http://www.pemptousia.ro/2012/11/mistagogia-sfantului-maxim-marturisitorul-o-noua-traducere-partea-2/
Altă pareneză — Sinaxa şi comportamentul: manifestări ale înfierii dumnezeieşti
Să nu lipsim aşadar de la sfânta biserică a lui Dumnezeu, care cuprinde în ordinea sfântă a dumnezeieştilor simboluri ale celor celebrate în ea atâtea taine ale mântuirii noastre, prin care făcându‑l pe fiecare dintre noi să aibă potrivit lui Hristos şi proporţional cu sine însuşi o conduită frumoasă, aduce la manifestare făcut desăvârşit potrivit lui Hristos darul înfierii dat prin sfântul Botez în Duhul Sfânt.
Dar cu toată puterea şi sârguinţa să ne înfăţişăm pe noi înşine vrednici de harurile dumnezeieşti bineplăcând lui Dumnezeu prin fapte bune, nepetrecând ca „păgânii care nu‑L cunosc pe Dumnezeu” „în patima poftei” [1 Tes 4, 6. 5], ci, precum spune sfântul Apostol [Pavel], „omorând membrele cele de pe pământ: desfrânarea, necurăţia, patima, pofta cea rea şi lăcomia, care este o închinare la idoli, şi pentru care toate vine mânia lui Dumnezeu [Col 3, 5–7] peste fiii neascultării [Ef 5, 69]”, toată mânia şi furia, vorbirea de ruşine şi minciuna [Col 3, 8] şi, scurt spus, lepădând tot „omul vechi cel stricat în poftele amăgirii [Ef 4, 22] împreună cu faptele lui [Col 3, 9] şi poftele lui [Ef 4, 22], să umblăm în chip vrednic de Dumnezeu, Care ne‑a chemat la Împărăţia şi slava Sa [1 Tes 2, 12], îmbrăcând îndurarea milei, bunătatea, smerita‑cugetare, blândeţea, îndelunga‑răbdare, îngăduindu‑ne unii pe alţii în iubire şi iertând unii altora, dacă are cineva vreo pricină cu cineva, precum şi Hristos ne‑a iertat nouă, şi, peste toate, să păstrăm legătura desăvârşirii, iubirea şi pacea, la care am şi fost chemaţi într‑un singur corp [cf. Col 3, 12–15]” şi, ca să vorbesc scurt, „îmbrăcând omul nou înnoit spre recunoaştere după chipul Celui ce l‑a făcut” [Col 3, 10]. Căci trăind astfel, vom putea ajunge la sfârşitul făgăduinţelor dumnezeieşti şi ne vom putea umple cu bună nădejde „de recunoaşterea voii Lui în toată înţelepciunea şi priceperea duhovnicească, aducând roade în tot lucrul bun şi crescând în recunoaşterea Domnului, întăriţi fiind cu toată puterea slavei Lui spre toată zidirea şi îndelunga‑răbdare, mulţumind cu bucurie Tatălui Care ne‑a făcut destoinici de o părticică a moştenirii sfinţilor în lumină” [Col 1, 9–12].
Dovada înfierii: dispoziţia faţă de cei săraci
Iar dovada limpede a acestui har este codispoziţia [syndiathesis] voluntară prin bunăvoinţă faţă de cei de un neam cu noi, a cărei operă e faptul de a ni‑l face propriu/familiar după putinţă ca pe un Dumnezeu pe orice om care are lipsă de ajutorul nostru şi a nu‑l lăsa nebăgat în seamă şi fără purtare de grijă, ci de a arăta vie cu fapta [în act] prin sârguinţa [spoudē] cuvenită dispoziţia care este în noi faţă de Dumnezeu şi aproapele, „căci fapta e dovada dispoziţiei”[28]. Fiindcă nimic nu e în stare să ducă atât de uşor şi la dreptate, şi la îndumnezeire [theōsin], ca să zic aşa, şi la apropierea de Dumnezeu ca mila sufletului [hōs eleos psychēs] care oferă cu plăcere şi bucurie celor lipsiţi.
Săracul dumnezeu şi Dumnezeul sărac — baza filantropiei
Căci dacă Însuşi Cuvântul l‑a arătat dumnezeu pe cel lipsit care suferă/pătimeşte frumos [lipsurile lui], fiindcă spune: „Întrucât aţi făcut unuia dintre aceştia mai mici, Mie Mi‑aţi făcut” [Mt 25, 40–41], iar cel ce spune aceasta e Dumnezeu, cu atât mai mult îl va arăta cu adevărat dumnezeu prin har şi participare pe cel ce poate să facă binele şi îl face, ca pe unul care şi‑a luat asupra sa prin bună imitare lucrarea/activitatea şi însuşirea facerii de bine proprie Lui[29]. şi dacă săracul e dumnezeu din pricina pogorârii lui Dumnezeu[30], Care a sărăcit pentru noi şi primeşte în El Însuşi cu compătimire pătimirile/suferinţele fiecăruia până la „sfârşitul veacului” [Mt 28, 20] pătimind/suferind pururea din pricina bunătăţii în chip tainic, adică mai mult, în chip proporţional cu pătimirea/suferinţa din fiecare, atunci pe drept cuvânt va fi dumnezeu şi cel care din pricina filantropiei [iubirii de oameni][31] tămăduieşte prin el însuşi în chip cuvenit lui Dumnezeu printr‑o imitare a lui Dumnezeu pătimirile/suferinţele celor ce pătimesc/suferă şi care se arată având prin dispoziţie aceeaşi putere cu Dumnezeu proporţional cu purtarea sa de grijă [pronia] salvatoare. Aşadar cine va fi atât de lent şi cu anevoie de mişcat spre virtute, încât să nu‑şi dorească o Dumnezeire cu un preţ atât de bun şi a cărei agonisire e atât de uşor de cumpărat şi lesnicioasă?
Neuitarea de virtuţile proprii
Iar străjuitoare sigură şi neprădată şi cale uşoară spre mântuire, fără de care, pe cât socot, într‑adevăr cel care are bune nu va păstra în chip nevătămat nici unul din cele bune ale sale, este acţionarea celor ale sale sau acţionarea celor proprii [autopragia eit’oun idiopragia], prin care învăţând să privim şi să reflectăm numai la noi înşine, ne eliberăm de paguba deşartă pe care o avem de la alţii. Căci dacă vom învăţa să ne privim şi să ne cercetăm numai pe noi înşine, nicicând nu ne vom năpusti asupra lucrurilor celorlalţi, oricare ar fi ele, cunoscând că există un singur Judecător înţelept şi drept, Dumnezeu, Care judecă cu înţelepciune şi dreptate toate câte se fac, potrivit raţiunii după care s‑au făcut, iar nu după modul în care au apărut; căci pe acesta din urmă l‑ar putea judeca în chip nedesluşit şi oamenii care privesc la cele care apar, dar în jurul său negreşit nu este nici adevărul, nici raţiunea celor ce se fac. Dumnezeu însă, Care vede mişcarea care nu apare a sufletului, pornirea lui nevăzută, raţiunea potrivit căreia este pus în mişcare sufletul şi scopul acestei raţiuni, adică sfârşitul premeditat al oricărui lucru, judecă drept, cum spuneam, toate cele făptuite de oameni. Lucru pe care de ne vom sârgui să‑l realizăm ne vom mărgini pe noi înşine la noi înşine neparazitând cele din afară, nu vom lăsa nici ochiul să vadă, nici urechea să audă, nici limba să grăiască cele ale altora, dacă e cu putinţă în chip desăvârşit; iar dacă nu, atunci să le îngăduim să lucreze cu compătimire, iar nu cu împătimire faţă de acestea, ca să vadă, să audă şi să grăiască spre câştigul nostru şi numai cât i se pare cuvenit raţiunii divine care le ţine în frâu. Căci nimic nu alunecă mai uşor spre păcat ca aceste organe atunci când nu au ca pedagog raţiunea şi, iarăşi, nimic nu e mai gata spre mântuire decât acestea, atunci când raţiunea le ordonează, ritmează şi le mână spre cele ce are nevoie şi vrea ea.
Să nu fim, aşadar, cu nepăsare în a asculta după putere pe Dumnezeu, Care ne cheamă la viaţa veşnică şi un sfârşit fericit prin lucrarea poruncilor Sale dumnezeieşti şi mântuitoare, „ca să luăm milă şi să aflăm har la bună vreme” [Evr 4, 16], căci, „harul”, zice dumnezeiescul Apostol, e „cu toţi care iubesc pe Domnul nostru întru nestricăciune/incoruptibilitate” [Ef 6, 24], cu alte cuvinte cu cei ce iubesc pe Domnul nostru cu nestricăciunea/incoruptibilitatea virtuţii şi cu gravitatea curată şi nefăţarnică a vieţii, sau, mai limpede spus, care iubesc pe Domnul făcând voile Lui şi nestricând/necorupând nici una din poruncile Lui.
Sursa: Diac. Ioan I. Ică Jr., De la Dionisie Areopagitul la Simeon al Tesalonicului – integrala comentariilor liturgice bizantine. Studii şi texte, Editura Deisis. Sibiu 2012, p. 177-245
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu