NEPATIMIREA ( III )

Dar starea de nepatimire implica o tarie pozitiva, daca e capabila sa invinga orice patimi. Taria aceasta nu e decat cea a virtutilor. " Nepatimirea o are acel suflet care e asa de imbibat de virtuti, cum sunt imbibati cei patimasi de patimi". Ea nu e decat camasa curatiei totale a sufletului, tesuta din toate virtutile. " Daca definitia lacomiei pantecelui este a se sili la mancare chiar fara foame, definitia infranarii este a tine firea in frau chiar cand flamanzeste fara vina. Daca marea maniei sta in a se infuria chiar cand nu e nimeni de fata, definitia indelungii rabdari este a ramane tot asa de senin, fie ca e prezent, fie ca e absent barfitorul. Daca semnul deplinei impatimiri este a ceda tuturor sugestiilor dracilor, eu socotesc ca semnul sfintei nepatimiri este sa poti zice limpede: "Departandu-se de la mine vicleanul, n-am stiut" , nici cand a venit, nici de ce, nici cum a plecat, ci sunt cu totul insensibil la aceasta, fiind unit acum si in viitor cu Dumnezeu. Nu se faureste comoara imparatului dintr-o piatra si nu se desavarseste nepatimirea cat timp mai lasam nelucrata o singura virtute". Asadar , starea de nepatimire exprimata negativ inseamna libertatea de toate patimile, iar pozitiv, posesiunea tuturor virtutilor. Dar nepatimirea are si importante alte aspecte pozitive.

In primul rand ea este o stare de liniste, de pace, de odihna a sufletului. Pe cat de agitat, de neegal si de tulburat este sufletul stapanit de patimi, care aici se aprind, aici se potolesc,pe atat de stapan pe sine, de calm si de linistit este sufletul eliberat de patimi. Aceasta e linistea monahilor, care nu e doar lipsa zgomotului exterior, sau un "dolce farniente", ci o stare castigata si mentinuta printr-un concentrat efort de vointa. E o adunare a mintii si a tutror puterilor sufletesti in Dumnezeu, o stapanire asupra miscarilor trupului. Omul nu mai e prada nenumaratelor miscari si tendinte centrifugale ale mintii, ale poftei si ale simturilor. Mintea si vointa si-au capatat fermitatea deplina de a nu mai putea fi atrase cu usurinta spre altceva decat spre Dumnezeu.

Si inca nici prin aceasta caracterizare nu s-a spus tot ce e pozitiv in starea de liniste nepatimasa a sufletului. Caci aceasta liniste si concentrare se datoreste faptului ca mintea, pofta si vointa au acum un obiect mai inalt de preocupare. Si curatirea de patimi sau nepatimirea tocmai de aceea se urmareste: pentru ca mintea eliberata de stapanirea patimilor sa se poata indrepta in liniste spre intelesurile mai inalte inrudite cu firea ei. Marcu Ascetul spune: " Mintea, sub inraurirea harului, implinind faptele virtutilor si apropiindu-se de cunoastere, putin mai simte din partea cea rea si neintelegatoare a sufletului. Caci cunostinta o rapeste la inaltime si o instraineaza de toate cele din lume. Curatenia din ei, subtirimea, sprinteneala si agerimea mintii lor, ca si nevointa lor, le curata mintea si o face stravezie, fiindca trupul li s-a uscat de preocuparea cu linistea si de multa petrecere in ea, si mintea lor sesizeaza usor si repede orice si vederea din ei ii conduce in toate". Cu cat mintea s-a eliberat de patimi pentru rastimpuri mai largi, adica le-a vestejit mai mult, cu atat inainteaza mai adanc in contemplarea si gustarea bunurilor dumnezeiesti si , pe masura ce inainteaza in aceasta contemplare, se vestejesc tot mai mult patimile. Aceasta e desavarsirea care nu are sfarsit. Efrem Sirul spune: "Cei curatiti de patimi, intinzandu-se fara saturare spre cel mai inalt loc, fac desavarsirea nedesavarsita, pentru ca bunurile vesnice nu au sfarsit. Ea e desavarsita in raport cu masura puterii omenesti, dar e nedesavarsita, ca una ce se depaseste pe sine prin adausurile de fiecare zi si se inalta mereu in urcusurile spre Dumnezeu".

Pr. D. Staniloae