FERICIREA ÎNTÂI

Fericiţi cei săraci cu duhul, că a lor este Împărăţia cerurilor.

Extrase din Sfantul GRIGORIE DE NYSSA

Domnul Se urcă pe munte, iar noi sa-L urmăm, strigând împreună cu Isaia: Veniţi să ne suim în muntele Domnului, şi, de suntem istoviţi de păcate, ''să ne întărim mâinile slabe şi genunchii slăbănogiţi'', cum ne învaţă profetul. Căci, de vom ajunge pe vârf, vom afla pe Cel ce vindecă orice boală şi orice slăbiciune, pe Cel ce ia asupra Sa neputinţele noastre şi poartă bolile noastre (Is. 53, 4). Să ne grăbim şi noi în acest urcuş, ca să ajungem cu Isaia în vârful nădejdii, să privim de jurîmprejur toate acele bunătăţi pe care Cuvântul le arată celor ce-L urmează spre înălţime.

Să ne deschidă şi nouă gura Dumnezeu Cuvântul şi să ne călăuzească spre tâlcuirea acestor lucruri, pe care şi numai a le auzi este o adevărată fericire.

''Fericiţi cei săraci cu duhul, că a lor este Împărăţia cerurilor.'' Dacă vreun om oarecare, poftitor de aur, ar găsi nişte scrieri care arată locul unde se află o comoară, iar acest loc ar pune înaintea celui ce o doreşte multă sudoare şi încordare, oare s-ar moleşi acela în osteneala lui, aore ar dispreţui el câştigul şi ar socoti mai plăcută ferirea de orice oboseală decât bogăţia lui? Aceasta nu se va întâmpla, ci, dimpotrivă, îşi va chema toţi prietenii, strângându-şi multe ajutoare, ca să pună mâna pe comoara ascunsă.

Aceasta, fraţilor, este comoara pe care o binevesteşte Sfânta Scriptură, iar bogăţia ei este ascunsă sub întunericul neânţelegerii. Aceia care râvnim după aurul cel curat să ne folosim de multimea rugăciunilor ca de multe mâini lucrătoare şi să ni se descopere bogăţie şi să împărtăşim între noi comoara pe care fiecare dintre noi o va primi întreagă. Căci virtutea se împarte tuturor celor ce o doresc, dar se dă întreagă fiecăruia, nemicşorându-se între cei ce i se fac părtaşi.

La împărţirea bogăţiei pământeşti, cel ce ia mai mult decât i se cuvine face nedreptate celorlalţi, căci cel ce-şi măreşte partea lui micşorează partea celui împreunăpărtaş. Dar bogăţia duhovnicească este la fel ca soarele, care se împarte tuturor celor ce-l văd şi vine întreg la fiecare. Fiecare nădăjduieşte un câştig egal din osteneală, fiecăruia îi este deplin ajutorul pentru cererile din rugăciuni.

Să cugetăm mai întâi ce este fericirea. Fericirea este, după convingerea mea, întregul tuturor celor desemnate prin numirea de bine şi din care nu lipseşte nimic din ceea ce împlineşte dorirea după bine. Să lămurim înţelesul fericirii şi prin alăturarea ei de ceea ce îi este opus. Opusul fericirii este nefericirea. Nefericirea este oboseala în suferintele dureroase şi involuntare. Iar starea lăuntrică a celor ce trăiesc fericirea este întru totul opusă stării celor ce trăiesc nefericirea. Fericitul se bucură şi se veseleşte de cele la care participă, iar nefericitul este necăjit şi îndurerat de cele ce i se întâmplă.

Fericit cu adevărat este numai Dumnezeu. Căci, dincolo de ceea ce presupunem noi că este Dumnezeu, fericirea înseamnă viaţă curată, binele negrăit şi neânţeles, frumuseţea de nedescris, seninătatea mulţumirii prin sine, înţelepciunea şi puterea Sa; stăpânirea care covârşeşte totul; Singurul vrednic de iubit, Cel ce e mereu Acelaşi; veselia neâncetată; bucuria veşnică; Cel despre care nimic nu se poate spune după merit, chiar de s-ar spune toate câte se pot spune. Căci înţelegerea nu poate cuprinde pe Cel ce este. Chiar dacă am putea înţelege ceva din cele mai înalte despre El, nu putem spune nici un cuvânt din cele ce înţelegem.

Dar, deoarece Acela Care l-a întocmit pe om l-a creat după chipul Său, poate fi considerat în al doilea rând fericit cel ce se împărtăşeşte de Cel Care poartă numele fericirii adevărate prin fiinţă - omul. Precum în ceea ce priveşte frumuseţea trupească, originalul frumuseţii se află în persoana nie şi reală, iar pe locul al doilea stă icoana, închipuirea frumuseţii prime, asemenea este şi natura omenească: ea este chipul fericirii aflate deasupra tuturor celor ce sunt şi poartă pecetea frumuseţii celei bune, când oglindeşte în sine semnele fericirii.

Dar, cum urâciunea păcatului a întinat frumuseţea chipului, a venit Cel ce ne-a spălat în apa vie şi purtătoare spre viaţa veşnică, iar noi am lepădat urâţenia pricinuită de păcat şi ne-am înnoit după Modelul Cel fericit. Şi , întocmai cum în arta picturii cunoscătorul le arată celor necunoscători că înfăţişarea frumoasă este aceea care este îmbinată din părţi de un anumit fel - părul de un anumit fel, ochii, sprâncenele, forma obrajilor după o anume întocmire - iar toate laolaltă alcătuiesc frumuseţea, la fel şi cel ce zugrăveşte sufletul nostru prin compararea cu Singurul fericit descrie prin cuvânt, ca într-un tablou, cele ce împreună alcătuiesc fericirea. Şi zice la început: ''Fericiţi cei săraci cu duhul, că a lor este Împărăţia cerurilor.''

Dar ce folos vom avea din dărnicia Lui, dacă nu ni se va lumina înţelesul cuprins în cuvânt? E ca şi în medicină, unde multe din leacurile preţioase şi greu de aflat rămân nelucrătoare pentru cei ce nu le cunosc, până când nu primim lămurirea ştiinţei doftoriceşti. Deci, ce înseamnă a fi sărac cu duhul, ca să putem dobândi Împărăţia cerurilor? Din Sfânta Scriptură cunoaştem două feluri de bogăţii: una vrednică de dorit, alta vrednică de osândit. E vrednică de dorit bogăţia virtuţilor, e osândită cea materială şi pământească, pentru că prima este o avuţie a sufletului, iar a doua e făcută pentru amăgirea simţurilor. De aceea Domnul nu îngăduie agonisirea ei, ca una ce e primejduită de viermi şi de furi, ci ne porunceşte să râvnim spre îmbogăţirea celor înalte, pe care nu le poate atinge puterea nimicitoare. Prin vierme şi fur a arătat Domnul pe jefuitorul comorilor sufletului.

Opusul sărăciei este bogăţia. După cum Sfânta Scriptură desemnează două feluri de bogăţii, tot aşa există şi două sărăcii: una vrednică de lepădat şi una care ne fericeşte. Cel ce e sărăcit de neînfrânare, cel sărac în averea cinstită a dreptăţii sau în înţelepciune ori în cuminţenie, cel ce se află sărac şi lipsit de oricare alt mărgăritar de mare preţ este nefericit din pricina însetoşării sale şi nenorocit din pricina lipsirii de cele preţioase.

Dar cel ce de bunăvoie se sărăceşte pe sine de cugetările rele şi nu agoniseşte în vistieriile lui nimic din giuvaierurile diavoleşti, ci arde cu duhul şi prin aceasta îşi adună sărăcirea în păcate, este cel pe care Cuvântul îl fericeşte pentru sărăcia lui, al cărei rod este Împărăţia cerurilor.

Dar să ne întoarcem la comoară şi să nu ne oprim din lucrarea de descoperire a ei, ci, asemenea unui miner, să scoatem la lumină prin cuvânt ceea ce este ascuns. ''Fericiţi cei săraci cu duhul''. Într-o oarecare măsură, ţinta vieţii întru virtute este asemănarea cu Dumnezeu. Dar nepătimirea şi neîntinarea scapă cu desăvârşire posibilităţii de imitare a oamenilor, căci este cu neputinţă vieţii pătimitoare să se asemene firii nepătimitoare. Dacă, însă, numai Dumnezeu este fericit, cum Îl numeşte Apostolul (1 Tim 6, 15), iar împărtăşirea oamenilor de fericire are loc doar prin asemănarea cu Dumnezeu, dacă asemănarea este cu neputinţă, atunci fericirea nu poate fi atinsă de viaţa omenească. Dar unele din cele ale lui Dumnezeu se fac cu putinţă de imitat de către cei ce o voiesc.

Care sunt cele ce se fac cu putinţă de imitat? Cuvântul a numit prin ''sărăcia cu duhul'' SMERITA CUGETARE DE BUNĂVOIE. Iar ca pildă pentru aceasta, Apostolul ne arată sărăcia lui Dumnezeu, Care, ''fiind bogat, a sărăcit pentru noi, ca noi să ne îmbogăţim cu sărăcia Lui'' (2 Cor 8, 9). Toate celelalte câte se văd în jurul firii dumnezeieşti depăşesc măsura firii omeneşti, dar smerenia Lui este înrudită nouă, celor ce umblăm pe jos şi avem alcătuire de pământ şi curgem spre pământ. Fiinţa umană imită pe Dumnezeu potrivit firii sale şi, pe cât îi este cu putinţă, îmbracă însuşi chipul Lui. Dar să nu creadă nimeni că virtutea smeritei cugetări se dobândeşte cu uşurinţă şi fără osteneală. Dimpotrivă, dintre toate virtuţile , aceasta este cea mai anevoioasă. Deoarece , în timp ce omul - care a primit sămânţa cea bună - doarme, prinde rădăcină sămânţa cea mai primejdioasă a vrăjmaşului vieţii noastre: NEGHINA MÂNDRIEI. Căci vrăjmaşul a tras cu sine slăbănogul neam omenesc în căderea cea de obşte prin mândria prin care el însuşi s-a prăbuşit la pământ.

Cum patima înălţării de sine s-a sădit aproape în fiecare dintre cei părtaşi naturii omeneşti, tocmai de aici Domnul începe Fericirile, ca să smulgă din deprinderile noastre mândria ca pe un rău începător, sfătuindu-ne să urmăm Celui ce S-a făcut sărac de bunăvoie, Care este cu adevărat fericit, pentru ca, asemănându-ne cu El în ceea ce putem şi pe cât putem, adică în sărăcia de bunăvoie, să câştigăm şi împărtăşirea de fericire. Căci zice: ''Gândul acesta să fie în voi care era şi în Hristos Iisus, Care, Dumnezeu fiind în chip, n-a socotit o ştirbire a fi EL întocmai cu Dumnezeu, ci S-a deşertat pe Sine, chip  de rob luând''.

Ce poate fi mai înjositor pentru dumnezeu decât chipul de rob? Ce poate fi mai smerit pentru Împăratul celor ce sunt, decât să se facă părtaş firii noastre celei sărace? Împăratul împăraţilor şi Domnul domnilor ia de bunăvoie chipul robiei noastre. Judecătorul tuturor Se supune stăpânirilor pământeşti. Acela Care cuprinde toată yidirea în palmă se pogoară dintr-o peşteră, nu este găzduit într-o ospătărie, ci-Şi găseşte locaş sărăcăcios în ieslea necuvântătoarelor. Cel curat şi nepătat ia asupra Sa întinăciunea firii omeneşti şi, făcându-Se sărac de bunăvoie, Îşi duce lucrarea până la capăt, în gustarea morţii. Vedţi prisosirea sărăciei de bunăvoie? Viaţa gustă moartea. Judecătorul e târât înaintea judecăţii. Stăpânul vieţii făpturilor Se supune hotărârii unui judecător pământesc. Împăratul a toată puterea mai presus de lume nu respinge mâinile călăilor. Spre această pildă să se îndrepte măsura smeritei tale cugetări.

Acum îmi pare, însă, că este clipa potrivită să cercetăm şi nebunia patimii mândriei, pentru ca fericirea smeritei cugetări să ne fie uşor de dobândit, cu multă uşurinţă şi fără istovire. Căci, precum doctorii cei mai pricepuţi scot mai întâi la iveală pricina bolii şi apoi biruiesc boala cu uşurinţă, aşa şi noi să dăm pe faţă găunoşenia mândriei, ca să facem uşor de străbătut calea smeritei cugetări. Cum s-ar putea dovedi altfel deşertăciunea îngâmfării decât arătând care este adevărata fire omenească?

Acela care-şi îndreaptă atenţia către sine şi nu către lucrurile înconjurătoare nu va cădea cu uşurinţă în această patimă. Ce este , deci, omul? Voieşti să-ţi spun cel mai de laudă şi mai de cinste dintre cuvinte? Dar Însuşi Cel ce ne împodobeşte cu splendoare şi întocmeşte firea noastră după chipul cel mai frumos spune că suntem din lut; mărirea celui mândru se trage din lut şi strălucirea lui se înrudeşte cu piatra. Voieşti să spui ceva despre pricina nemijlocită a naşterii tale? Mai bine las-o deoparte, înăbuşă orice sunet, ''nu dezvălui - cum zice legea - ruşinea tatălui şi a mamei tale'' (Lev 18, 7). Nu vesti cele vrednice de uitare şi de îngropare în tăcere. Nu roşeşti tu, bulgăre de pământ, tu, care peste puţină vreme vei fi praf, băşică de aer, care ai în tine răsuflare de o clipă, umflându-te de mândrie şi lărgindu-ţi mintea cu un gând deşert? Nu vezi cele două margini ale vieţii omeneşti, cum începe şi unde se sfârşeşte? Te mândreşti cu tinereţea şi priveşti la floarea vârstei?.... 

N-ai înţeles din mormintele de obşte tainele firii noastre? N-ai văzut cum stau oasele îngrămădite unele asupra altora?... Acestea le spun acelora nebuni în tinereţea lor, lipsiţi de înţelepciune din pricina vârstei lor necoapte. Dar ce să mai spun despre cei statorniciţi în maturitatea vârstei, dar nestatornici în purtările lor, care cresc încă în boala mândriei şi care dau acestei boli numele de înţelepciune de viaţă? Posturile de conducere şi stăpânire peste alţii se fac cel mai adesea prilejuri de mândrie. Dar cum poate fi stăpân pe vieţi străine cel ce nu e stăpân nici pe viaţa sa? Dacă acesta, însă, e sărac cu duhul, priveşte la Cel ce S-a sărăcit de bunăvoie pentru noi şi, dacă îşi va aşeza în faţă soarta comună a firii, nu va dispreţui pe cei de o fire cu el din pricina înşelăroarei încântări de stăpânire, ci se va socoti fericit să dobândească Împărăţia cerurilor pentru smerenia cugetării sale.

Dar să nu respingi, frate, nici celălalt înţeles al sărăciei, care se face pricină a bogăţiei din cer. ''Dacă voieşti să fii desăvârşit, du-te, vinde averea ta, dă-o săracilor şi vei avea comoară în cer; după aceea, vino şi urmează-Mi''. Şi mi se pare că această sărăcie coincide cu sărăcia socotită fericită. ''Iată, noi am lăsat toate şi Ţi-am urmat Ţie'', zice ucenicul către Stăpânul. ''Cu noi oare ce va fi?'' Vrei să ştii cine este cel sărac cu duhul? Cel ce schimbă bogăţia trupească pentru bogăţia sufletului, cel care s-a scuturat ca de o povară de bogăţia pământescă şi s-a sărăcit pentru duh, a devenit uşor şi aerian şi e răpit la cele de sus, cum zice Apostolul: ''vom fi răpiţi, împreună cu ei, în nori, ca să întâmpinăm pe Domnul în văzduh''(1 Tes. 4, 17).

Aurul este un lucru greu şi, la fel, orice materie din cele căutate pentru îmbogăţire. Virtutea este un lucru uşor, ce tinde în sus. Iar ceea ce este greu şi ceea ce este uşor îşi sunt potrivnice. Deci, e cu neputinţă să se facă cineva uşor dacă s-a lipit de grutatea materiei. Să ne sărăcim de cele ce ne trag în jos, ca să ne înălţăm la cele de sus. Şi în ce chip putem face aceasta, ne spune Psalmistul: ''Risipit-a, dat-a săracilor; dreptatea lui rămâne în veacul veacului. Puterea lui se va înălţa întru slavă''(Ps. 111, 8). Cel ce se uneşte cu săracul se aşază pe sine în partea Celui ce S-a făcut sărac pentru noi. Domnul a fost sărac. Nu te teme deci de sărăcie. Cel ce S-a făcut sărac pentru noi împărăţeşte, însă, peste toată zidirea. De aceea, dacă te sărăceşti pe tine şi vei fi sărac împreună cu Cel ce S-a făcut sărac, vei şi împărăţi împreună cu Cel ce împărăţeşte.