Despre rânduiala cea după Dumnezeu (a vieţii) şi despre nevoinţa cea adevărată
Sfântul Grigorie de Nyssa
Se cuvine deci ca fiecare dintre voi să aşeze ca pe o temelie tare şi statornică frica şi dragostea în sufletul său şi să o hrănească cu fapte bune şi cu rugăciune neîncetată. Căci nu se sădeşte în noi în chip simplu şi de la sine dragostea de Dumnezeu, ci prin multe şi mari griji şi prin împreună-lucrarea lui Hristos, precum a spus Înţelepciunea (Prov. 2, 4-5): "Că de o vei căuta pe ea ca pe argint şi de o vei cerceta ca pe o comoară, vei înţelege frica Domnului şi cunoştinţa de Dumnezeu o vei afla". Iar aflând frica de Domnul şi cunoştinţa de Dumnezeu şi înţelegându-le pe acestea, vei dobândi uşor şi ceea ce urmează, adică iubirea aproapelui. Căci odată dobândit cu osteneală primul lucru, şi cel mai mare, cel de al doilea, mai mic şi mai fără osteneală, va urma celui dintâi. Dar nefiind de faţă acela, nici cel de al doilea nu va urma închip curat. Pentru că cel ce nu iubeşte pe Dumnezeu din toată inima şi din tot cugetul, cum se va îngriji în chip sănătos şi fără viclenie de iubirea de fraţi, neîmplinind prin aceasta iubirea faţă de Cel ce Se îngrijeşte de ea?
Căci pe cel ce se află astfel şi nu cu sufletul întreg predat lui Dumnezeu, nici înarmat cu iubirea faţă de toţi, uşor îl supune meşteşugarul răutăţii, răsturnându-l prin gânduri viclene, aci făcându-l să i se pară grele poruncile Scripturii şi urâtă slujirea fraţilor, aci ridicându-l la trufie şi la înfumurare prin însăşi slujirea celor împreună robi, şi convingându-l că a împlinit poruncile Domnului şi că va fi mare în ceruri. Dar nu mică este nedreptatea ce o face. Căci se cuvine slujitorului binevoitor şi sârguincios să încredinţeze Stăpânului judecata bunăvoinţei sale şi să nu se facă pe sine judecător şi lăudător al vieţuirii sale. Pentru că dacă se face însuşi judecător, înlăturând pe Judecătorul adevărat, nu va avea nici răsplata de la Acela, dându-şi-o singur înainte de judecata Aceluia, prin laudele şi prin închipuirea de sine. Căci după înţeleptul Pavel "Duhul lui Dumnezeu trebuie să mărturisească împreună cu duhul nostru" (Rom. 10, 16), nu să dovedim prin judecata noastră cele ale noastre. "Că nu cel ce se laudă pe sine este probat, ci cel pe care Domnul îl laudă" (II Cor. 10, 18). Iar cel ce nu aşteaptă lauda Domnului, ci, luând-o înaintea judecăţii Lui, cade în slăvirile omeneşti, căutând să-şi câştige sieşi cinstirea de la fraţi prin ostenelile sale, face cele ale necredincioşilor. Căci necredincios este cel ce vânează cinstirile omeneşti în locul celor cereşti, cum zice Domnul însuşi: "Cum puteţi voi să credeţi, când primiţi slavă unii de la alţii şi slava de la singurul Dumnezeu nu o căutaţi?" (In. 5, 44). Cu cine mi se pare mie că se aseamănă aceştia, dacă nu cu cei ce curăţă partea dinafară a paharului şi a blidului, iar înăuntru sînt plini de toată răutatea (Mt. 23, 25)? Vedeţi deci să nu păţiţi ceva de felul acesta, ci, ridicându-vă sufletele în sus şi având o singură grijă, să plăceţi Domnului şi să nu cădeţi niciodată din amintirea celor cereşti, nici să primiţi cinstirile vieţii acesteia, ci să alergaţi acoperind cu cuvântul nevoinţele pentru virtute. Lucraţi astfel ca nu cumva să găsească vreme cel ce vă ispiteşte cu cinstirile de pe pământ şi vă răpeşte prin aceasta mintea voastră de la îndeletnicirea cu cele bune, să vă răstoarne în cele deşarte şi pline de amăgire. Iar negăsind vreme pentru aceasta, nici putinţă de pătrundere, ca să vrăjească pe cei ce petrec sus cu sufletele, se pierde şi zace mort. Căci nelucrarea e moarte pentru diavol, ca şi pentru răutate.
Deci aflându-se în voi dragostea lui Dumnezeu, numaidecât îi urmează şi cele proprii ei: iubirea de fraţi, blândeţea, nefăţărnicia, stăruirea şi sârguinţa în rugăciune şi, simplu, toată virtutea. Cât de mare trebuie să fie deci câştigul marilor osteneli care nu se fac pentru a se arăta oamenilor, ci pentru a plăcea Domnului, Care cunoaşte cele ascunse! Spre aceasta trebuie să privim pururea şi să cercetăm lăuntrul sufletului şi să-l îngrădim cu gândurile vieţuirii binecredincioase, ca să nu găsească vrăjmaşul vreo intrare, nici loc de uneltire; să deprindem mădularele sufletului cele slăbite şi să le facem în stare să cunoască binele şi răul. Dar ştie să şi le deprindă mintea care urmează lui Dumnezeu şi-şi face sufletul părtaş la aceasta, vindecând slăbiciunea lui cu dragostea lui Dumnezeu, cu gândurile ascunse ale virtuţii şi cu faptele poruncilor şi unindu-l cu Cel puternic. Căci una este straja şi tămăduirea sufletului: a-şi aminti cu dor de Dumnezeu şi a se păstra în gânduri bune. De aceea să nu ne oprim de la o astfel de sârguinţă nici când mâncăm, nici când bem, nici când ne odihnim, nici când facem sau spunem ceva, ca toate cele ale noastre să se săvârşească spre slava lui Dumnezeu şi nu a noastră, nici să aibă viaţa noastră vreo pată sau vreo întinăciune de pe urma uneltirii celui rău. De altfel, celor ce iubesc pe Dumnezeu osteneala împlinirii poruncilor le este uşoară şi dulce, dragostea faţă de El făcându-le nevoinţa uşoară şi plăcută. Pentru aceea şi cel viclean se luptă în tot felul să scoată frica de Dumnezeu din sufletele noastre şi se străduieşte să topească dragostea faţă de El prin plăceri nelegiuite şi prin momeli de ale desfătării, ca apucându-se sufletul nostru de osteneli, dezbrăcat de armele duhovniceşti şi nestrăjuit, să se piardă, furişând acela în noi slava de pe pământ în locul celei cereşti şi tulburând cele cu adevărat bune prin cele părute bune, prin nălucirea unor amăgiri. Căci de află pe paznici fără grijă, are putere să le fure din vreme şi să se furişeze împreună cu ostenelile şi să semene împreună cu grâul neghina lui: bârfirea, trufia, slava deşartă, dorinţa de cinstire, cearta şi ceilalţi pui ai răutăţii.
Deci se cuvine să priveghem şi să ne păzim din toate părţile de vrăjmaşul, ca, chiar dacă ne-ar momi cu vre-o uneltire neruşinată, să fie respins înainte ca aceea să se atingă de suflet. Aduceţi-vă aminte neîncetat şi că Abel a adus Domnului jertfă din cele dintâi născute ale oilor şi din cele grase, iar Cain, din rodurile pământului, dar nu din cele dintâi. "Şi a privit, zice, Dumnezeu la jertfele lui Avel, iar la darurile lui Cain nu a luat aminte" (Fac. 4, 4-5). Care e folosul acestei istorii? Că trebuie să aflăm că lui Dumnezeu Îi este bine-plăcut tot ce se face "cu frică şi credinţă" şi nu ce se face cu mare pompă, fără dragoste. Căci nici Avraam n-a primit de la Melchisedec binecuvântarea altfel, ci numai aducând preotului lui Dumnezeu rodurile dintâi (pârga) şi de căpetenie. Iar prin cele de căpetenie şi prin cele mai alese ale bunurilor înţeleg însuşi sufletul şi însăşi mintea.
Deci ni se porunceşte să nu jertfim lui Dumnezeu cu zgârcenie (cu micime de suflet) laudele şi rugăciunile, nici să aducem Stăpânului orice la nimereală, ci să-I închinăm ceea ce este de căpetenie în suflet, mai bine zis însuşi sufletul întreg, cu toată dragostea şi hotărârea, ca, hrăniţi pururea cu harul Duhului şi primind puterea cea din Hristos, să alergăm uşor pe calea mântuirii, făcând uşoară şi dulce nevoinţa pentru dreptate; făcând aşa Însuşi Dumnezeu ne ajută în străduinţa ostenelilor şi împlineşte pentru noi faptele dreptăţii. Despre acestea până aci
Căci pe cel ce se află astfel şi nu cu sufletul întreg predat lui Dumnezeu, nici înarmat cu iubirea faţă de toţi, uşor îl supune meşteşugarul răutăţii, răsturnându-l prin gânduri viclene, aci făcându-l să i se pară grele poruncile Scripturii şi urâtă slujirea fraţilor, aci ridicându-l la trufie şi la înfumurare prin însăşi slujirea celor împreună robi, şi convingându-l că a împlinit poruncile Domnului şi că va fi mare în ceruri. Dar nu mică este nedreptatea ce o face. Căci se cuvine slujitorului binevoitor şi sârguincios să încredinţeze Stăpânului judecata bunăvoinţei sale şi să nu se facă pe sine judecător şi lăudător al vieţuirii sale. Pentru că dacă se face însuşi judecător, înlăturând pe Judecătorul adevărat, nu va avea nici răsplata de la Acela, dându-şi-o singur înainte de judecata Aceluia, prin laudele şi prin închipuirea de sine. Căci după înţeleptul Pavel "Duhul lui Dumnezeu trebuie să mărturisească împreună cu duhul nostru" (Rom. 10, 16), nu să dovedim prin judecata noastră cele ale noastre. "Că nu cel ce se laudă pe sine este probat, ci cel pe care Domnul îl laudă" (II Cor. 10, 18). Iar cel ce nu aşteaptă lauda Domnului, ci, luând-o înaintea judecăţii Lui, cade în slăvirile omeneşti, căutând să-şi câştige sieşi cinstirea de la fraţi prin ostenelile sale, face cele ale necredincioşilor. Căci necredincios este cel ce vânează cinstirile omeneşti în locul celor cereşti, cum zice Domnul însuşi: "Cum puteţi voi să credeţi, când primiţi slavă unii de la alţii şi slava de la singurul Dumnezeu nu o căutaţi?" (In. 5, 44). Cu cine mi se pare mie că se aseamănă aceştia, dacă nu cu cei ce curăţă partea dinafară a paharului şi a blidului, iar înăuntru sînt plini de toată răutatea (Mt. 23, 25)? Vedeţi deci să nu păţiţi ceva de felul acesta, ci, ridicându-vă sufletele în sus şi având o singură grijă, să plăceţi Domnului şi să nu cădeţi niciodată din amintirea celor cereşti, nici să primiţi cinstirile vieţii acesteia, ci să alergaţi acoperind cu cuvântul nevoinţele pentru virtute. Lucraţi astfel ca nu cumva să găsească vreme cel ce vă ispiteşte cu cinstirile de pe pământ şi vă răpeşte prin aceasta mintea voastră de la îndeletnicirea cu cele bune, să vă răstoarne în cele deşarte şi pline de amăgire. Iar negăsind vreme pentru aceasta, nici putinţă de pătrundere, ca să vrăjească pe cei ce petrec sus cu sufletele, se pierde şi zace mort. Căci nelucrarea e moarte pentru diavol, ca şi pentru răutate.
Deci aflându-se în voi dragostea lui Dumnezeu, numaidecât îi urmează şi cele proprii ei: iubirea de fraţi, blândeţea, nefăţărnicia, stăruirea şi sârguinţa în rugăciune şi, simplu, toată virtutea. Cât de mare trebuie să fie deci câştigul marilor osteneli care nu se fac pentru a se arăta oamenilor, ci pentru a plăcea Domnului, Care cunoaşte cele ascunse! Spre aceasta trebuie să privim pururea şi să cercetăm lăuntrul sufletului şi să-l îngrădim cu gândurile vieţuirii binecredincioase, ca să nu găsească vrăjmaşul vreo intrare, nici loc de uneltire; să deprindem mădularele sufletului cele slăbite şi să le facem în stare să cunoască binele şi răul. Dar ştie să şi le deprindă mintea care urmează lui Dumnezeu şi-şi face sufletul părtaş la aceasta, vindecând slăbiciunea lui cu dragostea lui Dumnezeu, cu gândurile ascunse ale virtuţii şi cu faptele poruncilor şi unindu-l cu Cel puternic. Căci una este straja şi tămăduirea sufletului: a-şi aminti cu dor de Dumnezeu şi a se păstra în gânduri bune. De aceea să nu ne oprim de la o astfel de sârguinţă nici când mâncăm, nici când bem, nici când ne odihnim, nici când facem sau spunem ceva, ca toate cele ale noastre să se săvârşească spre slava lui Dumnezeu şi nu a noastră, nici să aibă viaţa noastră vreo pată sau vreo întinăciune de pe urma uneltirii celui rău. De altfel, celor ce iubesc pe Dumnezeu osteneala împlinirii poruncilor le este uşoară şi dulce, dragostea faţă de El făcându-le nevoinţa uşoară şi plăcută. Pentru aceea şi cel viclean se luptă în tot felul să scoată frica de Dumnezeu din sufletele noastre şi se străduieşte să topească dragostea faţă de El prin plăceri nelegiuite şi prin momeli de ale desfătării, ca apucându-se sufletul nostru de osteneli, dezbrăcat de armele duhovniceşti şi nestrăjuit, să se piardă, furişând acela în noi slava de pe pământ în locul celei cereşti şi tulburând cele cu adevărat bune prin cele părute bune, prin nălucirea unor amăgiri. Căci de află pe paznici fără grijă, are putere să le fure din vreme şi să se furişeze împreună cu ostenelile şi să semene împreună cu grâul neghina lui: bârfirea, trufia, slava deşartă, dorinţa de cinstire, cearta şi ceilalţi pui ai răutăţii.
Deci se cuvine să priveghem şi să ne păzim din toate părţile de vrăjmaşul, ca, chiar dacă ne-ar momi cu vre-o uneltire neruşinată, să fie respins înainte ca aceea să se atingă de suflet. Aduceţi-vă aminte neîncetat şi că Abel a adus Domnului jertfă din cele dintâi născute ale oilor şi din cele grase, iar Cain, din rodurile pământului, dar nu din cele dintâi. "Şi a privit, zice, Dumnezeu la jertfele lui Avel, iar la darurile lui Cain nu a luat aminte" (Fac. 4, 4-5). Care e folosul acestei istorii? Că trebuie să aflăm că lui Dumnezeu Îi este bine-plăcut tot ce se face "cu frică şi credinţă" şi nu ce se face cu mare pompă, fără dragoste. Căci nici Avraam n-a primit de la Melchisedec binecuvântarea altfel, ci numai aducând preotului lui Dumnezeu rodurile dintâi (pârga) şi de căpetenie. Iar prin cele de căpetenie şi prin cele mai alese ale bunurilor înţeleg însuşi sufletul şi însăşi mintea.
Deci ni se porunceşte să nu jertfim lui Dumnezeu cu zgârcenie (cu micime de suflet) laudele şi rugăciunile, nici să aducem Stăpânului orice la nimereală, ci să-I închinăm ceea ce este de căpetenie în suflet, mai bine zis însuşi sufletul întreg, cu toată dragostea şi hotărârea, ca, hrăniţi pururea cu harul Duhului şi primind puterea cea din Hristos, să alergăm uşor pe calea mântuirii, făcând uşoară şi dulce nevoinţa pentru dreptate; făcând aşa Însuşi Dumnezeu ne ajută în străduinţa ostenelilor şi împlineşte pentru noi faptele dreptăţii. Despre acestea până aci
Scriere publicată în volumul 29 al col. PSB editată de EIBMBOR, în anul 1982
Ediţie digitală APOLOGETICUM 2005
Ediţie digitală APOLOGETICUM 2005
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu