Sunt două păcate foarte mari înaintea lui Dumnezeu, dar pe care oamenii
le socotesc neînsemnate: smintirea aproapelui şi osândirea. După
cuvântul Domnului, pentru cel prin care vine sminteala ar fi mai bine să
nu mai trăiască, iar cel ce osândeşte este deja osândit.
„Cu neputinţă este să nu vină smintelile, dar vai aceluia prin care ele vin!”. Asta înseamnă că nu putem trăi după bunul plac: trebuie să luăm seama, nu cumva să smintim pe cineva.
Raţiunea se trufeşte şi nu-i pasă de nimeni, însă în jur pricinuieşte
sminteală cu fapta, dar mai ales cu vorba. Sminteala creşte şi sporeşte
nenorocirea care-l aşteaptă pe cel ce o pricinuieşte, însă acesta nu
simte şi înmulţeşte smintelile.
Încă e bine că ameninţarea lui Dumnezeu împotriva smintelilor nu se
împlineşte, îndeobşte, aici pe pământ, căci El aşteaptă îndreptarea
păcătosului; împlinirea ei se amână pentru ceasul judecăţii şi
răsplătirii; numai atunci vor simţi cei care fac sminteli cât de mare
este acest păcat. Aici, mai nimeni nu se gândeşte dacă va sminti sau nu
va sminti prin faptele sau cuvinte sale pe cei ce-l înconjoară.
Sunt două păcate foarte mari înaintea lui Dumnezeu, dar pe care oamenii
le socotesc neînsemnate: smintirea aproapelui şi osândirea. După
cuvântul Domnului, pentru cel prin care vine sminteala ar fi mai bine să
nu mai trăiască, iar cel ce osândeşte este deja osândit. Nici
smintitorul, nici cel ce osândeşte nu se gândesc însă la acest lucru şi
nici nu le-ar trece prin cap să-şi recunoască vreo vinovăţie de acest
fel. Ce orbire ne împresoară, de fapt, şi cum umblăm cu nepăsare prin
mijlocul umbrei morţii!
(Sfântul Teofan Zăvorâtul, Tâlcuiri din Sfânta Scriptură pentru fiecare zi din an, Editura Sophia, București, pp. 219-220)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu