http://www.pemptousia.ro/2012/11/mistagogia-sfantului-maxim-marturisitorul-o-noua-traducere-partea-2/
— Închiderea uşilor şi intrarea sfintelor taine, sărutarea dumnezeiască şi rostirea cu glas tare a simbolului credinţei arată la modul general trecerea celor sensibile şi manifestarea celor inteligibile, noua învăţătură a tainei dumnezeieşti privitoare la noi, acordul, unanimitatea, iubirea şi identitatea care vor fi ale tuturor faţă de toţi, faţă de ei înşişi şi faţă de Dumnezeu, precum şi mulţumirea pentru modurile în care am fost mântuiţi; iar la modul particular arată: pentru cei credincioşi progresul lor de la credinţa simplă la învăţătura, iniţierea, unanimitatea şi buna‑cinstire în dogme — cel dintâi lucru îl arată închiderea uşilor, al doilea intrarea sfintelor, al treilea sărutarea, iar al patrulea rostirea cu glas tare a simbolului —; pentru cei făptuitori [practici] mutarea lor de la făptuire [acţiune practică] la contemplare după ce şi‑au închis simţurile şi au ajuns afară din trup şi din lume[25] prin respingerea lucrărilor acestora din urmă, urcuşul de la modul [de comportare al] poruncilor la raţiunea lor, familiaritatea de înrudire şi unirea poruncilor însele potrivit raţiunilor proprii lor cu puterile sufletului, precum şi deprinderea aptă spre mulţumirea teologhisitoare; iar pentru cei cunoscători [gnostici] [arată] trecerea de la contemplarea naturală la înţelegerea [intuiţia] simplă a celor înţelese cu mintea [inteligibile], prin care nicidecum nu mai urmăresc Cuvântul dumnezeiesc şi de negrăit prin simţire sau ceva din cele ce apar, [mai arată] unirea puterilor sufletului cu sufletul însuşi, precum şi simplitatea care cuprinde în chip unitar în minte raţiunea Providenţei divine.
— Slăvirea/doxologia sfinţitoare a Trisaghionului cântată neîncetat de sfinţii îngeri înseamnă la modul general egala conduită, purtare şi armonie a dumnezeieştii doxologii care se va face în veacul viitor în acelaşi timp şi acelaşi loc între puterile cereşti şi cele pământeşti, când trupul oamenilor a fost făcut nemuritor prin înviere şi nu mai împovărează sufletul prin stricăciune/coruptibilitate, nici nu mai este împovărat, ci prin schimbarea lui în nestricăciune/incoruptibilitate a luat putere şi aptitudine de primire a venirii/prezenţei lui Dumnezeu; iar la modul particular înseamnă: pentru cei credincioşi întrecerea lor teologhisitoare în credinţă cu îngerii; pentru cei făptuitori [practici] strălucirea egală cu îngerii pe cât este cu putinţă oamenilor în viaţă şi frumoasa tensiune a imnologiei teologhisitoare; iar pentru cei cunoscători [gnostici] înţelegerile [intuiţiile], laudele şi mişcările veşnice privitoare la Dumnezeire, egale cu îngerii pe cât este cu putinţă oamenilor.
— Iar fericita chemare a marelui Dumnezeu şi Tată, rostirea cu glas tare a lui „Unul Sfânt” şi a celor următoare şi împărtăşirea sfintelor şi de viaţă făcătoarelor Taine arată înfierea, unirea şi familiaritatea, asemănarea dumnezeiască şi îndumnezeirea noastră care vor fi pentru toate şi pentru toţi cei vrednici din pricina bunătăţii Dumnezeului nostru, prin care Dumnezeu Însuşi va fi în chip asemănător toate în toţi [cf. 1 Co 15, 28] cei mântuiţi strălucind după cauză ca o frumuseţe arhetipală în cei ce strălucesc în chip asemănător cu El după har prin virtute şi cunoaştere.
Robi, tocmiţi şi fii
Credincioşi, virtuoşi şi cunoscători [gnostici], îi numea pe cei introduşi, înaintaţi şi desăvârşiţi, adică pe robi, pe tocmiţii cu plată şi pe fii[26], cele trei ordine [taxeis] ale celor ce se mântuiesc[27]:
— fiindcă robi credincioşi sunt cei care împlinesc poruncile stăpânului şi lucrează cu bunăvoinţă pentru cele încredinţate de frica ameninţărilor;
— tocmiţi cu plată sunt cei care de dorul celor făgăduite poartă cu răbdare greutatea zilei şi arşiţa ei [cf. Mt 20, 12] — adică necazul pus în şi legat de viaţa aceasta din osânda protopărintelui, precum şi încercările pentru virtute din ea [această viaţă] — şi care schimbă în chip înţelept printr‑o voinţă [gnomē] spontană viaţa pentru viaţă, adică viaţa de faţă pentru cea viitoare;
— iar fii sunt cei care nu se separă nicicând de Dumnezeu, nu de frica ameninţărilor, nici de dragul celor făgăduite, ci printr‑un mod de purtare şi o deprindere a înclinaţiei şi dispoziţiei sufletului prin voinţă [gnomē] spre bine, potrivit acelui fiu căruia i s‑a zis: „Copile, tu totdeauna eşti cu mine şi toate ale mele sunt ale tale” [Lc 15, 31], şi care sunt, pe cât e cu putinţă, prin îndumnezeirea în har ceea ce Dumnezeu este şi e crezut că este prin natură şi cauză.
Sursa: Diac. Ioan I. Ică Jr., De la Dionisie Areopagitul la Simeon al Tesalonicului – integrala comentariilor liturgice bizantine. Studii şi texte, Editura Deisis. Sibiu 2012, p. 177-245
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu