Adevăratul scop al psihoterapiei ortodoxe nu este însă, slobozirea de patimi, ci dobândirea comuniunii cu Dumnezeu.
Chemat a fi sălaş al Sfintei Treimi, creştinul nu trebuie să fie un
sălaş spurcat; cu alte cuvinte, pentru a deveni templu al Duhului Sfânt
şi locaş al lui Dumnezeu, creştinul trebuie să-şi cureţe lăuntrul său,
iar după ce s-a învrednicit de părtăşia cu Duhul, să se menţină în
curăţie.
În fapt, cele tocmai spuse constituie obiectivul psihoterapiei. Noi nu
ne străduim să devenim pur şi simplu nişte buni cetăţeni, integraţi cum
se cuvine societăţii în care trăim. Metodologia psihoterapeutică nu este
un exerciţiu antropologic, iar obiectivul ei nu este de a-i face pe
oameni mai sociabili, ci de a-i călăuzi spre comuniunea cu Dumnezeu,
astfel încât, contemplarea Lui să nu fie foc mistuitor, ci lumina cea
mai presus de toate luminile. Deşi Sfinţii Părinţi erau perfect
conştienţi de acest obiectiv al metodologiei psihoterapeutice, ei
cunoşteau natura umană, atât de diversă, complexă şi problematică. Spre
pildă, Sfântul Maxim scrie: „Unii dintre oameni se reţin de la patimi
din frica omenească; alţii, pentru slava deşartă; alţii, de dragul
înfrânării; şi, în sfârşit, alţii se izbăvesc de ele de teama
judecăţilor dumnezeieşti”. Avva Dorotei susţine aceeaşi idee, atunci
când spune că nu trebuie să dorim să fim izbăviţi de patimi „pentru a
scăpa de chinuri, ci pentru că le urâm din toată inima, după cum e
scris: «Cu ură desăvârşită i-am urât pe ei şi mi s-au făcut duşmani»
[Psalm 138, 22]”.
Sfinţii au înţeles că, în general, oamenii doresc să scape de patimi
pentru că acestea le provoacă suferinţe; adevăratul scop al
psihoterapiei ortodoxe nu este însă slobozirea de patimi, ci dobândirea
comuniunii cu Dumnezeu. Desigur, în Biserică sunt vârste, trepte şi
situaţii diferite. După cum ne învaţă Sfinţii Părinţi, unii oameni
păzesc poruncile de frica iadului, alţii din dorinţa de a ajunge în rai,
iar alţii din dragoste pentru Mântuitorul Hristos; primii sunt robi,
cei de-ai doilea sunt lucrători năimiţi, iar cei de-ai treilea sunt
copiii lui Dumnezeu. Acceptând existenţa acestor trepte diferite de
aşezare lăuntrică, să ne străduim să ajungem la cea de-a treia treaptă;
pentru a ajunge acolo însă, este nevoie de tratament neîntrerupt şi de
vindecare deplină.
(Mitropolit Hierotheos Vlachos, Psihoterapia ortodoxă: știința sfinților părinți, traducere de Irina Luminița Niculescu, Editura Învierea, Arhiepiscopia Timișoarei, 1998, pp. 309-310)
doxologia.ro/cuvinte-duhovnicesti/chemat-fi-salas-al-sfintei-treimi-crestinul-nu-trebuie-sa-fie-un-salas-spurcat
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu