III. Explicări ale Sinaxei liturgice
1. Explicarea generală — riturile Sinaxei şi etapele Economiei mântuirii
8. Al căror lucruri sunt simboluri întâia Intrare a sfintei Sinaxe şi cele celebrate după ea[1]
După expunerea succintă a celor spuse de fericitul bătrân[2] cu privire la contemplările sfintei biserici, cuvântul nostru vine să facă, pe cât îi e cu putinţă, încă şi mai succintă istorisirea [diēgēsis] privitoare la sfânta Sinaxă.
Aşadar, acela învăţa că prima Intrare în sfânta biserică a arhiereului pentru sfânta Sinaxă poartă o întipărire şi o icoană a primei Veniri [Parusii] în lume prin trup a Fiului lui Dumnezeu şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos; [venire] prin care eliberând şi răscumpărând firea oamenilor înrobită stricăciunii/coruperii, vândută de ea însăşi morţii prin păcat şi supusă în chip tiranic de diavolul împărăţiei lui, şi dând înapoi El, Cel nevinovat şi fără de păcat, toată datoria pentru ea ca un vinovat, a readus‑o din nou la harul dintru început al Împărăţiei, dându‑Se preţ de răscumpărare şi schimb pentru noi pe Sine Însuşi[3] şi dându‑ne drept leac vindecător şi de mântuire lumii în locul patimilor noastre făcătoare de stricăciune/corupere Pătimirea Sa făcătoare de viaţă.
După care venire, urcarea Lui la cer şi reaşezarea Sa pe tronul cel mai presus de ceruri sunt întipărite în mod simbolic de intrarea arhiereului în sanctuar şi urcarea lui pe tronul din sanctuar [arhieresc].
9. Ce lucru arată intrarea poporului în sfânta biserică a lui Dumnezeu[4]
Intrarea poporului în biserică făcută împreună cu ierarhul, spunea fericitul bătrân, însemnează întoarcerea necredincioşilor de la neştiinţă şi rătăcire la recunoaşterea lui Dumnezeu şi mutarea credincioşilor de la răutate şi ignoranţă la virtute şi cunoaştere. Căci intrarea în biserică arată nu numai întoarcerea necredincioşilor la adevăratul şi singurul Dumnezeu [cf. In 17, 3], ci şi îndreptarea prin pocăinţă a fiecăruia dintre noi care credem, dar nesocotim poruncile Domnului printr‑o conduită neînfrânată şi o viaţă indecentă. Fiindcă despre orice om — fie el ucigaş, fie adulter, fie hoţ, fie mândru, fie trufaş, fie ocărâtor [cf. Rm 1, 30], fie lacom, fie iubitor de argint, fie bârfitor, fie ranchiunos, fie mânat uşor spre irascibilitate şi furie, fie defăimător, fie vorbitor de rău, fie şoptitor, fie uşor purtat spre invidie, fie beţiv şi, simplu spus, ca să nu lungesc cuvântul pomenind toate felurile de rău —, despre oricine care, ţinut fiind de o răutate oarecare, încetează după aceea de bunăvoie să se mai lase ţinut de ea prin deprinderi şi să o mai lucreze cu intenţie şi îşi schimbă viaţa spre mai bine, alegând virtutea în locul răutăţii, trebuie să se înţeleagă şi să se spună că intră la modul propriu şi cu adevărat împreună cu Hristos, Dumnezeul şi Arhiereul, în virtute care înţeleasă figurat [tropikōs] este o biserică.
10. Ce lucruri simbolizează citirile dumnezeieşti[5]
Iar dumnezeieştile citiri ale preasfintelor cărţi, spunea învăţătorul, sugerează voinţele şi sfaturile dumnezeieşti şi fericite ale Preasfântului Dumnezeu, prin care fiecare din noi primim, proporţional cu puterea aflată în el, principiile celor pe care le avem de făptuit[6] şi învăţăm legile luptelor dumnezeieşti şi fericite, după care luptându‑ne ne învrednicim de cununile biruinţelor [cf. 2 Tim 2, 5; 1 Co 9, 25] demne de Împărăţia lui Hristos.
11. Ce lucruri simbolizează cântările dumnezeieşti[7]
Farmecul duhovnicesc al dumnezeieştilor cântări, spunea el, arată plăcerea care revelează cele dumnezeieşti, şi care, pe de o parte, pune în mişcare din nou sufletele spre îndrăgostirea [erota] curată şi fericită de Dumnezeu, iar, pe de altă parte, le trezeşte încă şi mai mult spre ura păcatului.
12. Ce înseamnă adresările de pace[8]
Prin adresările de pace făcute la fiecare citire înăuntru, din sanctuar, la porunca arhiereului, preciza înţeleptul acela, se arată aprobările dumnezeieşti aduse prin sfinţii îngeri, şi prin care Dumnezeu pune hotar luptelor celor ce se luptă după lege pentru adevăr cu puterile potrivnice, desfăcând încăierările nevăzute şi dând pace prin abolirea trupului [cf. Rm 6, 6], dând în schimbul ostenelilor pentru virtute harul nepătimirii, pentru ca, lăsând războirea, să‑şi mute puterile sufletului spre cultivarea [agricultura] duhovnicească, adică spre lucrarea virtuţilor, prin care au rupt hoardele duhurilor rele, avându‑L drept general care luptă cu ei şi risipeşte maşinaţiile cele cu anevoie de desfăcut ale diavolului pe Dumnezeu şi Cuvântul.
Primă explicare particulară
13. Ce simbolizează la modul particular, pentru fiecare, citirea sfintei Evanghelii şi riturile tainice celebrate după ea[9]
Îndată după acestea ordinea sacră [hiera diataxis] a sfintei Biserici a legiuit să se facă citirea sfintei Evanghelii, care la modul particular [idikōs] introduce relele pătimiri suferite de către cei sârguitori pentru Cuvântul. După care venind la ei din cer ca un arhiereu Cuvântul contemplării cunoscătoare, face să sfârşească ca o lume sensibilă cugetul cărnii [cf. Rm 8, 6–7], îndepărtând ca pe nişte catehumeni gândurile lor care se apleacă încă spre pământ şi înălţându‑i prin închiderea uşilor şi intrarea sfintelor taine spre privirea la cele inteligibile, iar pe cei care şi‑au închis simţirile de la cuvinte şi lucruri, şi au ajuns în afara cărnii şi a lumii[10], îi învaţă cele de negrăit. Aceasta după ce mai întâi au fost adunaţi prin sărutare cu ei înşişi şi cu El, iar în schimbul multei Sale binefaceri care li s‑a făcut I‑au adus cu recunoştinţă numai mărturisirea de mulţumire pentru mântuirea lor, pe care o sugerează dumnezeiescul Simbol al credinţei. După care, făcându‑i prin cântarea de trei ori „Sfânt” număraţi împreună cu îngerii şi dăruindu‑le aceeaşi ştiinţă a teologhisirii sfinţitoare cu aceia, îi aduce la Dumnezeu şi Tatăl înfiaţi în Duhul prin rugăciunea prin care au fost făcuţi vrednici să‑L cheme pe Dumnezeu „Tată”. şi de aici, iarăşi, pe cei ce au ajuns cu ştiinţă la capătul tuturor raţiunilor celor ce sunt îi aduce în chip de necunoscut prin „Unul Sfânt” şi cele următoare la Unimea [Monada] de necunoscut, fiind îndumnezeiţi prin har şi făcuţi asemenea cu ea potrivit participării prin identitatea indivizibilă cu Ea după putinţă
Sursa: Diac. Ioan I. Ică Jr., De la Dionisie Areopagitul la Simeon al Tesalonicului – integrala comentariilor liturgice bizantine. Studii şi texte, Editura Deisis. Sibiu 2012, p. 177-245
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu