De la a încerca să „mistui” singură poverile de pe suflet atâta
timp cât nu eşti încă deprinsă cu lucrarea duhovnicească, până la
nădăjduirea în sine şi îngâmfare, nu este decât un pas.
Nehotărârea în fapte ne dă în vileag făţărnicia.
Bine faci rugându-te
lui Dumnezeu să te îndrume ce să faci, şi procedează aşa cum te îndeamnă
conştiinţa.
Dacă lucrurile nu vor ieşi aşa cum ar trebui, mustră-te pe
tine însăţi, dojeneşte-te, smereşte-ţi cugetul, şi nu vei suferi
vătămare. Părerea acelui „om evlavios” care spune că nu este bine să te
obişnuieşti să mărturiseşti tot ce-ţi apasă inima, ci trebuie s-o
deprinzi pe aceasta să „mistuie” singură, în sine, poverile, nu se
potriveşte cu poveţele Sfinţilor Părinţi, care sfătuiesc să nu ne
încredem în gândirea noastră, ci în gândirea celor sporiţi. Felul acesta
de viaţă este neapărat trebuincios celor care duc viaţă făptuitoare:
după ce se vor deprinde însă şi vor spori în lucrarea cu sfătuire, vor
putea să „mistuie” şi singuri greutăţile de pe inimă, mai ales când nu
au cui să le descopere; totuşi, şi aceştia se folosesc de învăţăturile
Părinteşti în privinţele unde au nedumeriri.
Iar de la a încerca să
„mistui” singură poverile de pe suflet atâta timp cât nu eşti încă
deprinsă cu lucrarea duhovnicească, până la nădăjduirea în sine şi
îngâmfare, nu este decât un pas. Poate că sunt unii nevoitori care fac
aceasta păstrând smerenia, însă aceştia sunt rari, iar ceea ce este rar,
nu poate fi calea de obşte.
(Sfântul Macarie de la Optina, Sfaturi pentru mireni, Editura Sophia, București, 2011, p. 28)
doxologia.ro/cuvant-de-folos/cum-sa-am-discernamant-viata
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu