Trebuie încă să învățăm să ascultăm tăcerea lui Dumnezeu. Când întârzie
să ne răspundă, ceva important se întâmplă, așteaptă ceva de la noi, un
motiv există. Scrie Sfântul Nicolae al Ohridei: „Începe drumul tău, cu
frică de Dumnezeu, cu încredere deplină în Dumnezeu. Fiindcă să știi, și
cea mai ușoară cale, fără Dumnezeu, nu ține...”
Ieșiri din criza duhovnicească contemporană (V)
Pentru toată această criză pe care am descris-o mai sus, cine este
vinovat? Socotim că toți avem o parte de vină. În mod sigur unii au mai
multă vină. Scopul nostru totuși nu este să catalogăm vinile,
scoțându-ne pe noi înșine afară. Sfinții spun că toți suntem laolaltă
vinovați pentru tot ceea ce există rău. Deja ne-am referit la ieșiri din
criză. Este adevărat că a slăbit destul de mult cugetul luptător al
tuturor. Suntem atrași de ușurătate de știrile viclenei televiziuni, de
modă, de conjuncturi, de mediu, de opinia publică. Considerăm dictatura
televizorului destul de periculoasă. Concurența posturilor de
televiziune este astfel montată ca să treacă timpul și să se mărească
vizionarea ca să se dezmierde patimile, să se lingușească instinctele,
să fie trecute sub tăcere adevărurile. Firește, fiecare poate să-și
spună părerea lui, nu se poate totuși ca toate să fie drepte și în
același timp să fie expuse cu minciuni și insulte.
Nu se poate să nu existe valori obiective. Există o serioasă
degenerare a binelui obștesc și a sfințeniei. Au relativizat adevărurile
veșnice, a fost ocrotită căpătuirea și traiul bun bun, a fost
narcotizată familia, torpilată Biserca, și s-a creat astfel un gol
duhovnicesc, pe care se încearcă a-l acoperi cu distracția la îndemână
și care nu cu adevărata recreere. Hyperconsumul este o ieșire pentru
destui. Se înșeală omul contemporan când crede că schimbând locuința,
mașina, lucrul, soțul și orașul, se va schimba esențial și viața lui.
Reclama își bate joc de consumator, când îi făgăduiește o viață mai bună
cu o motoretă mai scumpă.
Astăzi locurile înalte le dețin nu întotdeauna cei vrednici și cei
educați, cei cu experiență și virtuoșii, ci ai noștri, norocoșii,
lingușitorii, descurcăreții, cei abili, neînsemnații. Poetul Andreas
Kalvos zice: „Libertatea cere virtute și curaj”. Libertatea se păstrează
cu jertfe și vitejie. Libertatea merge mână în mână cu frățietatea, și
dăruiește unire duhovnicească. Libertatea este darul bogat al lui
Dumnezeu. Relația noastră cu Dumnezeu este liberă. Tulburarea relației
cu Dumnezeu aduce păcatul. Consecința păcatului este robirea la patimi.
Cel pătimaș este neliber și să spună el cum este liber. Nesfințenia
stăpânește sufletul lui. Refuzul omului de astăzi a celei mai adânci
nevoi a sufletului lui pentru izbăvire și mântuire constituie tragedia
lui cea mai mare. O tragedie cu multe goluri lăuntrice care conduce mai
devreme sau mai târziu la impas, la situații fără ieșire, la nihilisme.
Nu este îngăduit să fie numai un vis al grecului modern fericirea
personală, neîntrerupta petrecere bună.
Din nefericire Europa este unită în primul rând tocmai pentru acest
vis. Faptul de a trăi unul pentru altul se aude ca o propovăduire a unor
vremuri demult trecute. În felul acesta Europa nu vrea să vorbească
despre rădăcinile ei creștine și Grecia despre ortodoxie. Lumescul din
biserica catolică l-a condus pe Nietzsche să spună că Dumnezeu a murit.
Și aici destui vorbesc despre moartea lui Dumnezeu. Se spune rău că
religiozitatea este un fenomen particular și nu un fapt al întregului
stat, care constituie o puternică bază culturală. Oricum nimeni nu
împiedică pe nimeni să nu creadă în Dumnezeu, ci o comunitate nu poate
să nu aibă unele principii religioase. Sunt greșite d acum înainte
împărțirile în oi și capre. Biserica nu are dușmani. Dar mulți sunt cei
care dușmănesc Biserica. Însuși Hristos ne-a învățat răbdarea. Va trebui
să fie citită din nou bine Evanghelia.
Fără Hristos, viața noastră ar fi fără bucurie, fără lumină și
temătoare. Nu pot să spun că viața creștină nu are luptă și neliniște.
Nu suntem creștini ca să o ducem bine. Faptul de a fi creștin astăzi
este o primejduire continuă, dar o frumoasă peripeție. Dacă mergem la
Biserică numai și numai ca să mulțumim lui Dumnezeu că o ducem bine
atunci facem din ortodoxie o religie oarecare. Scopul vieții noastre nu
este un progres material și o fericire lumească. Sfințenia cel mai
adesea înflorește în sărăcie, în lipsă, în boală, în faptul de a fi
condamnat, clevetit, în surghiun. Sfinții nu erau în mod special
avansați și fericiți. Să nu uităm nici acest lucru. Vorbim neîncetat de
politica venitului. Când vom vorbi și de o politică duhovnicească? Sau
de o contribuție socială duhovnicească? Omul trăiește cât iubește.
Se naște și altă întrebare: merită să mai vorbești sau e mai bine să
taci? Ce să mai spui când nu ești ascultat? Ce să spui, când socotești
că exiști numai dacă vorbești. Vorbești ca să fii recunoscut, ca să fii
cinstit, ca să fii admirat, ca să te impui. Atunci e mai bine să taci.
Totuși pentru ce să taci? Pentru că nu ai nimic important să spui sau
pentru că te temi? Și cuvântul, și tăcerea au vremea lor, cer
înțelepciune, cunoaștere, atenție, pregătire. Cuvintele de mai sus sunt
rodul unei tăceri îndelungate. O tăcere pe care am întrerupt-o ca să
vorbesc cu bunii vizitatori ai colibei noastre, a Sfântului Ioan Gură de
Aur, cel ce știa cu adevărat să vorbească. Închinătorii Sfântului Munte
caută adesea cuvântul bătrânilor. Nu le este de ajuns vechiul și
însemnatul cuvânt al slujirii dumnezeiești. Mă tem însă că ei caută să
afle pe cineva care să le confirme propriile lor idei, preferințele și
alegerile lor. Nu sunt cu adevărat deschiși spre dialog, să audă și
altceva decât vor ei să audă. În pofida acestui fapt, avem și poveștile
emoționante ale unor tineri pentru care pelerinajul în Sfântul Munte
le-a devenit o nouă etapă a vieții lor.
Trebuie încă să învățăm să ascultăm tăcerea lui Dumnezeu. Când
întârzie să ne răspundă, ceva important se întâmplă, așteaptă ceva de la
noi, un motiv există. Scrie Sfântul Nicolae al Ohridei: „Începe drumul
tău, cu frică de Dumnezeu, cu încredere deplină în Dumnezeu. Fiindcă să
știi, și cea mai ușoară cale, fără Dumnezeu, nu ține...”
(Moise Aghioritul, Pathoktonia[Omorârea patimilor], Ed. Εν πλω, Atena, 2011)
traducere şi adaptare: Laura Enache
doxologia.ro/cuvinte-duhovnicesti/cea-mai-usoara-cale-fara-dumnezeu-nu-tine
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu