Sfantul Isaac Sirul spune: "Nepatimirea nu inseamna a nu mai simti patimile, ci a nu le mai primi. Caci prin multele si variatele virtuti, aratate si ascunse, pe care le-a dobandit cel ce a ajuns la ea, s-au slabit patimile in el si nu se mai pot ridica usor in el impotriva sufletului. Mintea deci nu mai trebuie sa fie mereu atenta la ele. Pentru ca toata vremea e scufundata in cugetarile ei". Iar Diadoh al Foticeii spune: "Nepatimirea nu inseamna a nu fi razboiti de draci, caci atunci ar trebui sa iesim din lume , ci, razboiti fiind de ei, sa ramanem nebiruiti. Caci si luptatorii imbracati in fier sunt tinta sagetilor de la vrajmasi si aud sunetul sagetilor si vad sagetile trimise, dar nu sunt raniti de ele, pentru taria imbracamintii de razboi. Pentru ca fiind acoperiti de fier, ei raman nebiruiti cand sunt razboiti".
Deci nepatimirea ar fi acea stare a sufletului in care acesta biruieste orice ispita. Indata ce a primit ispita fie din launtru, fie din afara, a cazut din starea de nepatimire. Desigur, aceasta stare , desi a devenit o obisnuinta, nu a devenit o insusire inalienabila a firii, cum a devenit la ingeri, sau cum vom deveni noi in viata viitoare; desi e inlesnita in mare parte si de obisnuinta patrunsa in fire, ea are nevoie totusi de o sustinere din partea vointei. Deci se poate oricand pierde, desi lucrul a devenit foarte improbabil, aproape o imposibilitate morala. De obicei nu ne consolidam dintr-o data in starea de nepatimire, ci prin repetate inaltari la ea, dupa tot mai scurte caderi, ramanand de fiecare data tot mai mult timp in ea. De aceea Ioan Scararul, declarand nepatimirea "cerul din inima mintii, care priveste la uneltirile dracilor ca la niste jucarii", cunoaste mai multe grade de nepatimire. Dupa el: "exista om nepatimas, dar exista altul mai nepatimas ca cel nepatimas. Cel dintai uraste cu tarie cele rele, al doilea se imbogateste fara sfarsit in virtuti".
Pr. D. Staniloae
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu