Fotbalul atrage pentru că, în sine, este o reflectare, în plan sportiv,
a luptei pe care o are omul de dus pe pământul (gazonul?) suferinţei.
Ideea de competiţie este una originară. Satana i-a ispitit pe Adam şi pe
Eva să intre în competiţie cu Dumnezeu. Acum, nu ne mai putem întoarce
la Domnul decât biruind în... lupta cu diavolul!
Desfăşurarea, în această perioadă, a Cupei Mondiale
din Brazilia, este un bun prilej de a discuta, din perspectivă
creştină, despre un adevărat fenomen social, nu doar sportiv, precum
este fotbalul. La nivel naţional, dar şi la
nivel global, fotbalul nu este egalat, ca popularitate, de nici un alt
sport. El influenţează mase largi de oameni, de la copii la adulţi de
diferite profesii, bărbaţi sau femei. Asta poate şi pentru că fotbalul
este un soi de transpunere modernă a ideii de război. Naţiunile nu se
mai confruntă pe câmpul de luptă, ci pe stadioane. Indiferent de
întinderea teritoriului sau de numărul locuitorilor, pe teren intră tot
11 oameni, cu şanse egale de a câştiga. Iar "bătăliile"
duse pe teren pot crea legende şi eroi, precum în antichitate. Ca să nu
mai vorbim de revanşe luate în plan sportiv atunci când istoria sau
prezentul consemnează conflicte de ordin politic (a se vedea pasiunea
din jurul unor confruntări România-Ungaria sau Argentina-Anglia)...
Dincolo însă de cauzele popularităţii sale, cum se poate raporta
creştinul la acest sport? Este creştineşte a urmări meciuri de fotbal?
Dar a juca fotbal? Să încercăm câteva răspunsuri.
Mai întâi, să observăm că nu există o raportare unitară la acest fenomen. Există, la o extremă, mulţimea celor pentru care fotbalul este, practic, o religie. Echipa cu care simpatizează este, mai degrabă, un soi de sectă la care aderă. Fan-clubul
este partea instituţională a "religiei" lor, iar manifestările din
galerie sunt o exprimare în public a "cultului". Imnele şi scandările
ţin locul cântărilor şi citirilor din lăcaşurile de cult. Fanii pot
ajunge până la a idolatriza pe un jucător sau pe un antrenor. Unii devin
chiar "zei ai fotbalului", cum e numit, spre exemplu, argentinianul Diego Armando Maradona, în numele căruia s-a constituit chiar o "biserică maradoniană"
(cu un ritual de iniţiere care presupune să dai un gol cu mâna, precum a
făcut "idolul" lor în meciul de la Cupa Mondială cu Anglia, de acum 28
ani - a se vedea filmul lui Emir Kusturica,
intitulat chiar "Maradona"). În loc de icoane, aceşti exaltaţi au
fotografii sau postere cu echipa sau cu jucătorii preferaţi. Adversarul e
întotdeauna fluierat şi demonizat, putându-se ajunge chiar la
confruntări fizice cu fanii/adepţii acestuia. Blestemele sunt la ordinea
zilei sub forma unor cuvinte jignitoare la adresa oponenţilor. Invers,
cei "ai lor" sunt ridicaţi în slăvi,
indiferent de situaţie şi sunt susţinuţi chiar şi când este evident că
nu au dreptate. Extazul este atins la victorie, mai ales dacă asta
înseamnă câştigarea unei competiţii. Agonie este orice insucces. Ritmul
vieţii unor astfel de fani este dictat de succesiunea meciurilor. Până
şi familia este, cel mai adesea, pe locul doi... În mod evident, o
astfel de raportare la fotbal este una de nedorit, necreştinească. E,
dacă vreţi, un soi de idolatrie modernă.
Tot despre un soi de nefirească întrebuinţare a religiozităţii putem
vorbi şi în cazul celor care amestecă cele ale fotbalului cu cele de
natură spirituală. Să vedem câteva exemple:
Cutare stadion este un "templu al fotbalului". Victoria este pusă pe seama faptului că "azi Dumnezeu a fost brazilian (sau costarican sau ...)". Henţul prin care s-a dat gol a fost "mâna lui Dumnezeu". Zeiţa Fortuna nu a fost de partea Greciei. Messi este un... "Mesia al fotbalului". Portarul mexican Ochoa a avut "intervenţii providenţiale". Echipa S.U.A. a fost învinsă de cea a "dracilor roşii" (adică de Belgia). "Golul izbăvitor" a venit în minutul 90. Şi exemplele de astfel de comentarii, incompatibile cu viziunea creştină, pot continua.
Şi totuşi, chiar nu este fotbalul compatibil cu creştinismul? Mai întâi
aş constata că există, în lumea fotbalului, destul de multe persoane cu
viaţă creştină. Poate vi-l mai aduceţi aminte pe Anghel Iordănescu
când, la Cupa Mondială din 1994, a fost surprins de camerele de luat
vederi sărutând, înainte de meci, o iconiţă (şi avem multe motive să
credem că domnia sa chiar este o persoană credincioasă). Unii jucători
îşi fac cruce înainte de a intra în teren. Chiar dacă unii o fac din
superstiţie (precum cei ce-şi pun un fir de iarbă în sân), destul de
mulţi sunt cei care chiar au o viaţă creştină. Cel mai adesea, ei sunt
discreţi cu această credinţă a lor. Este cazul, spre exemplu, al lui Ionuţ Lupescu.
Acum aproximativ şapte ani, nu mică mi-a fost mirarea să-l văd, în timp
ce ieşeam din catedrala veche a Mitropoliei de la Iaşi, pe fostul
internaţional aşteptând să fie primit la spovedanie. De altfel, întreaga
echipă naţională a "generaţiei de aur" a primit, la un moment dat, binecuvântarea Patriarhului Teoctist,
iar echipa Greciei, după câştigarea titlului de campioană europeană, în
2004, a fost primită, în cadrul festivităţilor de la Atena, şi de Întâistătătorul Greciei de atunci, P.F. Hristodoulos.
Ce vreau să subliniez este că nu putem tăgădui că ar exista, în fotbal,
şi persoane cu viaţă creştină. Însă acestea, dacă au o credinţă
sănătoasă, autentică, nu tratează fotbalul decât ca pe un sport sau ca
pe o meserie, nicidecum acordându-i valenţe de nuanţă (para)religioasă.
Lăsându-l pe diavol în... offside!
Fotbalul atrage pentru că, în sine, este o reflectare, în plan sportiv,
a luptei pe care o are omul de dus pe pământul (gazonul?) suferinţei.
Ideea de competiţie este una originară. Satana i-a ispitit pe Adam şi pe
Eva să intre în competiţie cu Dumnezeu. Acum, nu ne mai putem întoarce
la Domnul decât biruind în... lupta cu diavolul!Această viaţă în care
putem câştiga Împărăţia cerurilor este asemănată de un mare sfânt al
Bisericii, Ambrozie, cu - ceea ce numim azi - un stadion: "Ce este lumea dacă nu o arenă plină de luptă?". Iar cel care câştigă această luptă primeşte "cununa vieţii"(Apoc. 2, 10). Spre lămurirea celui care este "atlet al lui Hristos" - în speţă ucenicul său, Timotei -, Apostolul Pavel vorbeşte tot în termenii competiţiilor sportive, arătând că, atunci "când se luptă cineva, la jocuri, nu ia cununa, dacă nu s-a luptat după regulile jocului"
(II Tim. 2,5). Şi în fotbal există reguli şi toate trebuie respectate
pentru ca un gol marcat să fie şi valabil. Pentru asta este însă nevoie
şi de fair-play din partea jucătorilor (onestitatea este o calitate creştină fundamentală).
Mântuirea nu se câştigă fără a trăi în comunitate cu ceilalţi (în
Biserică) şi având un îndrumător duhovnicesc. Tot aşa, un fotbalist are
nevoie de o echipă şi de un bun antrenor. Sf. Vasile cel Mare îndeamnă pe creştin "să se încredinţeze în mâinile unui om bogat în virtuţi" şi nu, "de dragul de a-ţi menaja trupul", să alegi pe unul care să fie la nivelul viciilor tale. În plan sportiv, acesta este un îndemn la autodepăşire. Şi ideea de adversar se regăseşte în viaţa creştină. Sf. Grigorie de Nyssa vorbeşte, în lucrarea "Despre desăvârşire", despre necesitatea confruntării: "Cum
ar mai putea fi numită o competiţie ca atare dacă nu ar exista
oponenţi? Dacă nu există adversar, atunci nu există nici cunună.
Victoria nu există prin ea însăşi fără ca să existe o parte înfrântă."
Iar adversarii creştinului sunt duhurile răutăţii, cu care ne este de
folos a ne confrunta, spre mântuire. Nu degeaba se spune: "ridică ispita şi nu mai este cine să se mântuiască".
Ca să rezişti la ispite, ai nevoie de post şi de rugăciune. Postul este
un soi de cantonament, ce are ca efect şi fortificarea trupului sau a
sufletului. Apelăm la post mai ales atunci când trecem prin încercări
mai grele (echivalentul competiţiilor, în plan sportiv). Dar contează ce
faci şi în afara posturilor, nu doar în post, după cum un alt principiu
creştin spune că "cel care se roagă numai când se face rugăciune, acela nu se roagă". Tot aşa contează şi viaţa extrasportivă a unui jucător de fotbal, nu doar ceea ce face în cantonament sau la antrenamente.
Sunt multe tactici pe care le poate adopta omul în lupta duhovnicească.
Una dintre ele este şi aceea de a nu se lăsa "înghesuit în propria
poartă", ci de a lăsa cumva pe diavol - folosind un termen fotbalistic
-, în offside (adică în afara jocului). Dacă
ştiu să fac, la timp, pasul spre Dumnezeu, diavolul nu mai are putere
asupra mea, devine cu totul neputincios atunci când eu nu-i mai fac
jocul, când nu intru, adică, în logica lui.
Cel ce doar stă pe margine şi chibiţează, nu este câştigat precum cel
ce joacă. Aşa şi creştinul: poate să citească despre luptele sfinţilor
sau să urmărească pe cei în viaţă cum se luptă cu ispitele, dar nu se
vor folosi cu nimic dacă nu vor lupta ei înşişi "lupta cea bună"
(II Tim. 4,7). În ultimă instanţă, nu contează neapărat dacă o echipă a
câştigat meciul sau o competiţie, ci dacă a luptat şi s-a autodepăşit
(algerienii au fost primiţi acasă ca nişte eroi, deşi au fost eliminaţi
în optimi de la acest Mondial). Şi în viaţa duhovnicească, important
este a lupta permanent, chiar şi dacă vei fi de zeci de ori pe zi învins
de diavoli. Un părinte a fost întrebat de cineva ce fac monahii, acolo,
în mănăstire, toată ziua. Răspunsul a fost: "Ce să facem, cădem şi ne ridicăm!" A lupta te face "ostaş al lui Hristos", a birui este a Domnului.
În concluzie, nu este ceva greşit în a juca fotbal. Chiar şi a urmări
un meci, în anumite limite, cu decenţă, nu este un lucru în contradicţie
cu statutul de creştin. Ideea de competiţie, cum am văzut, poate releva
omului semnificaţii de ordin spiritual. Necreştineşte este însă a fi
pătimaşi în toate acestea, a deveni agresivi sau idolatri. Şi asta este
valabil pentru orice lucrare sau activitate omenească, nu doar pentru
fotbal sau alte sporturi.
pr. Constantin Sturzu
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu