2. Altă explicare particulară — riturile Sinaxei şi urcuşul sufletului cunoscător călăuzit de Logosul divin
22. Cum şi în ce mod prin cele spuse se contemplă la modul particular şi starea îndumnezeitoare şi desăvârşitoare a sufletului înţeles în el însuşi
Haideţi aşadar acum ca, trecând cu cale şi în ordine prin aceleaşi lucruri, să contemplăm din nou aceleaşi lucruri şi cu referire la sufletul cunoscător [peri psychēs gnōstikēs] şi să nu împiedicăm mintea care doreşte şi vrea să urce puţin, după putere, sub călăuzirea lui Dumnezeu, prin raţiune cu evlavie spre o contemplare mai înaltă, să observe şi să înţeleagă cum anume dumnezeieştile aşezăminte ale Bisericii duc sufletul spre desăvârşirea lui printr‑o cunoaştere adevărată şi activă.
23. Că prima intrare a sfintei adunări e simbol al virtuţilor din suflet
Priveşte, aşadar, cu ochii minţii tu, care te‑ai făcut îndrăgostit autentic [gnēsios erastēs] de fericita înţelepciune a lui Hristos,
— cum la prima intrare a sfintei Sinaxe sufletul vine, după cum stă scris: „Haideţi, femei care veniţi de la vedere/privelişte [theas]!” [Is 27, 11], de la rătăcirea şi tulburarea din afară[20], adică de la rătăcirea cu privirea în forma şi aspectul lucrurilor sensibile — fiindcă aceasta nu este dacă vorbim adevărul o contemplare, neînţelepţii numiţi înţelepţi de păgâni, întrucât n‑ar putea fi numiţi de noi înţelepţi cei care n‑au putut sau n‑au vrut să‑L cunoască pe Dumnezeu prin făpturile Sale —, [rătăcire] în care se constituie necontenitul război între ele[21] al realităţilor sensibile, şi care lucrează în toate coruperea/distrugerea unora prin altele, fiindcă toate se corup unele pe altele şi sunt corupte unele de altele şi au fix numai faptul că nu sunt stabile şi se corup, şi nu pot nicicând să se împace unele cu altele într‑o permanenţă lipsită de conflict, luptă şi dezbinare;
— [priveşte] cum sufletul vine şi fuge în derută şi intră ca într‑o biserică şi un azil al păcii în contemplarea naturală în Duhul lipsită de luptă şi liberă de orice tulburare împreună cu Cuvântul introdusă în ea de Cuvântul, marele şi adevăratul nostru Dumnezeu şi Arhiereu;
— cum e învăţat prin nişte simboluri de dumnezeieştile citiri care se fac raţiunile celor ce sunt, precum şi minunata şi marea taină a Providenţei divine arătate în Lege şi Profeţi;
— cum la fiecare din ele primeşte de la Dumnezeu prin sfintele puteri care vorbesc cu el în gândire în chip mental pentru buna sa ucenicie în acestea semnele dătătoare de pace împreună cu farmecul revigorant şi păstrător al dorinţei dumnezeieşti şi aprinse după Dumnezeu prin plăcerea mentală a cântărilor dumnezeieşti care‑l acompaniază tainic;
— cum trece şi de acestea şi se adună pe culmea una şi singură care concentrează în chip unitar aceste raţiuni, care e sfânta Evanghelie, în care preexistă în mod unitar într‑o unică putere de cuprindere toate raţiunile Providenţei şi ale celor ce sunt;
— după care celor iubitori de Dumnezeu li se îngăduie să vadă cu ochii netulburaţi ai minţii printr‑o simţire dumnezeiască pe Cuvântul/Raţiunea şi Dumnezeu venind de la ei din cer, cum arată coborârea arhiereului de pe tronul sanctuarului, şi disociind în chip desăvârşit de el ca pe nişte catehumeni gândurile pe care le imaginează încă simţirea şi divizarea ei;
— plecând de aici ajunge iarăşi afară din cele sensibile, cum dă de înţeles închiderea uşilor sfintei biserici a lui Dumnezeu,
— şi vede pe Cuvântul, Care‑l duce spre ştiinţa imaterială, simplă, neschimbabilă, deiformă şi liberă de orice formă şi figură, arătată prin Intrarea negrăitelor taine,
— [ştiinţă] prin care, atunci când şi‑a adunat la sine însuşi puterile proprii şi s‑a unit pe sine însuşi în minte cu Cuvântul/Raţiunea prin sărutarea înţelegătoare a minţii, Acesta îl învaţă să mărturisească cu mulţumire prin simbolul credinţei raţiunile şi modurile negrăite ale mântuirii sale;
— peste care, iarăşi, ca pe unul care printr‑o putere simplă şi indivizibilă a cuprins, prin învăţătură, în cunoaştere raţiunile celor sensibile şi inteligibile, după străbaterea a toate şi după ce i‑a oferit pe cât îi e cu putinţă înţelegerea minţii egală cu îngerii, [Cuvântul] îl duce la cunoaşterea teologhisirii clare învăţându‑l în chip înţelept atât cât să ştie că Dumnezeu este Unul, o unică fiinţă, trei ipostase/subzistenţe, Unime a fiinţei triipostatică şi Treime de ipostase/subzistenţe de o fiinţă; Unime în Treime şi Treime în Unime; nu una şi alta, nu una pe lângă alta, nu una prin alta, nu una în alta, nici una din alta, ci aceeaşi în ea însăşi, prin sine însăşi, pentru sine însăşi, cu sine însăşi; aceeaşi şi Unime şi Treime, având unirea necompusă şi necontopită şi distincţia nedivizibilă şi neîmpărţibilă; Unime potrivit raţiunii fiinţei, adică a faptului de a fi, dar nu prin compunere, contracţie sau o contopire oarecare; iar Treime potrivit raţiunii modului de a exista şi a subzista, dar nu prin diviziune, alterare sau o împărţire oarecare — fiindcă nici Unimea nu e împărţită de Ipostase/Subzistenţe, nici nu este sau e contemplată în Acestea prin relaţie, nici Ipostasele/Subzistenţele nu se compun într‑o Unime sau o împlinesc prin contracţie —, ci aceeaşi este identică cu ea însăşi, dar în altfel şi în altfel — căci Sfânta Treime a Ipostaselor/Subzistenţelor este Unime necontopită prin fiinţă şi raţiunea ei simplă, iar Sfânta Unime este Treime prin ipostase şi modul existenţei —, aceeaşi întreagă atât aceasta, cât şi aceea în mod diferit după o raţiune sau alta, înţeleasă ca o Dumnezeire una şi unică, nedivizată şi necontopită, simplă, nemicşorată şi neschimbată, fiind întreagă Unime potrivit fiinţei şi aceeaşi întreagă Treime prin Ipostase/Subzistenţe, o unică rază a unei lumini întreit‑strălucitoare care luminează în mod unitar;
— prin care sufletul care ajuns egal în cinstire cu sfinţii îngeri, care a primit raţiunile clare şi accesibile creaturii despre Dumnezeire şi a învăţat să laude într‑un glas cu acestea fără tăcere în chip treimic [ca Treime] Dumnezeirea Una, este adus la înfierea după har printr‑o asemănare limpede,
— [înfiere] prin care avându‑L potrivit rugăciunii pe Dumnezeu drept Tată tainic şi unic prin har, va fi adus prin ieşirea [extazul] din toate spre Unul ascunzimii Lui, şi pe atât va pătimi mai degrabă decât va cunoaşte cele dumnezeieşti[22], pe cât nu va mai voi să fie al lui însuşi, nici nu va mai putea fi cunoscut el însuşi din sine însuşi de sine însuşi sau de un altul decât numai de Dumnezeu întreg, Care l‑a asumat cu bunătate întreg cum stă bine bunătăţii Lui, Care S‑a lăsat pe Sine Însuşi întreg în el întreg într‑un chip vrednic de Dumnezeu şi nepătimitor, l‑a îndumnezeit întreg şi l‑a prefăcut fără transformare în El Însuşi, aşa încât el este, după cum spune atotsfântul Dionisie Areopagitul, o „icoană şi o arătare a luminii nearătate, o oglindă curată, atotstrăvezie, neştirbită, nepătată, neprihănită, care primeşte, dacă e îngăduit să spunem, întreagă frumuseţea formei divine care poartă întipărirea/amprenta binelui, şi care face să strălucească fără amestecare în aceasta, aşa cum este ea, bunătatea tăcerii din adâncurile cele nepătrunse”[23].
Sursa: Diac. Ioan I. Ică Jr., De la Dionisie Areopagitul la Simeon al Tesalonicului – integrala comentariilor liturgice bizantine. Studii şi texte, Editura Deisis. Sibiu 2012, p. 177-245
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu