu S-a odihnit de faptele Sale după zidirea lumii (Facere 2, 2-3; Ieșirea 35, 2-3) și îndeosebi pentru a le aminti evreilor despre izbăvirea lor din robia Egiptenilor (Deuteronom 5, 13-15).

Noi creștinii, asemenea prăznuim ziua a șaptea din săptămână, însă nu sâmbăta cea veche, evreiască, ci pe cea nouă, creștină, adică ziua Învierii, când s-a săvârșit înnoirea neamului omenesc. “Dacă este cineva în Hristos, este făptură nouă” (II Corinteni 5, 17; Galateni 6, 15); “că a Lui făptură suntem, zidiți în Hristos Iisus spre fapte bune” (Efeseni 2, 10). Prăznuim nu sâmbăta, ci Duminica, pentru că în această zi am fost izbăviți, nu din robia egipteană, în care nici noi, nici părinții noștri nu au fost vreodată; ci dintr-o robie generală și mult mai grea, din robia diavolului de care scăpăm, după cum ne învață Sfântul Apostol Petru, prin Învierea lui Iisus Hristos (I Petru 3, 21).

În ziua aceasta și nu sâmbăta sau în altă zi, Hristos “a surpat prin moartea Sa pe cel ce are stăpânirea morții, adică pe diavolul, și a izbăvit pe acei pe care frica morții îi ținea în robie toată viața” (Evrei 2, 14-15). În ziua aceasta și nu în alta, Hristos S-a sculat “pentru îndreptarea noastră” (Romani 4, 25). “Iar dacă Hristos nu a înviat, zadarnică este credința voastră, sunteți încă în păcatele voastre” (I Corinteni 15, 17).

Iată, pentru ce noi creștinii prăznuim ziua Învierii, ca zi a noii zidiri a omului, ca ziua izbăvirii noastre și a întregii noi lumi din robia diavolului, de păcate, de blestem și de moartea cea duhovnicească. Dar poate vor zice unii sectanți că “a binecuvântat Dumnzeu ziua a șaptea și a sfințit-o pentru că într-însa S-a odihnit de toate lucrurile Sale, pe care le-a făcut și le-a pus în rânduială” (Facere 2, 2-3). Dar în acest loc al Sfintei Scripturi nu ne spune că Dumnezeu a poruncit oamenilor să cinstească sâmbăta. Se spune că Dumnezeu S-a odihnit în ziua a șaptea de faptele Sale, adică El a încetat a zidi. Că El a binecuvântat și a sfințit ziua aceasta pentru a aminti oamenilor despre sfârșitul creației și atât.

În Rai pentru oameni toate zilele erau la fel, toate zile de fericire, fiind totodată și zile de muncă pentru a lucra și a păzi grădina Edenului (Facere 2, 15). Iar după căderea în păcat a primilor oameni și alungarea lor din Rai, ei trebuiau, ca pedeapsă, să lucreze și să se hrănească cu necazuri în toate zilele vieții lor (Facere 3, 17), prin urmare și în ziua sâmbetei. Și într-adevăr, din Sfânta Scriptură nicăieri nu se vede că strămoșii noștri: Noe, Avraam, Isaac, Iacob și alții ar fi prăznuit ziua sâmbetei.

Numai pe timpul lui Moise după ieșirea evreilor din Egipt, Dumnezeu dă evreilor în pustie, pentru prima dată poruncă despre sâmbătă (Ieșirea 16, 23-26). Și aceasta, pentru că evreii erau întotdeauna nemulțumiți, să-și amintească și să mulțumească în ziua aceasta lui Dumnezeu, Care i-a scos din robia egiptenilor (Deuteronom 5, 12-15).

Dacă scrie în Sfânta Scriptură că Dumnezeu zice prin Moise: „Adu-ți aminte de ziua odihnei” (Ieșirea 20, 8) să nu creadă cineva că serbarea sâmbetei a fost de la începutul lumii. Nu, cu adevărat. Ci de această poruncă le aduce aminte pe Sinai, că porunca Sâmbetei a fost dată puțin mai înainte evreilor în pustiul Sin, când erau tot sub conducerea lui Moise (vezi Ieșirea 16, 23-30) și le-a repetat pe muntele Sinai porunca pe care le-o dăduse mai înainte, în pustiul Sin, cum am arătat mai sus. De aceea a zis Dumnezeu: "Adu-ți aminte!"

Trebuie să înțelegem că evreii erau obligați să prăznuiască sâmbăta. Altfel, ei cădeau sub blestemul legii (Deuteronom 26; 27). Noi creștinii nu mai suntem sub lege, ci sub Harul lui Hristos, Care ne-a răscumpărat din acest blestem (Romani 6, 14). Sfântul Apostol Pavel învață că: „Hristos ne-a răscumpărat din blestemul legii, făcându-Se pentru noi blestem”. Ce este legea? Pentru călcările de poruncă s-a adus legea, până când era să vină Sămânța căreia i s-a dat făgăduința. Pentru aceea ne-a fost nouă legea învățătoare spre Hristos, ca din credința în Hristos Iisus să ne îndreptăm. Iar dacă a venit credința, nu mai suntem sub Învățător, căci pe toți fii ai lui Dumnezeu ne-a făcut, prin credința în Iisus Hristos (Galateni 3, 19-26). „Domnul a desființat vrăjmășia în Trupul Său, legea poruncilor și învățăturile ei”... (Efeseni 2, 15).

De ar zice cineva că sâmbăta este numită lege veșnică și legătură veșnică (Ieșirea 31, 16-17) și de aceea trebuie a se ține ca sărbătoare veșnică, unul ca acela să știe că Dumnezeu, fiind Creator și Legiuitor, poate să strice nu numai toate legile Sale ci și legăturile Sale, deși a spus că le dă până în veac (I Regi 2, 30). Legătura nu este un contract între om și Dumnezeu. Căci contractează ceva numai cei egali între ei. Legătura este manifestarea milei lui Dumnezeu și a bunei Sale voințe către om. Iar făgăduințele, legile, legăturile, poruncile, așezămintele Sale, Dumnezeu le poate schimba sau chiar nimici cu totul, dacă oamenii nu sunt vrednici de ele. Așa de pildă: "Legătură veșnică" au fost numite jertfele și alte așezăminte din Vechiul Testament (Levitic 7, 30; Ieșirea 21, 6; 40, 15) dar în Noul Testament toate sunt înlăturate.

N-a fost legătură mai mare decât legătura prin tăierea împrejur, aceasta fiind superioară sâmbetei, nu numai după timp, fiind mai veche, ci și după însemnătate. Însuși Mântuitorul a spus că ea este mai importantă decât sâmbăta: „Moise, zice Hristos, v-a dat tăierea împrejur, nu că este de la Moise, ci de la părinți, și sâmbăta tăiați împrejur pe om. Dacă omul primește tăierea împrejur sâmbăta, ca să nu se strice Legea lui Moise, vă mâniați pe Mine că am făcut sâmbăta un om întreg sănătos?” (Ioan 7, 22-23).

Astfel, pentru tăierea împrejur se calcă sâmbăta. Și ea, de asemenea, se numește "legătură veșnică". Călcătorii ei se condamnau la moarte: „Veți tăia împrejur, a spus Dumnezeu încă lui Avraam, marginea trupului vostru și va fi semn de legătură între Mine și voi... Și va fi legătura Mea peste trupul vostru întru legătură veșnică. Și partea bărbătească ce nu-și va tăia împrejur marginea trupului său în ziua a opta, pierde-se-va sufletul acela din poporul său, pentru că a călcat legământul Meu” (Facere 17, 11-13).

Și, iată, această "legătură veșnică" despre tăierea împrejur ce a fost mai mare decât sâmbăta este înlăturată de Sfinții Apostoli la sinodul lor, când creștinii din iudei au început să ceară la creștinii din păgâni ca dânșii să păzească tăierea împrejur și legea lui Moise. Apostolii, adunându-se împreună, au hotărât, zicând: „Pentru că părutu-s-a Duhului Sfânt și nouă, să nu vi se pună nici o greutate în plus afară de cele ce sunt necesare: să vă feriți de cele jertfite idolilor și de sânge și de (animale) sugrumate și de desfrâu, de care păzindu-vă, bine veți face” (Fapte 15, 28-29). Prin această hotărâre, Sfinții Apostoli au înlăturat nu numai tăierea împrejur, care era mai mare decât sâmbăta, ci și toată legea ceremonială a lui Moise, cu sărbătorile, lunile noi, sâmbetele și altele ale ei (Vezi Coloseni 2, 16-17; Galateni 5, 6; 6, 15).

De va cugeta cineva la cuvintele lui Hristos care a zis: „Să nu socotiți că am venit să stric Legea sau proorocii, nu am venit să stric, ci să împlinesc” (Matei 5, 17), va înțelege că El a ținut și sâmbăta. La aceasta trebuie să știm că Hristos a ținut sâmbăta pentru că era iudeu după trup și trebuia să se supună legii ceremoniale a lui Moise până la înlăturarea acestei legi; până la încheierea cu oamenii a Legăturii noi din Sângele Lui (Luca 22, 20), adică până la vremea suferințelor Lui și a strălucitei Sale învieri, când a venit sfârșitul Vechiului Testament, prezis încă de marele prooroc Ieremia (Ieremia 31, 31-32).

Atunci Hristos a stricat legea poruncilor cu dogmele Sale (Efeseni 4, 15). Pe temeiul că Hristos a ținut sâmbăta, nu putem susține că și creștinii trebuie s-o cinstească. Hristos, ca iudeu, prăznuia sărbătorile evreiești. Hristos, ca iudeu, a primit tăierea împrejur; sectanții, însă, nu se taie împrejur. Pentru ce și până când a cinstit Hristos sâmbăta s-a lămurit mai sus.

Din textele aduse din Sfânta Scriptură nu se vede că și creștinii sunt datori să prăznuiască ziua sâmbetei. În ele se vorbește despre faptul că Hristos a învățat pe evrei de obicei sâmbăta în sinagogile lor, și atât. Învăța însă sâmbăta, fiindcă atunci se adunau evreii în sinagogile lor pentru rugăciuni și Hristos putea să aibă ascultători.

Poate cineva ar zice că Hristos spunea ucenicilor Săi: „Rugați-vă ca să nu fie fuga voastră iarna, nici sâmbăta” (Matei 24, 20) și că prin aceasta Hristos ar fi arătat sfințenia sâmbetei. Trebuie să înțelegem că cuvintele acestea ale Domnului nu obligă deloc pe creștini să prăznuiască sâmbăta. Altfel, ar trebui să cinstim și să serbăm și iarna. Cuvintele acestea arată numai apropiata dărâmare a Ierusalimului și greutatea pe care puteau s-o îndure ucenicii lui Hristos, dacă această dărâmare s-ar întâmpla iarna pe neașteptate, când ei ar fi putut să moară de frig pe drumuri curând, până la patimile și învierea lui Hristos, când încă nu era pe deplin înlăturată sâmbăta cea veche și în vremea când era greu să fugi din Ierusalim pentru că sâmbăta porțile orașului se închideau.

Iată, deci, de unde se vede că Hristos a înlăturat sâmbăta. Căci Legea lui Moise a avut „umbra bunătăților viitoare, iar nu însuși chipul lucrurilor” (Evrei 10, 1). Pentru aceasta Hristos-Mesia, venind și îndeplinind toată Legea (Matei 5, 17) și poruncile Vechiului Testament (Ioan 15, 10), El însuși a completat unele din ele și pe altele le-a schimbat. În general, a înlăturat legea poruncilor prin învățătura Sa (Efeseni 2, 15), iar sâmbăta cu totul a înlăturat-o prin cuvânt și prin fapte. Așa, de pildă, El însuși a călcat-o, vindecând sâmbăta bolnavii și pe cel cu mâna uscată (Matei 12, 10-13), pe slăbănogul din Evanghelia de astăzi (Ioan 5, 5-16), și pe orbul din naștere, făcând sâmbăta pentru el tină (Ioan 9, 1-16).

Toate acestea erau oprite de Legea Veche să se facă sâmbăta (Ieșirea 20, 10-13; Numeri 16, 32-36). Călcând sâmbăta, Hristos impunea și altora să o calce. Vindecând pe slăbănogul sâmbăta, Iisus îi spunea: „Scoală-te, ia-ți patul tău și umblă. Și îndată s-a făcut sănătos omul, și-a luat patul și umbla și era acea zi sâmbăta”.

Sâmbăta evreiască este numită de Sfântul Apostol Pavel "umbră", adică ceva ce nu înseamnă nimic, fără nici un folos, pentru că, cuvântul "umbră" în Sfânta Scriptură, când se vorbește despre Vechiul Testament, înseamnă ceea ce e destinat spre înlăturare (Evrei 10-1, 4-5, 13).

Iubiți credincioși,

Întrucât unii din creștini s-au rupt de Biserica lui Hristos și cinstesc sabatul Legii vechi, în loc de Duminică, ziua Învierii lui Hristos, am căutat să vă explic la Evanghelia de astăzi ce însemnătate a avut sabatul iudaic, cât a fost respectat, când și de ce a fost schimbat cu ziua Duminicii de Însuși Hristos și Sfinții Săi Apostoli.

Noi, fiii Bisericii Ortodoxe, dacă vrem să ne mântuim, suntem datori să ascultăm de ea. Să împlinim cu sfințenie poruncile Domnului din Sfânta Evanghelie, și să nu urmăm sfaturile credincioșilor răzvrătiți, care s-au lepădat de Biserică, de sfânta Duminică, de bucuria Învierii, de preoți, de cruce și de sfintele icoane și cinstesc sâmbăta ca zi de odihnă. Să rămânem în casa Domnului și în mântuitoarea bucurie a Învierii lui Hristos. Căci mai mare este ziua Învierii decât ziua odihnei.

Aici în Biserică se află lacul Vitezda, adică Taina Botezului prin care ne facem fii ai lui Dumnezeu după har, nou născuți. Aici se află apa cea tămăduitoare de boli, adică Taina Spovedaniei, a pocăinței cu lacrimi, prin care ne vindecăm sufletul de rănile păcatelor. Aici se săvârșește Taina Sfântului Maslu, prin care mulți bolnavi se vindecă și se ușurează. Să nu spunem "că nu avem om să ne arunce" în apa aceasta tămăduitoare. Preoții Bisericii sunt cei ce ne botează, ne dezleagă de păcate, se roagă pentru mântuirea noastră și ne conduc pe calea mântuirii.

Să cinstim cu vrednicie, cu rugăciuni și fapte bune sfânta zi a Duminicii ca să auzim și noi cuvântul cel mântuitor al lui Hristos: "Iată te-ai făcut sănătos, de acum să nu mai greșești ca să nu-ți fie ție ceva mai rău". Amin.

Hristos a înviat!

(Arhim. Cleopa Ilie)

http://www.doxologia.ro/viata-bisericii/predici/predica-la-duminica-slabanogului-despre-desfiintarea-sambetei-de-catre