Despre rânduiala cea după Dumnezeu (a vieţii) şi despre nevoinţa cea adevărată
Sfântul Grigorie de Nyssa
Iar despre părţile virtuţii, pe care adică trebuie să o socotim mai mare şi să o îngrijim înaintea altora, nu se poate vorbi. Căci se ţin la un loc, având aceeaşi cinste, şi conduc pe cei ce se folosesc de ele, spre vârf, întărindu-se unele pe altele. Simplitatea se dă pe sine ascultării, iar ascultarea, credinţei; aceasta, nădejdii, iar nădejdea,dreptăţii; aceasta, slujirii, iar slujirea, smereniei. Iar de la aceasta luând putere blândeţea,aceasta îşi arată rodul în bucurie; iar bucuria, în dragoste şi dragostea, în rugăciune. Şi aşa, atârnând unele de altele şi ţinându-l atârnat pe cel ce le are, îl urcă spre vârful celui dorit, precum, dimpotrivă, viclenia îi coboară pe prietenii ei, prin părţile ei proprii, spre ultima răutate. Dar trebuie să stăruim cel mai mult în rugăciune. Căci aceasta este ca un vârf al virtuţii. Prin ea cerem şi celelalte virtuţi de la Dumnezeu, cu care comunică şi se uneşte, prin sfinţenie tainică şi prin lucrare duhovnicească şi prin simţire negrăită, cel ce stăruie în rugăciune. Căci cel ce a luat prin aceasta Duhul ca ajutor şi călăuzitor arde de dragostea Domnului şi se înfierbântă de dorul Lui, nefiind săturare de rugăciune, ci pururea arzând de dragostea Celui bun şi hrănind sufletul cu avânt, precum s-a spus: "Cei ce mă mănâncă pe mine vor flămânzi iarăşi, şi cei ce mă beau pe mine vor înseta iarăşi" (Înţ. Sir. 24, 23). Şi în altă parte: "Dat-ai veselie în inima mea" (Ps. 4, 7). Iar Domnul zice: "Împărăţia cerurilor este înlăuntrul vostru" (Lc. 17, 21). Dar care este împărăţia de care zice că este în lăuntrul nostru? Care alta, dacă nu veselia care vine de sus, prin Duhul, în sufletele noastre? Căci aceasta este ca un chip şi ca o arvună şi ca un semn al vieţuirii veşnice, de care se vor bucura sufletele sfinţilor în veacul pe care-l aşteptăm. Deci Domnul ne mângâie prin lucrarea Duhului în orice necaz, prin aceea că ne mântuieşte şi ne împărtăşeşte de bunătăţile duhovniceşti şi de darurile (harismele) Sale. Căci El e "Cel ce ne mângâie pe noi întru tot necazul nostru, ca să putem şi noi mângâia pe cei ce sunt întru tot necazul" (II Cor. 1, 4); şi: "Inima mea şi trupul meu s-au bucurat de Dumnezeul meu cel viu" (Ps. 61, 6). Toate acestea arată prin ghicituri veselia şi mângâierea. Odată ce s-a arătat, deci, care este scopul vieţuirii binecredincioase, pe care se cuvine să-l urmărească cei ce şi-au ales viaţa de Dumnezeu iubitoare, şi care este curăţia sufletului şi sălăşluirea Duhului prin înaintarea în fapte bune, fiecare dintre voi să se predea pe sine, pregătindu-şi sufletul în felul arătat şi umplându-l de dragostea dumnezeiască, rugăciunilor şi posturilor, potrivit voii Lui, aducându-şi aminte de Cel ce ne-a îndemnat: "Neîncetat rugaţi-vă" (I Tes. 5, 17) şi "stăruind în rugăciune" (Rom. 12, 12), şi de făgăduinţa Domnului, în care zice: "Cu cît mai mult nu va face Dumnezeu izbăvire celor ce strigă către El noaptea şi ziua"(Lc. 18, 6-7) şi: "Zicea şi o pildă că se cade a ne ruga totdeauna şi a nu ne lenevi" (Lc. 18,1).
Iar că sârguinţa în rugăciune ne hărăzeşte lucruri mari şi-L sălăşluieşte şi pe Duhul în suflete, o arată limpede Apostolul prin cele ce ne îndeamnă zicând: "Prin toată rugăciunea şi cererea rugându-vă în toată vremea întru Duhul şi întru aceasta priveghind întru toată stăruinţa şi cererea" (Ef. 6, 18). Drept aceea, dacă vreunul dintre fraţi se predă pe sine acestei părţi a virtuţilor, adică rugăciunii, bună comoară îşi agoniseşte şi iubeşte cea mai mare avuţie. Numai să o facă aceasta fiecare cu conştiinţă încordată şi dreaptă, nerătăcind în nici o parte de bunăvoie cu cugetarea, nici ca unul ce are de împlinit fără de voie o îndatorire din nevoie, ci împlinind o cerinţă a dragostei şi un dor al sufletului şi arătând tuturor roadele stăruinţei. Se cade însă ca şi ceilalţi să dea o vreme acestei părţi şi să se bucure împreună (cu aceia) de stăruirea în rugăciune, ca să se facă şi ei părtaşi de roadele cele bune, ca unii ce s-au făcut părtaşi de împreuna-îndulcire de aceeaşi vieţuire. Dar va da şi Domnul însuşi celor ce se roagă chipul cum trebuie să se roage, după spusa: "Cel ce dă rugăciune celui ce se roagă" (IRegi 2, 8). Drept aceea cel ce stăruie în rugăciune se cade să ceară şi să ştie să se nevoiască în această luptă cu multă sârguinţă şi cu toată puterea pentru un lucru aşa de mare. Căci marile biruinţe au nevoie de multe osteneli, pentru că răutatea întinde curse mai ales acestora, născocind de pretutindeni şi umblând împrejur şi căutând să pună piedici sârguinţei. De aci, somnul şi îngreunarea trupului şi a sufletului, moleşeala, trândăvia, descurajarea, nerăbdarea şi celelalte patimi şi lucrări, prin care se pierde sufletul, fiind răpit cu vreo parte a lui şi rostogolit spre vrăjmaşul lui.
Deci se cade a pune sufletului, ca pe un cârmaci înţelept, gândul care nici o clipă nu lasă cugetarea să ia aminte la tulburările aduse de duhul cel rău, nici nu se lasă dus încoace şi încolo de valurile lui, ci priveşte îndată spre limanul de sus şi predă sufletul nevătămat lui Dumnezeu, Care i l-a încredinţat şi îl cere. Căci nu a cădea în genunchi şi a lua chipul celor aflaţi în rugăciune, în vreme ce cugetarea rătăceşte în afară, e sârguinţa şi fapta bineplăcută Scripturii, ci predarea întregului suflet împreună cu trupul rugăciunii, odată cu lepădarea oricărei nepăsări a gândurilor şi oricărui cuget nedrept. Iar întâistătătorii se cuvine să ajute unuia ca acesta şi prin toată sârguinţa şi sfătuirea să hrănească dorinţa celui ce se roagă faţă de scopul lui şi să curăţe sufletul lui. Căci rodul virtuţilor celor ce se roagă astfel, arătându-se celor împreună-vieţuitori, se face folositor nu numai celui înaintat, ci şi celor ce sînt încă prunci şi au nevoie de învăţătură, mângâindu-i pe ei şi îndemnându-i să urmeze celor pe care-i văd. Iar rodul rugăciunii curate este simplitatea, dragostea, smerita cugetare, stăruinţa şi cele asemenea, pe care osteneala celui ce se sârguieşte cu rugăciunea le odrăsleşte în viaţă înaintea rodurilor veşnice. Rugăciunea se înfrumuseţează cu aceste roduri, iar când e lipsită de ele, osteneala ei este zadarnică.
Şi nu numai rugăciunea, ci şi toată calea vieţuirii înţelepte (a filosofiei) care aduce această odrăslire a dreptăţii este o cale adevărată şi duce spre scopul cel drept. Iar cea care e lipsită de acestea rămâne un nume gol, care se aseamănă cu fecioarele nebune cărora le-a lipsit la vremea de trebuinţă untdelemnul pentru cămara de nuntă. Căci nu aveau în suflete lumina, sau rodul virtuţii, nici sfeşnicul Duhului în cugetare. Pentru aceea le-a şi numit pedrept cuvânt, Scriptura, nebune, virtutea din ele stingându-se înainte de sosirea Mirelui; şi de aceea au fost lăsate, nenorocitele, în afara cămării de nuntă. Căci nu li s-a socotit sârguinţa fecioriei, neavând lucrarea Duhului. Şi pe bună dreptate. Căci la ce foloseşte lucrarea viei, dacă nu se arată roadele pentru care a răbdat lucrătorul viei osteneală? La ce foloseşte postul şi rugăciunea şi privegherea, dacă lipseşte pacea, bucuria, dragostea şi celelalte roduri ale Duhului, pe care le înşiră Apostolul? (Gal. 5, 22-23).
Căci cel îndrăgit de bucuria de sus rabdă toată osteneala de dragul acesteia, prin care se atrage Duhul; şi, împărtăşindu-se de harul Lui, rodeşte şi se bucură cu veselie de lucrarea viei (de rodul ei), pe care a lucrat-o harul Duhului, întru smerita lui cugetare şi în împlinirea faptelor.
Se cuvine deci să se rabde ostenelile rugăciunii şi ale postului şi ale celorlalte fapte cu multă plăcere, dragoste şi nădejde, iar florile şi roadele ostenelilor să se creadă că sunt lucrări ale Duhului. Căci dacă socoteşte cineva că acestea (florile şi roadele) şi totul trebuie să se pună pe seama ostenelilor, în locul acelor roade nepătate îi odrăsleşte unuia ca acesta trufia şi închipuirea de sine; iar aceste patimi, odrăslind în sufletele celor uşuratici ca o putreziciune, strică şi pierd sufletele.
Scriere publicată în volumul 29 al col. PSB editată de EIBMBOR, în anul 1982
Ediţie digitală APOLOGETICUM 2005
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu