FERICIREA A DOUA

Fericiţi cei blânzi, că aceia vor moşteni pământul.

Urcând o scară oarecare, cei ce păşesc pe prima treaptă sunt ridicaţi prin ea la cea aşezată deasupra şi, iarăşi, a doua duce la a treia şi aceasta la următoarea, spre cele mai înalte. Astfel, de la treapta pe care se află, cel ce urcă se înalţă mereu spre ceea ce este deasupra şi ajunge la cel mai înalt nivel al urcuşului.

De ce mă gândesc la toate astea? În înşiruirea celor opt Fericiri, urcăm ca pe treptele unei scări. Ea arată prin cuvinte cum, parcurgând pe rând treptele, se uşurează urcuşul. Pentru că acela care a ajuns cu înţelegerea la prima Fericire, printr-o desfăşurare de la sine a înţelesurilor, o aşteaptă pe următoarea, deşi ea pare să uimească la prima vedere. I se va părea cu neputinţă celui ce a dobândit Împărăţia cerurilor să ajungă la moştenirea pământului; dacă s-ar ţine seamă de firea lucrurilor, ar fi mai potrivit ca pământul să fie aşezat înaintea cerului, ca noi să ne ridicăm de la acesta (pământul) la acela (cerul). Dacă, însă, ne-am lăsa înaripaţi de cuvânt şi ne-am ridica dincolo de bolta cerească, am găsi pământul cel mai presus de ceruri, rânduit spre moştenire celor ce au vieţuit întru virtute. Astfel nu este nici o greşeală în înşiruirea ordinii Fericirilor, care aşază între făgădinţele lui Dumnezeu întâi cerurile şi apoi pământul.

Tot ceea ce se vede, prin faptul că este supus simţurilor trupeşti, este înrudit cu acela ce vede; de aceea , chiar dacă ceea ce vede pare să fie sus, potrivit aşezării în spaţiu, este totuşi dedesubtul firii înţelegătoare (a îngerilor lui Dumnezeu), la care cugetarea nu se poate ridica dacă nu a trecut mai înainte prin cele cunoscute prin simţuri. De aceea, să nu te mire că e numit ''pământ'' planul de deasupra celor văzute. Cuvântul S-a pogorât la smerenia auzului nostru tocmai pentru că noi nu eram în stare să ne înălţăm la El şi ne descoperă tainele dumnezeieşti prin cuvinte şi numiri cunoscute nouă, prin vorbele obişnuite vieţii omeneşti.

Astfel, în făgăduinţa dinainte, a numit fericirea negrăită din ceruri ''Împărăţie''. Oare prin acest cuvânt a înfăţişat ceva din cele ce se întâlnesc în împărăţia pământească? Fără îndoială că nu. Dar fiindcă numirea de împărăţie e ceva mare şi mai presus de toate cele râvnite între oameni, în viaţă, S-a folosit de această numire pentru a arăta prin ea bunătăţile mai presus de toate. Pentru că este cu neputinţă a se descoperi oamenilor, prin numirile lor proprii, acele bunătăţi care sunt mai presus de simţurile şi cunoştinţa omenească. Dar pentru ca fericirea nădăjduită să nu scape cu totul putinţei noastre de închipuire, ni se comunică despre cele de nespus atât cât putem să înţelegem după smerenia firii noastre. Astfel, numirea pământului după cea a cerurilor să nu-ţi atragă iarăşi cugetarea la pământul cel de jos, ci, dacă te-ai înălţat prin Cuvântul la Fericirea dinainte şi ai dobândit nădejdea cerului, cugetă la acel pământ care nu e moştenirea tuturor, ci numai a celor ce, prin blândeţea vieţii lor, sunt socotiţi vrednici de făgăduinţa Lui.

Aceasta a proorocit şi marele David zicând : ''Cred că voi vedea bunătăţile Domnului în pământul celor vii'' (Ps. 26, 19). Căci nu socotesc că proorocul a numit pământ al celor vii pământul acesta din care naşte tot ce este muritor şi care desface în ţărâna sa tot ce creşte din ea; ci a cunoscut pământul celor vii în care nu a intrat moartea, pe care păcătoşii nu şi-au făcut niciodată cale şi care n-a primit în el urmă de răutate, pe care nu l-a brăzdat cu plugul vicleniei cel ce seamănă neghină, pământul care nu rodeşte spini şi mărăcini, ci cel în care se află apa odhnei şi locul de verdeaţă şi izvorul împătrit împărţit şi via lucrată de Dumnezeul tuturor şi toate celelalte câte le auzim în pilde din învăţătura insuflată de Dumnezeu.

Iar dacă înţelegem prin acest cuvânt pământul înalt, mai presus de ceruri, pe care este întemeiată cetatea Împăratului, nu ne mai este străină înşiruirea Fericirilor. Altfel, n-ar mai fi acesta pământul binecuvântat al împlinirii nădejdilor celor ce vor fi răpiţi în nori, cum zice Apostolul, întru întâmpinarea Domnului, şi care, astfel, pururea cu Domnul vor fi. Şi ce trebuinţă ar avea de pământul de jos cei a căror viaţă este înălţată în nădejdi?

Dar să vedem care virtute este încununată cu moştenirea acelui pământ. Ce este blândeţea? Şi ce fel de virtute este fericită de Cuvântul? Căci nu mi se pare că trebuie să socotim virtute tot ceea ce se săvârşeşte cu blândeţe, fără deosebire, de vreme ce cuvântul acesta desemnează şi mişcarea greoaie şi zăbavnică. Pentru că între alergători nu este preferat cel blând şi liniştit şi nu câştigă cunună cel greoi în loviturile cu pumnul. De aceea , dacă alergăm spre cununa chemării de sus, Pavel ne sfătuieşte să ne sporim iuţeala. Fiindcă el se silea spre cele dinainte, lăsând în urmă tot ce avea în spate; şi lovind cu pumnul, se mişca cu repeziciune; el vedea atacul potrivnicului şi lua o poziţie hotărâtă şi, cu mâinile înarmate, nu lovea la întâmplare sau în gol, ci atingea părţile uşor de străpuns ale celui ce se lupta cu el, îndreptând loviturile împotriva propriului său trup.

Voieşti să cunoşti strategia lui Pavel? Priveşte rănile vrăjmaşului, priveşte umflăturile pricinuite potrivnicului, priveşte împunsăturile făcute celui biruit. Şi, fărăîndioală că nu-ţi este necunoscut potrivnicul, cel pe care-l războieşte în trup, lovindu-l cu pumnii şi zgâriindu-l cu unghiile înfrânării, cel ale cărui mădulare le omoară cu foamea, cu setea, cu frigul, cu golătatea, căruia el i-a întipărit semnele Domnului, potrivnic pe care îl biruieşte cu alergarea, lăsându-l în urma sa, ca nu cumva întunericul să-i întunece vederea, dacă potrivnicul se grăbeşte să iasă înainte. Dacă Pavel este viguros şi sprinten în luptă, dacă David îşi măreşte paşii în urmărirea vrăjmaşilor săi, iar mirele, în căutarea miresei sale, este asemănat cu o căprioară care sare peste munţi şi saltă peste coline; de ce porunceşte Cuvântul aici blândeţea ca pe o însuşire de laudă? 

Cuvântul ne învaţă aici cu înţelepciune că alunecarea spre păcat este lesnicioasă şi firea se apleacă repede spre rău, precum trupurile grele care rămân cu totul inerte în mişcarea spre cele de sus, dar, dacă sunt împinse în jos, de pe un vârf de munte înalt, se rostogolesc cu o iuţeală de nedescris spre prăpastie, propria lor greutate uşurându-le căderea. O asemenea iuţeală este primejdioasă, fapt pentru care se cuvine să fericim contrariul ei: blândeţea sau deprinderea mişcării greoaie înspre pornirile violente ale firii. Şi, precum focul are o fure pururea mişcătoare spre cele de sus, dar nu se poate mişca în direcţia opusă, la fel şi virtutea se îndreaptă cu iuţeală înspre cele de sus şi, neslăbind vreodată în iuţime, rămâne greoaie înspre cele de jos. Deci, pentru că iuţeala noastră spre cele rele este prin natură mai mare, se vor ferici aceia ce se vor linişti întru ea, căci liniştirea dinspre acestea este o mărturie a mişcării înspre cele desus.

Va fi însă mai bine să lămurim cuvântul prin pilde din viaţă. Voinţa fiecăruia are în faţă o mişcare îndoită, care porneşte liber încotro voieşte, fie spre neprihănire, fie spre desfrânare. Iar ceea ce s+a spus despre chipul virtuţii şi al păcatului este legat de fiecare om în care se pot întruîa aceste chipuri. Voinţa firii omeneşti se împarte în porniri opuse două câte două: mânia care se împotriveşte bunăvoinţei; trufia , care se împotriveşte smereniei; duşmpnia, care se împotriveşte prieteniei iubitoare şi paşnice. Aceasta deoarece viaţa omenească se petrece în trup de materie, iar trebuinţele trupeşti pot trezi patimile. Fiecare patimă este iute şi greu de stăpânit în pornirea spre împlinirea voii ei tocmai pentru că trupul materialnic este greu şi inert. De aceea fericeşte Domnul nu pe cei ce vieţuiesc în afara patimilor, căci este cu neputinţă de a împlini în existenţa materialnică o viaţă cu totul nematerialnică şi lipsită de patimi, ci pe aceia care se ridică până la hotarul cu putinţă de atins prin virtute în această viaţă trupească, hotar pe care îl numeşte blândeţe. Şi spune că această blândeţe este de ajuns pentru a te face fericit.

El nu cere firii omeneşti desăvârşită nepătimire, fiindcă numai un legiuitor nedrept ar putea porunci cele ce sunt cu neputinţă firii. Aceasta ar fi ca şi cum s-ar cere unui animal de apă să-şi ducă viaţa în aer sau, invers, unul care trăieşte în aer să fie mutat în apă. Se cuvine, dar, ca legea să fie potrivită puterii proprii şi naturale a celor pentru care este dată. De aceea, Fericirea cere cumpătare şi blândeţe, nu lipsa desăvârşită de patimi. Cea din urmă este în afara firii, cea dintâi este o biruintă a firii prin virtute. Dacă Fericirea ar cere desăvârşita nemişcar a oricărei pofte, atunci binecuvântatrea făgăduită ar fi fără rost şi nu s-ar împărtăşi vieţii, fiindcă nimeni dintre cei plăsmuiţi în trup şi sânge nu ar dobândi-o. Dar EL nu osândeşte pe acela care este prins întâmplător în dorul vreunei pofte, ci pe acela care se osteneşte cu premeditare să şi-o împlinească, pentru că ivirea vreunei astfel de mişcări e pricinuită adeseori, chiar fără voie, de slăbiciunea amestecată adeseori în fire. Dar a nu te lăsa târât de pornirea patimii ca de un torent ce se rostogoleşte la vale, ci a te împotrivi bărbăteşte acestei mişcări şi a respinge patima prin gânduri, aceasta este fapta virtuţii.

Deci aceia sunt fericiţi, care nu se lasă prinşi cu repeziciune în mişcările pătimaşe ale sufletului, ci se adună în ei înşişi prin raţiune; aceia care-şi slăbesc pornirile cu frâul raţiunii nu-şi lasă sufletul să fie purtat înspre neorânduială. În patima mâniei se poate vedea cel mai bine pentru ce este blândeţea vrednică de fericire. Numai un cuvânt neplăcut sau o faptă sau o bănuială sunt de ajuns pentru a face să izbucnească această boală; sângele din jurul inimii se înfierbântă, iar sufletul se stârneşte spre răzbunare şi se întâmplă ca în basme, când, prin vreo băutură fermecată, firea omenească ia chipuri de animale neînţelegătoare; se poate vedea câte un om schimbat prin mânie în porc sau în câine sau în panteră sau în altă fiară de felul acesta. Ochii i se însângerează, părul i se zburleşte în vârful capului, glasul i se înăspreşte şi ... patima se întipăreşte în fiecare mădular.

Dacă aşa este acesta, iar cel ce are fericirea în faţa ochilor îşi alungă boala începând de la gânduri, printr-o privire curată, printr-un glas liniştit, tămăduindu-se pe sine de urâţenia ieşirii din minţi ca un doctor prin arta sa, oare nu vei zice şi tu, opunându-i unul altuia, că sălbăticitul este nenorocit şi vrednic de lepădat, iar cel blând este fericit, pentru că nu-şi lasă purtarea cuviinciosă atrasă înspre răutate?

Şi Cuvântul a avut în vedere mai ales această patimă. De aceea aşază blândeţea după smerita cugetare, fiindcă una e legată de cealaltă, iar trăirea smeritei cugetări e ca o maică a deprinderii blândeţii. Dacă alungi din purtarea ta îngâmfarea, atunci patima mâniei nu mai are prilej să se ivească. Pricina acestei boli este ocărârea şi batjocorirea, dar sentimentul dezonoarei nu-l atinge pe cel ce s-a deprins pe sine cu smerita cugetare. Acela şi-a curăţit gândul de deşertăciunea omenească şi a învăţat care este începutul firii celei de nimic pe care o poartă în sine şi spre ce sfârşit se îndreaptă viaţa noastră cea scurtă şi repede trecătoare; cel ce vede întinăciunea legată de trup şi sărmana neputinţă a firii, căreia nu-i este în putere să se susţină prin ea însăşi dacă nu şi-ar întregi lipsa prin ceea ce foloseşte de la o mulţime de animale; cel ce priveşte, pe lângă acestea, la supărările, jalea, nenorocirile şi feluritele chipuri ale bolilor la care este supusă firea omenească şi de care nu e nimeni liber şi neîmpovărat; cel ce priveşte toate acestea cu ochiul curat al sufletului, aşadar, nu se supără uşor de lipsa onorurilor. Dimpotrivă, va socoti amăgire cinstirea care-i vine de la aproapele pentru vreun lucru oarecare, de vreme ce în firea noastră nu se află nimic vrednic de cinstire în afară de suflet, iar cinstirea sufletului nu-i vine de la cele pe care le caută în lume. A te îngâmfa cu bogăţia, a te lăuda cu neamul, a căuta să dobândeşti renume sau a te socoti mai presus de aproapele tău - lucruri în care oamenii văd cinstea lor - toate acestea dezbracă sufletul de cinste şi-i gătesc osânda. De aceea, nici un om înţelept nu va căuta să-şi păteze curăţia sufletului cu ceva de felul acesta. Iar a fi aşa nu înseamnă nimic altceva decât a stărui în deprinderea unei adânci smeriri a inimii, după a cărei dobândire mânia nu va mai avea nici o intrare în suflet. Iar unde nu este mânie, a biruit viaţa paşnică şi liniştită, care nu e altceva decât blândeţea, a cărei cunună este fericirea şi moştenirea pământului ceresc întru Iisus Hristos, căruia I se cuvine slava şi stăpânirea în vecii vecilor. Amin.