5. Om, Scriptură, cosmos
Scriptura şi omul
6. Cum şi în ce mod se numeşte om şi Sfânta Scriptură[28]
Aşa cum prin această contemplare anagogică[29] spunea [fericitul bătrân] că biserica este un om duhovnicesc, iar omul e o biserică tainică/iniţiatică[30], tot aşa spunea şi că toată Sfânta Scriptură este luată prin contracţie drept un om, având drept trup [corp] Vechiul Testament, iar drept suflet, duh şi minte Noul Testament. şi, iarăşi, că litera istoriei întregii Sfintei Scripturi, Vechi şi Noi, e un trup [corp], iar sensul celor scrise şi scopul spre care tinde acel sens e un suflet.
Lucru pe care auzindu‑l, am admirat şi eu exactitatea asemănării şi am lăudat după putere aşa cum se cuvine pe Cel ce împarte fiecăruia darurile după vrednicie [cf. 1 Co 12, 28–31].
Căci aşa cum omul, care suntem noi[31], este muritor în ceea ce apare, dar e nemuritor în ceea ce nu apare, tot aşa şi Sfânta Scriptură are trecătoare litera care apare, dar duhul ascuns în litera ei, şi care nu încetează să existe nicicând, face adevărată raţiunea contemplării ei. şi aşa cum omul acesta, care suntem noi, şi stăpâneşte prin iubirea de înţelepciune pofta şi pornirea pătimaşă, îşi veştejeşte trupul, tot aşa şi Sfânta Scriptură înţeleasă în chip duhovnicesc [pneumatikōs] circumcide litera ei, căci zice marele Apostol: „Pe cât omul nostru cel dinafară se strică, pe atât omul cel dinăuntru se înnoieşte din zi în zi” [2 Co 4, 16–17]. Acest lucru trebuie înţeles şi spus şi despre Sfânta Scriptură înţeleasă în mod figurat [tropikōs] ca un om, căci pe cât litera ei cedează, pe atât duhul ei se înmulţeşte, şi pe cât trec umbrele slujirii vremelnice [cultului Vechiului Testament], pe atât intră în locul lor adevărul[32] atotluminos, strălucitor în întregime şi lipsit de umbră al credinţei; [adevăr] potrivit căruia şi din pricina căruia este ea iniţial [proēgoumenōs] scrisă şi e numită Scriptură, gravată fiind în minte prin harul dumnezeiesc; aşa cum şi omul care suntem este şi se numeşte în principiu om din pricina sufletului său raţional şi inteligent, potrivit căruia şi din pricina căruia el este chip şi asemănare a lui Dumnezeu [cf. Fc 1, 26], Care l‑a făcut pe el şi a fost separat în chip natural de celelalte vieţuitoare, neavând faţă de ele un fel de reflectare [emphasis] a unei puteri de relaţie.
Omul‑cosmos şi cosmosul‑om
7. Cum se numeşte om lumea şi ce mod se numeşte lume om[33]
Printr-o bună imitare a aceleiaşi imagini, mai sugera, iarăşi, că şi întreaga lume constituită din văzute şi nevăzute e un om şi, iarăşi, omul constituit din suflet şi din trup [corp] e o lume. Căci spunea că realităţile inteligibile au raţiunea unui suflet aşa cum sufletul are raţiunea celor inteligibile, iar corpul ţine loc pentru cele sensibile, aşa cum corpul ţine loc pentru cele sensibile; că realităţile inteligibile sunt un suflet al celor sensibile, iar cele sensibile sunt un corp al celor inteligibile; că lumea inteligibilă este în cea sensibilă aşa cum este un suflet într‑un corp, iar lumea sensibilă e ţinută la un loc împreună cu cea inteligibilă ca un corp împreună cu sufletul lui; că din amândouă este o singură lume, aşa cum din suflet şi din corp e un singur om, întrucât nici una din acestea, întrucât sunt concrescute în mod natural unele cu altele printr‑o unire, nu neagă sau respinge pe cealaltă din pricina legii care le leagă; [lege] potrivit căreia a fost însămânţată raţiunea puterii unificatoare, care nu îngăduie ca din pricina alterităţii naturale să fie ignorată nici identitatea lor prin unirea potrivit subzistenţei [ipostasei], nici ca particularitatea care circumscrie în el însuşi pe fiecare din acestea să fie mai puternică în distanţare şi împărţire decât înrudirea prieteniei pusă în chip tainic în ele prin unire. Potrivit acesteia [înrudiri], modul universal şi unic al prezenţei nearătate şi de necunoscut a Cauzei conţinătoare a celor ce sunt, şi care există în toate în chip variat, le constituie pe toate atât în ele însele, cât şi unele în altele necontopite şi nedivizate şi potrivit relaţiei unificatoare le înfăţişează existând mai mult unele pentru altele decât pentru ele însele. Până când în virtutea unei economii mai mari şi mai tainice Cel care le‑a legat va voi să le dezlege[34] la momentul sfârşitului universal nădăjduit, în care şi lumea, ca un om, va muri pentru cele care apar şi din îmbătrânită va învia iarăşi nouă la învierea aşteptată pentru atunci; când omul care suntem va învia împreună cu lumea ca o parte împreună cu întregul şi ca o lume mică împreună cu lumea mare, ambelor dându‑li‑se puterea de a nu se mai putea strica; când trupul se va face în strălucire şi slavă asemenea sufletului şi cele sensibile asemenea celor inteligibile, în toate apărând printr‑o prezenţă limpede şi activă, proporţional cu fiecare, o unică putere dumnezeiască, putere care păstra prin ea însăşi nedesfăcută în veci nesfârşiţi legătura unirii.
Aşadar, de va voi cineva să aibă o viaţă şi o raţiune prietene cu Dumnezeu şi plăcute Lui, să‑şi însuşească cele ce sunt mai bune şi mai de cinste din aceşti trei „oameni”: lumea, sfânta Scriptură şi omul care suntem. Cu alte cuvinte, să se îngrijească pe cât îi stă în putinţă de sufletul nemuritor şi dumnezeiesc şi îndumnezeit prin virtuţi, şi să dispreţuiască trupul supus stricăciunii/coruperii şi morţii şi care poate întina demnitatea sufletului atunci când aceasta este tratată cu nepăsare — căci „trupul [corpul] supus stricăciunii/coruperii îngreunează sufletul şi cortul acesta părintesc împovărează mintea cu multe griji” [Sol 9, 15] şi iarăşi: „Carnea pofteşte împotriva duhului, iar duhul împotriva cărnii” [Ga 5, 17] şi iarăşi: „Cine seamănă în carnea sa, acela va secera din carne stricăciune/corupere” [Ga 6, 8] —, să‑şi pună în mişcare în minte prin cunoaştere întrecerea cu puterile necorporale şi inteligente lăsând cele prezente şi văzute, „căci cele ce se văd sunt trecătoare, iar cele ce nu se văd sunt veşnice” [2 Co 4, 18], [puteri] în care pentru mulţimea deprinderii păcii Se odihneşte Dumnezeu — şi, depăşind printr‑o meditare chibzuită a sfintei Scripturi litera ei, să se ridice cuminte spre Duhul Sfânt, în Care este plinătatea celor bune şi comorile ascunse ale cunoaşterii şi înţelepciunii [cf. Col 2, 3]; şi de se va arăta cineva că s‑a făcut vrednic de ele înăuntrul său, Îl va găsi pe Dumnezeu Însuşi înscris pe tăbliţele inimii prin harul Duhului, prin ridicarea vălului literei oglindind cu faţa descoperită slava lui Dumnezeu [cf. 2 Co 3, 18. 16].
Sursa: Diac. Ioan I. Ică Jr., De la Dionisie Areopagitul la Simeon al Tesalonicului – integrala comentariilor liturgice bizantine. Studii şi texte, Editura Deisis. Sibiu 2012, p. 177-245
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu