Despre rânduiala cea după Dumnezeu (a vieţii) şi despre nevoinţa cea adevărată
Sfântul Grigorie de Nyssa
http://www.slideshare.net/moroshanu62/sf-grigorie-de-nyssa-despre-nevointa-cea-adevarata?from_search=1
Iar Apostolul, dându-şi multă sârguinţă şi nevoinţă ca ucenicii bine-credincioşi să-şi facă înaintarea spre desăvârşire, ba făcându-le vădită tuturor şi ţinta adevărului, zice: "Sfătuind pe tot omul şi învăţându-l întru toată înţelepciunea, ca să înfăţişăm pe tot omul desăvârşit în Hristos, spre ceea ce mă şi ostenesc nevoindu-mă" (Col. 1,28-29). Şi iarăşi se roagă ca cei ce s-au învrednicit de pecetea Duhului prin botez să primească creşterea până la vârsta duhovnicească prin dăruirea Duhului, zicând: "Drept aceea şi eu, auzind de credinţa voastră şi de dragostea ce o aveţi către toţi sfinţii, nu încetez rugându-mă pentru voi şi cerând ca Dumnezeul Domnului nostru Iisus Hristos, Tatăl slavei, să vă dea vouă duhul înţelepciunii şi al descoperirii întru cunoştinţa Lui, luminând ochii inimii voastre ca să ştiţi care este nădejdea chemării Lui şi care e bogăţia slavei moştenirii Lui întru sfinţi şi care este mărimea puterii Lui întru noi, cei care credem" (Ef. 1, 15-19).
Apoi, vorbind despre felul împărtăşirii Duhului, zice: "După lucrarea puterii Lui, pe care a lucrat-o în Hristos, sculîndu-L pe El din morţi? (Ef. 1, 19-20). El grăieşte prin acestea în chip curat despre împărtăşirea Duhului şi despre lucrarea Aceluia în cei ce se împărtăşesc de lucrarea Lui, "ca să luaţi, zice, şi voi în acelaşi chip adeverirea Lui". Apoi, mergând puţin mai departe se roagă cerând să vină asupra lor puterea Duhului: "Pentru aceea plec genunchii mei către Tatăl Domnului nostru Iisus Hristos, de la Care se numeşte toată părinţimea în cer şi pe pământ, ca să vă dea vouă, după bogăţia slavei Lui, să vă întăriţi întru putere prin Duhul Lui, întru omul cel dinlăuntru, ca să locuiască Hristos prin credinţă în inimile voastre, ca fiind înrădăcinaţi şi întemeiaţi întru dragoste, să puteţi cunoaşte împreună cu toţi sfinţii, care este lăţimea şi lungimea şi adâncimea şi înălţimea şi să cunoaşteţi dragostea lui Hristos, care covârşeşte toată cunoştinţa, ca să vă umpleţi de toată plinătatea lui Dumnezeu" (Ef. 3, 14-19). Dar şi în altă epistolă vorbeşte ucenicilor despre aceleaşi lucruri descoperindu-le vistieria Duhului şi îndemnându-i să se împărtăşească de ea: "Râvniţi darurile (harismele) duhovniceşti. Dar vă arăt vouă o cale încă şi mai înaltă. De-aş vorbi în limbile omeneşti şi în cele îngereşti, iar dragoste nu am, m-am făcut aramă sunătoare şi chimval răsunător. Şi de aş avea proorocie şi de aş cunoaşte tainele şi toată cunoştinţa, şi de aş avea credinţă încât să mut şi munţii, iar dragoste nu am, nimica nu sunt. Şi de aş împărţi toate cele ce le am şi mi-aş da trupul meu să ardă, iar dragoste nu am, nimic nu-mi foloseşte" (I Cor. 12, 31-13, 3). Iar care este câştigul dragostei şi care sunt vlăstarele acesteia, de ce lucruri îl desparte pe cel ce o are şi ce lucruri îi pricinuieşte aceluia, o arată limpede în aceasta: "Dragostea nu pizmuieşte, nu se semeţeşte, nu se trufeşte, nu se poartă cu necuviinţă, nu caută ale sale, nu se întărâtă, nu socoteşte răul, nu se bucură de nedreptate, ci se bucură de adevăr, toate le suferă, toate le crede, toate le nădăjduieşte, toate le rabdă. Dragostea niciodată nu cade" (I Cor. 13, 4-8). Foarte frumos zice: "Dragostea niciodată nu cade". Dar ce este aceasta? Chiar dacă ar dobândi cineva alte daruri (harisme), pe care le aduce Duhul (al limbilor îngereşti şi proorocia şi cunoştinţa şi harismele vindecărilor), dar nu s-ar izbăvi prin curăţie de patimile ce-l tulbură înăuntru, prin dragostea Duhului, şi n-ar primi în suflet acest leac desăvârşit al mântuirii, se află încă în frica de cădere, neavând dragostea care-l sprijineşte şi întăreşte în starea virtuţii.
Să nu-ţi închipui, deci, că având harul bogat şi îmbelşugat al Duhului, nu mai ai nevoie de nimic pentru desăvârşirea ce-ţi poate veni prin darurile Aceluia. Şi când vine la tine bogăţia darului, fă-te sărac cu cugetul, neîncrezându-te niciodată în tine şi aşteptând dragostea în suflet, ca pe o temelie a vistieriei harului, şi luptând cu orice patimă, până ce vei ajunge la vârful vieţuirii bine-credincioase, la care a ajuns apostolul şi la care urcă pe ucenici prin rugăciune şi învăţătură. Iar de pe acesta le arată celor ce-L iubesc pe Domnul prefacerea şi harul mai înalt la care au fost ridicaţi, spunând: "Căci nici tăierea împrejur nu este ceva, nici netăierea împrejur, ci făptura nouă. Şi câţi vor umbla după dreptarul acesta, pace peste ei şi milă peste Israelul lui Dumnezeu" (Gal. 6, 15-16). Şi iarăşi: "De este cineva în Hristos, e făptură nouă; cele vechi au trecut" (II Cor. 5, 14). Făptura nouă este dreptarul apostolic. Iar aceasta este ceea ce a lămurit în altă parte, zicând: "Ca să-şi înfăţişeze El însuşi Lui Biserica slăvită, neavând pată sau zbârcitură sau altceva din acestea, ci ca să fie sfântă şi fără prihană"(Ef. 5, 27). "Făptură nouă" a numit locuirea Sfântului Duh în sufletul curat şi neprihănit şi eliberat de toată răutatea, viclenia şi ruşinea. Căci, când va urî sufletul păcătuirea şi se va face casnic al lui Dumnezeu, după putere, prin vieţuirea întru virtute, şi va primi, după prefacerea vieţii, în sine harul Duhului, s-a făcut făptură nouă şi a fost zidit din nou. Tot aceasta o arată şi cuvintele: "Curăţiţi aluatul vechi ca să fiţi frământătură nouă" (I Cor. 5, 7); la fel: "Să prăznuim nu în aluatul cel vechi, ci întru azimile curăţiei şi ale adevărului" (I Cor. 5, 8).
Şi fiindcă ispititorul întinde sufletului curse de pretutindeni, înconjurându-l cu răutatea lui, iar puterea omenească e atât de mică, încât nu poate să-l biruiască pe acela prin ea însăşi, Apostolul ne cere să ne înarmăm mădularele cu armele cereşti; el ne porunceşte să îmbrăcăm platoşa dreptăţii, să ne încălţăm picioarele întru gătirea păcii, să ne încingem mijlocul cu adevărul, iar peste toate să luăm scutul credinţei, prin care, zice: "Vei putea stinge săgeţile aprinse ale celui rău" - iar săgeţile aprinse sînt patimile -; apoi ne îndeamnă să luăm coiful mântuirii şi sfânta sabie a Duhului - iar sfânta sabie numeşte cuvântul lui Dumnezeu întru putere (Ef. 6, 14-17), cu care înarmând dreapta sufletului, să respingem uneltirile vrăjmaşului. Iar cum să luăm aceste arme, află tot de la Apostolul care zice: "Prin toată rugăciunea şi cererea rugându-vă în toată vremea întru Duhul şi priveghind la aceasta întru toată stăruinţa şi cererea" (Ef. 6, 18). De aceea se şi roagă pentru toţi, zicând: "Harul Domnului nostru IisusHristos şi dragostea lui Dumnezeu Tatăl şi împărtăşirea Sfântului Duh să fie cu voi cu toţi" (IICor. 1, 13). Şi iarăşi: "Întreg duhul şi sufletul şi trupul vostru să se păzească fără prihană în ziua Domnului nostru Iisus Hristos" (I Tes. 5, 23).
Vezi câte chipuri de mântuire ţi-a arătat ţie, învăţându-te să tinzi spre o singură cale şi spre un singur scop, ca să fii creştin desăvârşit? Căci acesta este sfârşitul la care trebuie să ajungă iubitorii adevărului, prin credinţă tare şi nădejde neclintită, păşind bucuroşi întru nevoinţă şi cu toată hotărârea. Prin acestea se săvârşeşte cu uşurinţă drumul vieţii spre vârful cel mai înalt al ei. În ele atârnă toată proorocia şi legea. Iar poruncile care sunt? "Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta şi din tot sufletul tău şi din tot cugetul tău şi pe aproapele tău, ca pe tine însuţi" (Deut. 6, 5). Deci, ţinta vieţuirii bine-credincioase aceasta este. Pe aceasta ne-a predat-o Domnul şi apostolii, care au primit de la El cunoaşterea ei. Iar dacă am lungit cuvântul, dovedind-o prin mai multe mărturii, îngrijindu-ne mai mult de înfăţişarea adevărului decât de scurtarea celor spuse, să nu ne ia nimeni în nume de rău. Căci cei ce vor să-şi izbăvească sufletul de petele răutăţii trebuie să cunoască în chip drept vieţuirea cea înţeleaptă şi să ştie întocmai scopul acestei înţelepciuni (filosofii), ca, cunoscând osteneala călătoriei şi sfârşitul drumului, să arunce toţi îngâmfarea şi cugetarea semeaţă despre izbânzile lor şi, tăgăduindu-şi sufletul împreună cu viaţa, după porunca Scripturii (Mt. 10, 39), să privească spre singura bogăţie pe care a făgăduit-o Dumnezeu celor ce-L iubesc: spre cununa iubirii lui Hristos, Care cheamă la El pe toţi cei ce au primit să ia cu toată inima lupta pentru ea. Acestora le ajunge, ca merinde pentru călătoria unei astfel de vieţi, crucea lui Hristos. Purtând-o pe aceasta cu veselie şi cu bună nădejde, să urmeze Mântuitorului Dumnezeu, făcându-şi lege şi cale a vieţii iconomia Lui, precum a zis Apostolul: "Fiţi următori mie, precum şi eu, lui Hristos" (I Cor. 11, 1); şi iarăşi: "Prin răbdare alergăm în lupta ce ne stă înainte privind spre Căpetenia şi Desăvârşitorul credinţei, care, în locul bucuriei ce era pusă înaintea Lui, a răbdat crucea ruşinei şi,dispreţuind-o pe aceasta, s-a aşezat la dreapta lui Dumnezeu" (Evr. 1, 1-2).
Apoi, vorbind despre felul împărtăşirii Duhului, zice: "După lucrarea puterii Lui, pe care a lucrat-o în Hristos, sculîndu-L pe El din morţi? (Ef. 1, 19-20). El grăieşte prin acestea în chip curat despre împărtăşirea Duhului şi despre lucrarea Aceluia în cei ce se împărtăşesc de lucrarea Lui, "ca să luaţi, zice, şi voi în acelaşi chip adeverirea Lui". Apoi, mergând puţin mai departe se roagă cerând să vină asupra lor puterea Duhului: "Pentru aceea plec genunchii mei către Tatăl Domnului nostru Iisus Hristos, de la Care se numeşte toată părinţimea în cer şi pe pământ, ca să vă dea vouă, după bogăţia slavei Lui, să vă întăriţi întru putere prin Duhul Lui, întru omul cel dinlăuntru, ca să locuiască Hristos prin credinţă în inimile voastre, ca fiind înrădăcinaţi şi întemeiaţi întru dragoste, să puteţi cunoaşte împreună cu toţi sfinţii, care este lăţimea şi lungimea şi adâncimea şi înălţimea şi să cunoaşteţi dragostea lui Hristos, care covârşeşte toată cunoştinţa, ca să vă umpleţi de toată plinătatea lui Dumnezeu" (Ef. 3, 14-19). Dar şi în altă epistolă vorbeşte ucenicilor despre aceleaşi lucruri descoperindu-le vistieria Duhului şi îndemnându-i să se împărtăşească de ea: "Râvniţi darurile (harismele) duhovniceşti. Dar vă arăt vouă o cale încă şi mai înaltă. De-aş vorbi în limbile omeneşti şi în cele îngereşti, iar dragoste nu am, m-am făcut aramă sunătoare şi chimval răsunător. Şi de aş avea proorocie şi de aş cunoaşte tainele şi toată cunoştinţa, şi de aş avea credinţă încât să mut şi munţii, iar dragoste nu am, nimica nu sunt. Şi de aş împărţi toate cele ce le am şi mi-aş da trupul meu să ardă, iar dragoste nu am, nimic nu-mi foloseşte" (I Cor. 12, 31-13, 3). Iar care este câştigul dragostei şi care sunt vlăstarele acesteia, de ce lucruri îl desparte pe cel ce o are şi ce lucruri îi pricinuieşte aceluia, o arată limpede în aceasta: "Dragostea nu pizmuieşte, nu se semeţeşte, nu se trufeşte, nu se poartă cu necuviinţă, nu caută ale sale, nu se întărâtă, nu socoteşte răul, nu se bucură de nedreptate, ci se bucură de adevăr, toate le suferă, toate le crede, toate le nădăjduieşte, toate le rabdă. Dragostea niciodată nu cade" (I Cor. 13, 4-8). Foarte frumos zice: "Dragostea niciodată nu cade". Dar ce este aceasta? Chiar dacă ar dobândi cineva alte daruri (harisme), pe care le aduce Duhul (al limbilor îngereşti şi proorocia şi cunoştinţa şi harismele vindecărilor), dar nu s-ar izbăvi prin curăţie de patimile ce-l tulbură înăuntru, prin dragostea Duhului, şi n-ar primi în suflet acest leac desăvârşit al mântuirii, se află încă în frica de cădere, neavând dragostea care-l sprijineşte şi întăreşte în starea virtuţii.
Să nu-ţi închipui, deci, că având harul bogat şi îmbelşugat al Duhului, nu mai ai nevoie de nimic pentru desăvârşirea ce-ţi poate veni prin darurile Aceluia. Şi când vine la tine bogăţia darului, fă-te sărac cu cugetul, neîncrezându-te niciodată în tine şi aşteptând dragostea în suflet, ca pe o temelie a vistieriei harului, şi luptând cu orice patimă, până ce vei ajunge la vârful vieţuirii bine-credincioase, la care a ajuns apostolul şi la care urcă pe ucenici prin rugăciune şi învăţătură. Iar de pe acesta le arată celor ce-L iubesc pe Domnul prefacerea şi harul mai înalt la care au fost ridicaţi, spunând: "Căci nici tăierea împrejur nu este ceva, nici netăierea împrejur, ci făptura nouă. Şi câţi vor umbla după dreptarul acesta, pace peste ei şi milă peste Israelul lui Dumnezeu" (Gal. 6, 15-16). Şi iarăşi: "De este cineva în Hristos, e făptură nouă; cele vechi au trecut" (II Cor. 5, 14). Făptura nouă este dreptarul apostolic. Iar aceasta este ceea ce a lămurit în altă parte, zicând: "Ca să-şi înfăţişeze El însuşi Lui Biserica slăvită, neavând pată sau zbârcitură sau altceva din acestea, ci ca să fie sfântă şi fără prihană"(Ef. 5, 27). "Făptură nouă" a numit locuirea Sfântului Duh în sufletul curat şi neprihănit şi eliberat de toată răutatea, viclenia şi ruşinea. Căci, când va urî sufletul păcătuirea şi se va face casnic al lui Dumnezeu, după putere, prin vieţuirea întru virtute, şi va primi, după prefacerea vieţii, în sine harul Duhului, s-a făcut făptură nouă şi a fost zidit din nou. Tot aceasta o arată şi cuvintele: "Curăţiţi aluatul vechi ca să fiţi frământătură nouă" (I Cor. 5, 7); la fel: "Să prăznuim nu în aluatul cel vechi, ci întru azimile curăţiei şi ale adevărului" (I Cor. 5, 8).
Şi fiindcă ispititorul întinde sufletului curse de pretutindeni, înconjurându-l cu răutatea lui, iar puterea omenească e atât de mică, încât nu poate să-l biruiască pe acela prin ea însăşi, Apostolul ne cere să ne înarmăm mădularele cu armele cereşti; el ne porunceşte să îmbrăcăm platoşa dreptăţii, să ne încălţăm picioarele întru gătirea păcii, să ne încingem mijlocul cu adevărul, iar peste toate să luăm scutul credinţei, prin care, zice: "Vei putea stinge săgeţile aprinse ale celui rău" - iar săgeţile aprinse sînt patimile -; apoi ne îndeamnă să luăm coiful mântuirii şi sfânta sabie a Duhului - iar sfânta sabie numeşte cuvântul lui Dumnezeu întru putere (Ef. 6, 14-17), cu care înarmând dreapta sufletului, să respingem uneltirile vrăjmaşului. Iar cum să luăm aceste arme, află tot de la Apostolul care zice: "Prin toată rugăciunea şi cererea rugându-vă în toată vremea întru Duhul şi priveghind la aceasta întru toată stăruinţa şi cererea" (Ef. 6, 18). De aceea se şi roagă pentru toţi, zicând: "Harul Domnului nostru IisusHristos şi dragostea lui Dumnezeu Tatăl şi împărtăşirea Sfântului Duh să fie cu voi cu toţi" (IICor. 1, 13). Şi iarăşi: "Întreg duhul şi sufletul şi trupul vostru să se păzească fără prihană în ziua Domnului nostru Iisus Hristos" (I Tes. 5, 23).
Vezi câte chipuri de mântuire ţi-a arătat ţie, învăţându-te să tinzi spre o singură cale şi spre un singur scop, ca să fii creştin desăvârşit? Căci acesta este sfârşitul la care trebuie să ajungă iubitorii adevărului, prin credinţă tare şi nădejde neclintită, păşind bucuroşi întru nevoinţă şi cu toată hotărârea. Prin acestea se săvârşeşte cu uşurinţă drumul vieţii spre vârful cel mai înalt al ei. În ele atârnă toată proorocia şi legea. Iar poruncile care sunt? "Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta şi din tot sufletul tău şi din tot cugetul tău şi pe aproapele tău, ca pe tine însuţi" (Deut. 6, 5). Deci, ţinta vieţuirii bine-credincioase aceasta este. Pe aceasta ne-a predat-o Domnul şi apostolii, care au primit de la El cunoaşterea ei. Iar dacă am lungit cuvântul, dovedind-o prin mai multe mărturii, îngrijindu-ne mai mult de înfăţişarea adevărului decât de scurtarea celor spuse, să nu ne ia nimeni în nume de rău. Căci cei ce vor să-şi izbăvească sufletul de petele răutăţii trebuie să cunoască în chip drept vieţuirea cea înţeleaptă şi să ştie întocmai scopul acestei înţelepciuni (filosofii), ca, cunoscând osteneala călătoriei şi sfârşitul drumului, să arunce toţi îngâmfarea şi cugetarea semeaţă despre izbânzile lor şi, tăgăduindu-şi sufletul împreună cu viaţa, după porunca Scripturii (Mt. 10, 39), să privească spre singura bogăţie pe care a făgăduit-o Dumnezeu celor ce-L iubesc: spre cununa iubirii lui Hristos, Care cheamă la El pe toţi cei ce au primit să ia cu toată inima lupta pentru ea. Acestora le ajunge, ca merinde pentru călătoria unei astfel de vieţi, crucea lui Hristos. Purtând-o pe aceasta cu veselie şi cu bună nădejde, să urmeze Mântuitorului Dumnezeu, făcându-şi lege şi cale a vieţii iconomia Lui, precum a zis Apostolul: "Fiţi următori mie, precum şi eu, lui Hristos" (I Cor. 11, 1); şi iarăşi: "Prin răbdare alergăm în lupta ce ne stă înainte privind spre Căpetenia şi Desăvârşitorul credinţei, care, în locul bucuriei ce era pusă înaintea Lui, a răbdat crucea ruşinei şi,dispreţuind-o pe aceasta, s-a aşezat la dreapta lui Dumnezeu" (Evr. 1, 1-2).
Scriere publicată în volumul 29 al col. PSB editată de EIBMBOR, în anul 1982
Ediţie digitală APOLOGETICUM 2005
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu