„Dacă timpul ar fi singura formă de existenţă, învăluită din toate
părţile de moarte, atunci n-ai putea spera nimic cu adevărat. Căci
speranţele pentru scurte plăceri viitoare, care trec, nu merită acest
titlu. „Nu spera şi nu ai teamă” ar fi cel mai înţelept sfat ce s-ar
putea da omului. Anticipează moartea de acum, fă-te apatic faţă de
toate, dacă în curând nu ne aşteaptă altceva decât nimicul! Sau
îneacă-ţi gândurile acestea neplăcute în zgomotul petrecerii, în uitarea
ameţelii alcoolice şi în paroxismul simţurilor periferice dezlănţuite!
Dar nu, timpul nu e ultima realitate! Timpul e numai o fază a vieţii. E
faţa exterioară, faţa lumii căzute din regiunea trăirii spirituale.
Omul capabil de viaţă spirituală simte mai puţin timpul. Fiecare ştie
din experienţă că ceasurile fericite nu se observă când trec.
Dimpotrivă, suferinţele puternice se experiază ca timp foarte lung, mai
lung decât timpul matematic. Timpul se măsoară cu două măsuri: cu trăirea internă şi cu unitatea matematică, iar legătura dintre aceste două forme ale timpului este foarte laxă. O oră de timp matematic poate fi experiată uneori ca ceasuri întregi, iar alteori, ca un moment, sau
pur şi simplu nu se observă. Aceasta înseamnă că veşnicia străbate în
timp, invadează în el şi determină curgerea lui.”
(Fragment din: Pr. Dumitru Stăniloae, „Un an nou”, Telegraful Român, an LXXXIII, nr. 1, 1 ian. 1935, p.1)
doxologia.ro/notele-parintelui-staniloae/timpul-nu-e-ultima-realitate
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu