Despre rânduiala cea după Dumnezeu (a vieţii) şi despre nevoinţa cea adevărată
Sfântul Grigorie de Nyssa
Căci teamă să ne fie ca, nu cumva mândrindu-ne cu darurile cele de la Duhul şi luând prilej de la vreo izbândire întru cele ale virtuţii, să ne trufim în cuget, înainte de a ajunge la sfârşitul celor nădăjduite, şi aşa să ne oprim din pornirea noastră, făcând nefolositoare şi osteneala de mai înainte prin îngâmfare şi arătându-ne nevrednici de desăvârşirea spre care ne atrage harul Duhului. Drept aceea se cuvine să nu slăbim nicicând încordarea ostenelii, nici să ieşim din nevoinţele ce ne stau în faţă, nici să privim înapoi la vreo faptă însemnată pe care am fi săvârşit-o, ci, uitând de acelea şi întinzându-ne spre ceea ce ne stă înainte, cum zice Apostolul(Filip. 3, 13), şi zdrobindu-ne inima cu grijile ostenelilor, să avem dorinţa de dreptate mereu nesăturată. Flămânzind şi însetând numai de aceasta, să căutăm să ajungem la desăvârşire, socotindu-ne smeriţi şi săraci, ca unii ce suntem departe de cele făgăduite şi mult depărtaţi de dragostea desăvârşită a lui Hristos. Căci cel ce o doreşte pe aceasta şi priveşte spre făgăduinţa de sus nu încetează nici a posti, nici a priveghea, nici a se sârgui pentru altceva ce ţine de virtute, mândrindu-se cu izbânzile de mai înainte, ci, fiind plin de dorul dumnezeiesc şi privind cu încordare spre Cel ce-l cheamă, orice nevoinţă ar împlini spre dobândirea Lui o socoteşte drept un lucru mic şi nevrednic de încununare. El se străduieşte până la sfârşitul vieţii acesteia, adăugând osteneli la osteneli şi virtuţi la virtuţi, până ce se va face cinstit în faţa lui Dumnezeu, prin fapte, nesocotindu-se în conştiinţă că s-a făcut pe sine vrednic de Dumnezeu. Căci aceasta e cea mai mare izbândă a înţelepciunii (a filosofiei), ca fiind cineva mare prin fapte, să se smerească cu inima şi să nu se încreadă în vieţuirea sa, aruncând la pământ închipuirea de sine prin frica de Dumnezeu, ca să se bucure de făgăduinţă pe măsura în care s-a îndrăgit de ea prin credinţă, nu pe măsura în care a lucrat pentru ea ostenindu-se. Dar e nevoie de mare credinţă şi nădejde pentru a primi răsplată pe măsura acesteia şi nu pe măsura ostenelilor. Iar temelia credinţei este sărăcia şi dragostea nemăsurată către Dumnezeu.
Socotesc că s-a vorbit destul despre cei ce şi-au ales să vieţuiască cu înţelepciune(filosofie) în cele ce-i duc la ţinta nădăjduită. De aceea, trebuie să adăugăm la cele spuse, cum trebuie să vieţuiască unii ca aceştia la un loc, ce osteneli trebuie să iubească, cum trebuie să alerge unii cu alţii până ce vor ajunge la cetatea de sus. Cel ce nu preţuieşte în chip curat cele preţuite ale vieţii şi părăseşte pe cei înrudiţi trebuie ca, dispreţuind toată slava de jos şi iubind cinstea cerească, să se unească duhovniceşte cu fraţii din viaţă, ca să tăgăduiască odată cu viaţa şi sufletul său. Iar tăgăduirea sufletului stă în a nu căuta să-şi slujească nicidecum voia sa, sau mai degrabă, în loc să împlinească voia sa, să dorească a împlini cuvântul netrecător al lui Dumnezeu şi a se folosi de acesta ca de un bun cârmaci, care călăuzeşte obştea întreagă a frăţiei, ţinută într-un gând, spre limanul voii lui Dumnezeu. Apoi mai trebuie să aibă voia să nu socotească nimic al său deosebit de ceea ce e de obşte, afară de haina care acoperă trupul. Căci dacă nu are nimic din acestea, ci e gol de grija vieţii de sine, va fi slujitor al trebuinţelor de obşte şi va împlini cu toată inima, cu plăcere şi cu nădejde, ceea ce se porunceşte de întâistătători şi ca un rob simplu şi plin de bunăvoinţă al lui Hristos, cumpărat pentru trebuinţele de obşte ale fraţilor. Căci aceasta o voieşte şi o porunceşte şi Domnul zicând: "Cel ce voieşte să fie între voi întâiul şi mare, să fie cel mai de pe urmă şi sluga tuturor" (Mc. 9, 35; 10, 43-44; Mt. 20, 26-27; 23, 11). Deci se cuvine ca slujirea făcută oamenilor să fie fără plată şi să nu aducă celui ce slujeşte cinstire, nici slavă, ca să nu se arate cel ce o săvârşeşte ca vrând să placă oamenilor, cum s-a scris (Ef. 6, 6), dându-şi în faţa ochilor chipul slujirii; nici să slujească oamenilor (ca oameni), ci ca Domnului însuşi. Se cuvine a păşi astfel pe calea acoperită de necazuri. Căci cel ce-şi supune grumazul pe această cale, cu toată inima, jugului lui Dumnezeu şi-l poartă cu plăcere până la sfârşit, e dus spre sfârşitul desăvârşit cu bună nădejde. Deci se cuvine să se supună tuturor şi să slujească fraţilor ca şi când ar avea de plătit fiecăruia o datorie, adunând în suflet grijile pentru toţi şi împlinind iubirea datorată. Dar se cuvine ca şi întâistătătorii acestei cete duhovniceşti, privind la mărimea grijiilor de ei şi cugetând la răutatea ce întinde curse credinţei, să se nevoiască cu vrednicie în supravegherea lor, neînălţându-şi gândul spre stăpânire. Căci e o primejdie în această slujbă; şi unii socotind că sînt întâistătători ai altora şi că au să-i îndrumeze spre viaţa cerească s-au pierdut pe ei înşişi, fiind amăgiţi, fără să-şi dea seama, de cugetul lor. Deci se cuvine ca întâistătătorii să se ostenească în supravegherea lor mai mult decât ceilalţi şi să aibă un cuget mai smerit decât cei conduşi şi să-şi înfăţişeze viaţa lor ca chip de slujire fraţilor, socotind că au pe cei încredinţaţi lor ca pe o vistierie dată lor în grijă, de Dumnezeu. Căci dacă vor fi aşa, unind tot mai strâns sfinţita obşte prin slujire şi vor da la arătare învăţătura după trebuinţa fiecăruia, ca fiecare să-şi păzească rânduiala cuvenită, dar în ascuns, în cugetare, vor păstra, prin credinţă, smerita cugetare, ca nişte slujitori binevoitori, îşi vor lua lor, printr-o astfel de vieţuire, o mare răsplată. Drept aceea, îngrijiţi de ei, ca nişte povăţuitori (pedagogi) blânzi, ca de nişte copii plăpânzi care v-au fost încredinţaţi de părinţii lor. Căci aceia, privind la deprinderile copiilor, unuia îi dau lovituri, altuia sfaturi, altuia laude, altuia altceva, nefăcându-le nimic, nici spre mulţumirea, nici din ura proprie, ci cum se potriveşte stării şi cum o cere purtarea copilului, ca să-l facă râvnitor şi cinstit în viaţa aceasta. Deci şi voi se cuvine ca, lepădând toată ura şi toată mândria împotriva fraţilor, să potriviţi cuvântul după puterea şi voia fiecăruia: pe unul ceartă-l, pe altul sfătuieşte-l, pe al treilea mângâie-l, dându-i doftoria ca un doctor bun, după trebuinţa fiecăruia. Căci acesta privind spre boli, unuia îi dă o doftorie mai blândă, altuia una mai tare, nepurtându-se cu ură faţă de nici unul din cei ce au nevoie de tămăduire, ci potrivindu-şi meşteşugul după suflete şi trupuri. Iar tu, ţine seama de trebuinţa stării fiecăruia, ca, învăţând bine sufletul ucenicului care caută la tine, să aduci Tatălui strălucita lui virtute, făcându-l moştenitor vrednic al darului Aceluia. De vă veţi purta aşa unii faţă de alţii, cei ce conduceţi şi cei ce vă folosiţi de ei ca învăţători, unii ascultând cu bucurie de cei ce vă poruncesc, ceilalţi călăuzind cu plăcere pe fraţi spre desăvârşire, şi de vă întreceţi în cinstiri unii faţă de alţii, veţi trăi pe pământ viaţa îngerilor. Să nu se vadă deci între voi pe pământ nici o trufie, ci simplitate şi bună înţelegere şi starea de suflet nevicleană să unească obştea voastră. Să se convingă pe sine fiecare că nu e mai prejos numai de fratele cu care împreună-vieţuieşte, ci şi de tot omul. Căci cunoscând aceasta, va fi cu adevărat ucenic al lui Hristos. Pentru că "cel ce se înalţă pe sine se va smeri",precum a zis Mântuitorul, "şi cel ce se smereşte pe sine se va înălţa" (Lc. 14, 11; 18, 14; Mt.23, 12) şi: "Cel ce voieşte să fie între voi întâiul, să fie cel de pe urmă şi să fie tuturor slujitor, precum Fiul Omului n-a venit să I se slujească, ci să slujească şi să-Şi dea sufletul Său răscumpărare pentru mulţi" (Mc. 9, 35; 10, 45; Mt. 20, 28). Iar Apostolul zice: "Că nu ne propovăduim pe noi înşine, ci pe Domnul Iisus Hristos, iar noi suntem slujitori ai voştri pentru Iisus" (II Cor. 4, 5). Cunoscând deci roadele smereniei şi paguba trufiei, urmaţi Stăpânului iubindu-vă unii pe alţii şi nu vă temeţi nici de moarte, nici de pedeapsă în a face bine unii altora. Ci pe drumul pe care a umblat între noi Dumnezeu, pe acesta umblaţi şi voi spre El într-un trup şi un suflet, înaintând spre chemarea de sus, iubind pe Dumnezeu şi unii pe alţii. Căci dragostea şi frica de Dumnezeu este întâia împlinire a legii.
Scriere publicată în volumul 29 al col. PSB editată de EIBMBOR, în anul 1982
Ediţie digitală APOLOGETICUM 2005
Ediţie digitală APOLOGETICUM 2005
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu