Sfantul Maxim Marturisitorul - 1352

La 1352 de ani de la trecerea in vesnicie in 662, sarbatoriti in acest an 2014, in ziua de  13 august pomenim Mutarea Moastelor Sfantului Maxim Marturisitorul

III. COSMOLOGIA

1. Teoria logoi-lor

Cosmologia Sf Maxim este exprimata in mare parte in teoria sa referitoare la logoi, notiunea de logos ocupand in general un loc fundamental in gandirea sa si capatand aici o dezvoltare nemaiintalnita la Parintii greci.

Pentru Sf Maxim, logos-ul unei fapturi este principiul sau ratiunea sa fiintiala, ceea ce il defineste in mod fundamental, dar si scopul ei pentru care si exista. Pe scurt, ratiunea ei de a fi, in dublul sens de principiu si finalitate a fiintei sale. Pentru ca acest principiu si aceasta finalitate sunt in Dumnezeu, cuvantul logos are pentru Sf Maxim in primul rand un inteles duhovnicesc si nu se reduce la "logosul fizic", asa cum il intelegea Aristotel.

Aceasta este definitia principala a noriunii de logos, dar trebuie cunoscut faptul ca pentru Sf Maxim toate insusirile fapturilor, atat ale fiecaruia in parte, cat si comune unora dintre ele potrivt speciei sau genului, tin tot de logoi, si acesti logoi sunt totodata cei care guverneaza relatiile fapturilor intre ele si care, in general, asigura ordinea si coeziunea universului, atat in ceea ce priveste miscarea lui, cat si in ceea ce priveste latura lui stabila.

Unitatea suprema a acestor logoi se realizeaza in si prin Logos, Cuvantul lui Dumnezeu, Care este principiul si finalitatea tuturor logoilor. Logoii tuturor fapturilor au fost, intr-adevar, determinati cu totii de Dumnezeu in Logosul dumnezeiesc, Cuvantul lui Dumnezeu, mai inainte de toate veacurile si, asadar, inainte de a fi fost create fapturile; in EL sunt cuprinsi logoii din vesnicie si in EL subzista statornic, si prin ei toate cele create, mai inainte chiar de a veni la existenta, sunt cunoscute de Dumnezeu. Astfel , orice faptura, potrvit logosului sau propriu, exista potential in Dumnezeu mai inainte de a fi veacurile. Dar in mod real (in act) , potrivit aceluiasi logos, nu exista decat atunci cand Dumnezeu, in marea Sa intelepciune, a socotit ca e timpul sa o aduca la fiinta. Odata create potrivit acestui logos, tot potrivit aceluiasi logos Dumnezeu , prin pronia Sa, o tine in viata, ii actualizeaza potentialitatile si o conduce spre finalitatea ei, purtandu-i de grija, tot asa cum , prin judecata Sa, o mentine in deosebirea ei, care o distinge de toate celelalte fapturi.

Logoii fapturilor, chiar daca sunt in Dumnezeu si in jurul Lui, nu sunt totuna cu Dumnezeu. Sf Maxim nu numai ca subliniaza transcendenta radicala a Logosului in raport cu ei, dar afirma si ca ei insisi au fost pusi ca fundament de El. Altfel spus, ei nu sunt manifestari ale fiintei dumnezeiesti. Ei nu sunt nici Idei dumnezeiesti, in sensul platonician al termenului. Sf Maxim, urmand lui Pseudo- Dionisie, le numeste "voiri" dumnezeiesti, ceea ce inseamna mai ales ca ei sunt intiparirea in fapturi a vointei sau a intentiei dumnezeiesti cu privire la fiecare dintre ele si ca ei manifesta acest plan dumnezeuiesc in creatie. Denumindu-le astfel si raportand originea lor la "buna voire" a lui Dumnezeu, Sf Maxim le leaga clar de iconomia Sa, ca fiind de fapt o opera a vointei Sale, si se delimiteaza astfel net de o conceptie neoplatonica, care ar face din ele emanatii (sau productii necesare) ale fiintei dumnezeiesti, care, din acest motiv, ar fi conaturale cu Dumnezeu.

2. CREATIA

Dumnezeu este finalitatea in vederea careia toate fiintele exista, finalitate care nu este legata de nici un alt scop. In acest mod Sf Maxim afirma totala dependenta de Dumnezeu a creatiei si mai ales non-dependenta si absoluta transcendenta a lui Dumnezeu n raport cu ea. Exista un adevarat abis intre Necreat si creat, pe care Sf Maxim il exprima prin numerosi termeni, ca diferenta, distinctie/separare, distanta, interval. Asadar , nu in virtutea unei necesitati naturale, ci printr-o revarsare a bunatatii Sale. Dumnezeu a binevoit sa scoata fapturile din nefiinta, sa le intemeieze si sa li Se comunice, sa le dea fiinta si subzistenta.

Dumnezeu creaza fapturile prin propria Sa vointa - potrivit logilor lor pe care i-aconceput si care suntcuprinsi in El din vesnicie - la timpul potrivit fiecareia.

Singur Dumnezeu, Cel ce este mai presus de fiinta, este fara inceput, mai presus de orice conditionare de spatiu si timp, nemiscat, nenumit si nehotarnicit, infinit, desavarsit, existand in mod simplu si absolut.

Nici o faptura nu-si poate primi fiinta de la sine, si deci nici forma, nici materia din care e constituita nu pot fi necreate, infinite, eterne si nemiscate.

Orice faptura are, prin fiinta si prin nastere, un inceput. De aceea , orice faptura creata se situeaza intr-un timp si intr-un spatiu date, altfel spus este de la bun inceput conditionata in existenta sa de spatiu si timp.

Orice faptura creata raspunde pe deasupra si unui "cum"; ea nu este "simplu", ci "intr-un anumit mod", poseda anumite insusiri care o definesc si fac din ea o faptura circumscrisa, relativa, marginita. Orice faptura creata este, altfel spus, nedesavarsita, cu atat mai mult cu cat, neexistand mai inainte, ea vinela existenta si, asadar, are parte de devenire, mutare, schimbare, primind de la altcineva ceea ce-i lipseste.

Orice faptura creata este de asemenea supusa lui "cat", altfel spus, cantitatii. Fiecare faptura exista impreuna cu alte fapturi si este circumscrisa si marginita de ele.

Toate fapturile create au o durata, sunt supuse unei ordini care defineste relatia lor (mai ales cea de coexistenta) cu celelalte fapturi, ca si o anumita pozitie.

Orice faptura creata este in miscare de la venirea ei la existenta, ca una care nu-si are in ea insasi sfarsitul sau, pentru ca nu-si este siesi cauza (singur Dumnezeu, Care este fara cauza, Isi are in sine insusi sfarsitul, si asadar nu are ceva spre care sa Se miste, si este dec nemiscat); faptura creata trebuie de aceea sa se miste pewntru a se implini si desavarsi, adica pentru a ajunge la sfarsitul ei, care este in afara ei si transcendent, si care este totodata cauza ei, si anume Dumnezeu. Doar atunci cand a ajuns la sfarsitul sau, miscarea ei poate inceta (pentru ca nu mai are "nici unde, nici cum, nici spre ce sa fie miscata") si poate cunoaste stabilitatea care este totuna cu implinirea si desavarsirea sa. Aceasta conceptie, nascuta din critica origenismului, ocupa un loc central nu doar in metafizica si cosmologia Sf Maxim, ci si in invatatura sa duhovniceasca.

Miscarea care caracterizeaza orice natura creata este cea a puterii sale a carei lucrare sau energie tinde catre sfarsitul care-i este propriu. Din punctul de vedere al miscarii, nici o faptura nu este fara cauza; ci ea lucreaza prin cauza prin care si pentru care se afla in miscare. Nelucrand de la sine si nefiind miscate de la sine , fapturile create sunt patimtoare, si numai cand ajung la sfarsitul lor au parte de nepatimire, care este totodata nemiscare, stabilitate sau odihna. Acest sfarsit este Dumnezeu, sau mai exact "infinitatea din jurul lui dumnezeu" (adica energiile dumnezeiesti), Dumnezeu Insusi (adica ipseitatea sau fiinta Sa) ramanand mai presus de aceasta infinitate.

De notat faptul ca miscarea nu caracterizeaza doar fiecare fiinta in parte, ci intregul univers, potrivit uni proces de dilatare si de contractie.

Sf Maxim are asadar, o viziune profund dinamica despre universul intreg si despre fiecare dintre fapturile create, fiecare creatura si tot universul fiind concepute ca animate odata cu venirea lor la existenta de o miscrae care le indreapta spre Dumnezeu, pentru a-si afla in El implinirea.

Existenta fiecarei fiinte si timpul acestei existente sunt de aceea concepute ca o distanta si un interval care separa venirea ei la existenta de stabilitatea la care va ajunge atunci cand isi va afla in Dumnezeu sfarsitul si implinirea, si  pe care ea trebuie sa o strabata miscandu-se. Aceasta distanta si acest interval corespund celui de-al doilea termen al triadei genesis-kinesis-stasis, dar si celui de-al doilea termen al acestei triade alnaloge inceput-mijloc-sfarsit. In infinitatea la care omul trebuie sa ajunga dupa depasirea celor marginite, nu va mai fi interval: in stasis, diastasis va fi desfiintat.

Departe de a fi semnul unei caderi, cum cugetau origenistii pe linia platonismului si a neoplatonismului, miscarea este, asadar, un dar providential al lui Dumnezeu facut creaturilor Sale pentru a permite desavarsirea si implinirea lor; pentru fapturile inzestrate cu ratiune ea este totodata o cale de a -si pune in lucrare libertatea, distanta care le separa de Dumnezeu fiind pentru ele insusi spatiul de manifestare a libertatii si realizarii lor spirituale, altfel spus spatiul de actualizare voluntara, in existenta lor, a ceea ce potential este deja realizat in logosul firii lor.

Extrase din J. C. LARCHET