Filozofilor
sofisti le revine meritul de a fi pus pentru prima data problema
esentei moralitatii. Acestia au poposit insa la o solutie relativista si
individualista in raspunsul la aceasta problema, fiindca pentru acestia
legile, dreptul si principiile morale se fundamenteaza pe
conventional, pe traditie si pe bunul plac si ca, de aceea, acestea au o
valoare relativa. Ba sofistii devin chiar reprezentantii nihilismului
moral, caci ce inseamna altceva, cele ce spun ei, ca "ce este raul, daca
celui care l-a faptuit nu i se pare ca este rau" ? Constient de
pericolul mare pe care-l reprezentau sofistii cu acest nihilism moral
pentru comunitatea poporului grec, Socrate combate pe sofisti si face
indubitabil dovada ca stiinta notionala constituie singurul fundament
al faptei bune. A actiona drept si bine insemna la Socrate a actiona pe
temeiul intelegerii esentei virtutii, virtutea fiind inteleasa ca
imbinarea dintre stiinta despre ceea ce este bine si existenta.
Consecinta acestei conceptii etice a fost la Socrate afirmatia ca
"nimeni nu actioneaza de buna voie nedrept, ci numai din insuficienta
stiintei" despre ceea ce este bine si rau. Socrate afirma ideea ca
exista un bine care obliga general-valabil pe toti oamenii, indiferent
de parerile lor : este acel "Daimonion", ca glasul constiintei.
Platon
continua sa adanceasca aceasta idee socratica si astfel ajunge la
concluzia ca adevarata autonomie interioara, ca cel mai inalt bun al
vietii omului, acesta nu si-o poate castiga decat prin stiinta despre o
realitate suprasenzoriala, despre eterna Idee a Binelui, prin care
sufletul uman devine una cu Divinitatea, care este prototipul Frumusetii
si al Binelui. Cunoasterea acestei lumi
suprasenzoriale devine la Platon temeiul si tinta vietii morale. Sub
influenta eticii platonice omul nu mai priveste lumea concreta ca loc al
mantuirii sale si nici nu-l mai intereseaza desavarsirea lumii date,
ci ochiul filozofului se indreapta spre o minoritate de insi-filozofi,
care, reusind sa infranga interesele inferioare ale lumii, sesizeaza
Adevarul si Frumusetea pura. In etica platonica accentul cade pe o lume transcendenta si pe valorile acesteia.
Aristotel paraseste si in etica drumul trasat de marii sai inaintasi, un Socrate si Platon. El este si in etica un realist, caci el nu mai intreaba in etica despre ideea de bine, despre moralitate
ca ceva in sine si pentru sine si despre valabilitatea acesteia, ci pe
Aristotel il preocupa viata morala reala, moralitatea ca ceva faptic.
Etica aristotelica nu mai este indreptata spre cunoasterea unui ideal
vesnic si neschimbabil, ci inspre intelegerea binelui ce poate fi
realizat de catre oameni aici in aceasta lume, care sunt deosebiti dupa
sex, stare sociala, profesiune, popor si de aceea el este altfel pentru
barbat si altfel pentru femeie, pentru liber si pentru sclav. Pentru
Aristotel este de neinteles ceea ce platonicii vor sa spuna cu al lor
"bine in sine". Aristotel afirma ca chiar daca ar exista asa ceva, omul
nu ar putea sa-l sesizeze niciodata. Binele este dimpotriva in orice
arta si orice actiune ca scop al acestora : pentru medicina sanatatea, pentru arta razboiului victoria, pentru
economie bogatia etc. Masura acestora este, deci, folosul, caci scopul
omului nu este cunoasterea, ci fapta. Rostul eticii nu este "simpla
teorie", ca noi sa stim ce este virtutea, ci ca noi sa devenim oameni de
isprava. inteleptul, pentru a fi fericit, in afara de virtute mai are
nevoie si de un minimum de bunuri corporale.
Fundamentul
virtutii nu este asadar intelectul, ci facultatea de a dori. Desigur ca
si pentru Aristotel daruirea neprecupetita instinctelor si scopurilor
inferioare este ceva animalic, ce injoseste pe om. Omul trebuie sa duca o
viata virtuoasa, fiindca el si poate sa faca acest lucru, datorita
faptului ca este o fiinta rationala. Aristotel accentueaza si el ca
virtutea nu consta nici in bogatie, onoare sau alte bunuri materiale, ci
exclusiv in "activitatea virtuoasa sau rationala a sufletului".
Virtutea nu este data odata cu intelegerea, ci ratiunea trebuie sa
ordoneze nazuintele, afectele si instinctele din care urmeaza actiunile
umane. Virtutea este definita de Aristotel ca fiind aptitudinea
castigata prin exercitiu, asadar aptitudinea de a actiona intotdeauna
conform cu ratiunea, ceea ce inseamna la acest filozof a tine mereu calea de mijloc,
calea intre extreme. Virtutea este "o actiune de vointa facuta cu
precugetare si care consta in pastrarea drumului de mijloc, ales de
ratiune in mod liber, in urma unui discernamant".
Virtutea are deci trei insusiri fundamentale :
a) Virtutea este o actiune de vointa facuta cu precugetare, adica o actiune libera, precugetata;
b) Ea
consta in pastrarea drumului de mijloc, adica drumul intre doua
extreme, intre mult si prea putin, ce nu mai sunt virtuti si lipsuri
pentru om;
c) Virtutea pretinde un discernamant inainte
de savarsirea faptei. Asa de exemplu darnicia este virtutea ce tine
echilibrul intre a fi risipitor si a fi zgarcit; vitejia este linia de
mijloc intre indrazneala nebuneasca si lasitate ; dreptatea tine calea
de mijloc intre a savarsi nedreptatea si a suferi nedreptatea.
Aceasta
linie de mijloc - ce se confunda cu fapta morala - este nespus de greu
de fixat, de aceea Aristotel intelege sa lase toata povara aceasta pe
seama elitelor umanitatii, in seama inteleptilor, desavarsiti,
superiori. Asa se face ca atunci cand este pusa intrebarea care fapta
poate fi numita morala si pe care trebuie s-o implineasca fiecare
muritor, Aristotel raspunde scurt: "Priviti pe cei alesi ai genului
omenesc, pentru ca vazandu-i in mod nemijlocit, sa-i urmati".
In
Etica Nicomachiana Aristotel descrie pe omul superior in felul urmator :
"Omul superior este o personalitate, care traind in mijlocul vietii, nu
este nici timid, nici temerar ; care este
masurat in placeri ; care nu este nici incapatanat, nici slab ; care
este cu inima deschisa prieteneste catre lumea ce-1 inconjoara, fara sa
fie mandru, inaltandu-se pe sine ; care pretuieste valoarea bogatiei,
dar care nici nu-si leaga sufletul de ea, nici nu o risipeste ca un
usuratic ; care se supune de bunavoie legilor, dar care in anumite
cazuri concrete, cand ele nu sunt in acord cu constiinta sa, le
completeaza cu toata cuviinta; care nu dispretuieste buna parere a lumii
despre sine, dar nici nu o supraevalueaza ; care nu jubileaza in
fericire si in furtunile vietii nu da inapoi".
Toate
aceste virtuti ce sunt practicate in viata de toate zilele sunt numite
de Aristotel "virtuti etice" sau practice. Ele sunt dirijate de acea
parte a intelectului pe care Aristotel il numeste "nus patheticos",
asadar acea parte ce stapaneste activitatile influentate din exterior.
Mult mai superioare decat acestea sunt
activitatile intelectului, care isi au valoarea lor in ele insesi si pe
care Aristotel le numeste "virtuti diano-etice". Este vorba despre
activitatile artistice si -mai ales cele stiintifice. Sunt doua asemenea
virtuti: intelepciunea si desteptaciunea practica. Intelepciunea este
cea mai inalta dintre toate virtutile morale. Iar acea parte a ratiunii
umane care exercita aceasta activitate libera este numita de Aristotel
"nus poieticos".
Scopul
suprem al vietii virtuoase este fericirea sau "evdaimonia". Aceasta
fericire urmeaza sa fie sustinuta de sentimentul de placere, caci
"fericirea fara placere ar fi o vorba goala", de aceea binele suprem nu
poate fi gandit fara de placere, fiindca zice el "atunci ar fi posibil
ca cineva sa fie fericit fara ca totusi sa traiasca multumit". Fericirea
consta in sentimentul de placere ce urmeaza din fapta buna si
constiinta ca ratiunea stapaneste peste simturile inferioare. Cea mai
inalta placere este aceea produsa de activitatea libera a ratiunii,
asadar produsa de cea mai inalta virtute : intelepciunea. Cel mai bun
loz pe care si-l poate dori omul in aceasta lume este acela al
cercetatorului dupa adevar, al filozofului, care, refugiat in imparatia
bucuriilor pe care le naste activitatea ratiunii, se ridica deasupra
micimilor vietii terestre si ajunge la constiinta naturii si a menirii
sale divine. Dar si aceasta stare este dependenta de anumite situatii
externe, ca sanatatea corporala si spirituala a inteleptului, idee ce
tradeaza tendinta realista si relativista aristotelica. Binele si
virtutea nu mai sunt ca la Platon valori absolute, ci ele sunt ceva
relativ, dependente de raporturile si situatiile reale ale vietii.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu