Orb fiind şi a căpăta prin minune o pereche de ochi, e o mare bucurie a
vieţii, o ieşire fericită din întuneric, ieşirea la lumina veacului
acestuia. Pământean fiind şi a te hotărî să mărturiseşti pe Dumnezeu cu
orice preţ şi cu orice luare în derâdere, e o şi mai mare bucurie, care
te poate duce până la deschiderea ochilor duhovniceşti, ai credinţei, şi
să-L vezi pe Iisus, să ţi Se descopere Iisus, Fiul lui Dumnezeu, Cel
care e cu noi în toate zilele până la sfârşitul veacului. A vedea pe
Iisus e o fericire care nu se aseamănă cu nici o bucurie pământească;
iar aceasta se întâmplă din când în când şi din neam în neam, ca să nu
se stingă dintre oameni siguranţa existenţei lui Dumnezeu.
Multă vreme nu am înţeles tâlcul orbului din naştere. Nu înţelegeam explicaţia lui Iisus.
Nu-i de mirare, căci ce deosebire mare este între noi şi Iisus! Noi dăm
să trecem cât mai repede pe lângă “lazării” lumii acesteia, neputând
răbda suferinţa lor, pentru că suntem incapabili în faţa ei. Bani
n-avem, putere n-avem, inimă n-avem – n-avem nimic în faţa suferinţei.
Deci fugind de “lazări”, fugim de propria noastră nimicnicie.
Aşa şi ucenicii, delegaţii noştri de lângă Dumnezeu, îl întrebau pe
Iisus: “Învăţătorule, cine a păcătuit, acesta sau părinţii lui, de s-a
născut orb?”
Când nu poţi nimic, faci “ştiinţă”, întrebi de cauză, iar când cauza e
un păcat, faci morală. Oricum, chiar încercuiţi în neputinţă, încercăm o
măsură preventivă. Ceea ce au păţit alţii, tu poţi să nu păţeşti dacă
ocoleşti greşelile lor.
Se vede că Iisus vorbea cu ucenicii despre puterea dezastruoasă pe care
o au păcatele, greşelile împotriva vieţii, tendinţa de a schimonosi
viaţa omului şi a o chinui în întunericul orbirii şi a altor suferinţe.
Acum să vedeţi deosebirea dintre noi şi Dumnezeirea lui Iisus. Iisus
era şi este Dumnezeu. Mulţi n-au ştiut; şi mulţi nu vor şti până la
sfârşitul lumii că Iisus este Dumnezeu (pentru că nu vor să ştie).
Vindecarea aceasta minunată a orbului din naştereface dovada
Dumnezeirii Lui şi-i arată omului marginile puterii şi ştiinţei sale.
Noi ocolim “lazării”, dar Iisus îi cunoştea şi îi chema la Sine. Îl
cunoştea pe Natanael pe când era copil mic, ascuns sub frunzele de
smochin de urgia lui Irod. Cunoaşte acum pe orbul acesta mai înainte de a
se naşte, dezvăluindu-ne cu el o taină a lui Dumnezeu: că nu s-a născut
orb nici pentru păcatele lui, nici pentru păcatele părinţilor săi, ci
ca să se arate lucrul lui Dumnezeu cu el.
Într-o altă împrejurare, Iisus Se mărturiseşte a fi mai înainte de
Avraam; iar în alta, mai înainte de a fi lumea. O icoană îl arată pe
Iisus zidindu-l pe Adam. Şi aşa este: “Toate printr-însul s-au făcut; şi fără El nimic nu s-a făcut din ce s-a făcut” (Ioan 1, 3).
A face ochi vii din pământ şi scuipat, nu mai e treabă de om, ci lucrul
lui Dumnezeu. A drege nişte ochi, a tăia albeaţa de pe ei o mai fac şi
doctorii, dar a face ochi noi şi încă din aşa material şi pe care îi mai
şi trimiţi la spălat în apa Siloamului, iar asta la un orb din naştere,
aceasta a putut-o face numai Cel ce l-a zidit pe Adam cu mâna Sa din
ţărână.
Acesta este tâlcul tămăduirii orbului din naştere: Dumnezeu Tatăl a
vrut să descopere lumii pe Dumnezeu Fiul, ca Creator al lumii şi ca
autor al vieţii. La această voinţă a Tatălui s-a aprins Duhul lui Iisus,
Şi-a însuşit această voinţă ca o misiune a Sa în lume, aşa cum e într-o
lumină aprinsă însuşirea de a lumina! Această voinţă a Tatălui s-a
aprins în Duhul lui Iisus, prin El luminând lumii adevărul.
Cunoscând Iisus pe orb că-i omul prin care Tatăl are să facă lumii o
revelaţie – descoperire – a Fiului ca autor al vieţii, cunoscând voia
Tatălui pe care Şi-a însuşit-o drept misiunea vieţii Sale pământeşti -
model pentru noi pământenii – cu această siguranţă dumnezeiască a
scuipat pe pământ şi a făcut tină şi a uns ochii orbului, adică găurile
ochilor, şi a zis: “Mergi de te spală în scăldătoarea Siloamului” (Ioan 9, 6-7). Deci s-a dus şi s-a spălat şi a venit văzând.
Dar lucrul lui Dumnezeu nu se termină cu nişte ochi de reparat. Deşi
pentru noi oamenii ar fi totuşi un lucru convingător pentru simplul
motiv că, până azi, ştiinţa a făcut aparate ca ochiul – aparatul de
fotografiat şi altele – dar ştiinţa omenească n-a putut face cu viaţă
nici măcar un bob de grâu sau un ou de muscă.
Împărăţia vieţii este Împărăţia lui Dumnezeu. Natura vieţii, naşterea
şi susţinerea ei atârnă de Dumnezeu, de la creaţia ei, până la sfârşitul
lumii: “Deschizând Tu mâna Ta, toate se vor umplea de bunătăţi. Dar
întorcându-Ţi Tu faţa Ta, se vor tulbura; lua-vei duhul lor, şi se vor
sfârşi şi în ţărână se vor întoarce” (Psalmul 103, 29-30).
Deci să ne cunoaştem marginile şi îl vom cunoaşte pe Dumnezeu.
Faptele lui Dumnezeu, care toate-s minuni ale vieţii, îi pun pe oameni
în multe nedumeriri. Aşa s-a întâmplat şi cu orbul din naştere, care a
căpătat vederea prin minune.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu