http://www.pemptousia.ro/2012/11/mistagogia-sfantului-maxim-marturisitorul-o-noua-traducere-partea-i/?st=mistagogia
Dinamica unificării puterilor sufletului în Dumnezeu
Dar să ne întoarcem cuvântul la şirul cuvântului, mulţumindu‑ne despre acestea cu atât.
Fiindcă, spunea el, mintea, pusă în mişcare prin înţelepciune, vine la contemplare, prin contemplare la cunoaştere, prin cunoaştere la cunoaşterea de neuitat, iar prin cunoaşterea de neuitat la adevăr, în jurul căruia mintea îşi primeşte limita mişcării, întrucât fiinţa, puterea, deprinderea şi lucrarea lui sunt circumscrise. Căci spunea că înţelepciunea e o putere/potenţă [dynamis] a minţii şi mintea însăşi e înţelepciune în potenţă; contemplarea este o deprindere/habitus [hexis], cunoaşterea o lucrare/un act [energeia] a minţii, iar cunoaşterea de neuitat este o veşnică mişcare fără sfârşit şi devenită deprindere a înţelepciunii, contemplării şi cunoaşterii, respectiv a puterii, deprinderii şi lucrării [potenţei, habitusului şi actului], în jurul a ceea ce poate fi cunoscut şi care e mai presus de cunoaştere, mişcare al cărei capăt este ca lucru ce poate fi cunoscut fără uitare adevărul; vrednic de mirare fiind cum anume ceea ce este de neuitat sfârşeşte circumscris, dacă nu este evident că este atunci când este limitat de adevăr ca Dumnezeu. Căci adevărul este Dumnezeu, în jurul Căruia mintea, mişcându‑se fără sfârşit şi fără uitare, nu poate avea un sfârşit al mişcării, neaflând limită [peras] acolo unde nu există dimensiune [diastēma]. Căci măreţia minunată a infinităţii [apeiria] divine e lipsită de cantitate sau părţi şi este cu totul lipsită de dimensiuni, şi nu are vreo cuprindere/comprehensiune [katalēpsis] care să ajungă la El ca să cunoască ce este El după fiinţă, iar ceea ce nu are dimensiuni sau cuprindere nu poate fi limitat [aperaton] pentru cineva.
Iar raţiunea, pusă fiind şi ea în mişcare prin chibzuinţă vine la acţiune/făptuire practică, iar prin acţiune/făptuire la virtute, prin virtute la credinţă, care este certitudinea sigură şi neclintită a celor dumnezeieşti, pe care raţiunea având‑o mai întâi în potenţă prin chibzuinţă, o arată mai târziu în act prin virtute pentru arătarea ei prin fapte — căci „credinţa fără fapte este moartă” [Iac 2, 26], precum stă scris, iar tot ce e mort şi inactiv nimeni care gândeşte bine n‑ar putea îndrăzni să spună că se numără între cele bune —; iar prin credinţă vine la bine, în jurul căruia raţiunea primeşte un sfârşit încetându‑şi lucrările proprii, dat fiind că puterea/potenţa, deprinderea/habitusul şi lucrarea/actul ei sunt circumscrise. Căci zicea că chibzuinţa e o putere/potenţă a raţiunii şi raţiunea însăşi este chibzuinţa în potenţă; acţiunea făptuirea este o deprindere/habitus; virtutea, o lucrare/un act; iar credinţa este fixitatea şi neschimbabilitatea interioară a chibzuinţei şi a virtuţii, respectiv a puterii, deprinderii şi lucrării raţiunii, al cărei capăt ultim este binele, în jurul căruia ajungând raţiunea îşi încetează mişcarea; căci Dumnezeu este binele, în care îşi găseşte în chip natural limita toată puterea întregii raţiuni.
Contemplativul practic şi practicul contemplativ
Dar a divide şi a spune cum şi în ce mod se realizează şi actualizează fiecare din acestea şi ce se opune fiecăreia din acestea sau i se potriveşte şi în ce măsură, nu ţine de tema de faţă, afară de faptul de a şti că orice suflet, atunci când prin harul Duhului Sfânt, şi prin iubirea de osteneală şi strădania proprie va putea să le lege şi să le ţeasă între ele pe acestea: raţiunea cu mintea, chibzuinţa cu înţelepciunea, acţiunea cu contemplaţia, virtutea cu cunoaşterea, credinţa cu cunoaşterea de neuitat, nici una nefiind micşorată sau înmulţită faţă de cealaltă, orice exces sau deficit privitor la ele fiind eliminat; şi, ca să vorbesc scurt, când va face din decada sa o monadă, atunci orice suflet se va uni şi el cu Dumnezeu Cel Adevărat şi Bun, Unul şi Unic, şi va deveni frumos şi măreţ şi asemenea Lui, pe cât e cu putinţă, prin complinirea celor patru virtuţi generale care arată divina decadă din suflet şi cuprinde cealaltă fericită decadă a poruncilor — căci tetrada e o decadă în potenţă compusă progresiv plecând de la monadă; şi, iarăşi, ea este şi o monadă cuprinzând concentrat binele în mod unitar şi arătând prin sine, împărţită în mod nesecţionat simplitatea şi neîmpărţirea actului/lucrării divine — [virtuţi] prin care sufletul şi‑a păstrat cu încordare binele său ireproşabil şi a respins drept un lucru rău ce e străin de el, pentru că are minte raţională, înţelepciune chibzuită, contemplaţie activă/făptuitoare, cunoaştere virtuoasă şi, peste acestea, o cunoaştere de neuitat atotcredincioasă şi neclintită, pentru că a adus lui Dumnezeu în chip cuminte cele cauzate unite cu cauzele, actele/lucrările unite cu potenţele/puterile, şi a primit în schimbul lor îndumnezeirea [theōsis] care creează simplitatea.
Patru semne ale îndumnezeirii sufletului
Căci raţiunea este o lucrare/un act şi o manifestare a minţii, fiind ca un lucru cauzat faţă de o cauză, chibzuinţa e o lucrare/un act şi o manifestare a înţelepciunii, acţiunea/făptuirea e o lucrare/un act şi o manifestare a contemplaţiei, virtutea e o lucrare/un act şi o manifestare a cunoaşterii, iar credinţa o lucrare/un act şi o manifestare a cunoaşterii de neuitat, din care se creează relaţia interioară faţă de adevăr şi bine, adică faţă de Dumnezeu, [relaţie] despre care spunea că este ştiinţă divină şi cunoaştere fără greşeală [infailibilă], iubire şi pace, în care şi prin care este îndumnezeirea [theōsis]: — ştiinţa ca o complinire a întregii cunoaşteri despre Dumnezeu şi cele dumnezeieşti îngăduită oamenilor şi incintă a virtuţilor; — cunoaşterea fără greşeală ca una care pătrunde în chip autentic în adevăr şi oferă o experienţă necontenită a divinului; — iubirea ca una care prin dispoziţie participă întreagă la întregul farmec al lui Dumnezeu; — iar pacea ca una care pătimeşte aceleaşi lucruri cu Dumnezeu şi‑i pregăteşte să le pătimească şi pe cei ce s‑au făcut vrednici de ea.
Îndumnezeirea — unire nupţială a sufletului mireasă cu Mirele Dumnezeu
Căci dacă divinul este cu totul nemişcat, ca unul care nu are ceva care să‑l tulbure — căci ce ar putea măcar să ajungă la înălţimea lui? —, iar pacea este o stabilitate neclintită şi nemişcată, precum şi o bucurie netulburată, urmează că pătimeşte cele dumnezeieşti orice suflet care s‑a învrednicit să primească pacea cea dumnezeiască, ca unul care a trecut dincolo nu numai de hotarele răutăţii, ignoranţei, minciunii şi vicleniei — rele potrivnice adevărului şi binelui care subzistă parazit prin mişcările sufletului contrare firii —, ci, dacă e îngăduit să spunem, şi dincolo de înseşi hotarele virtuţii, cunoaşterii adevărului şi bunătăţii care pot fi cunoscute de noi, culcându‑se în chip de nespus şi de neştiut în patul [conjugal; cf. Evr 13, 4] cel supraadevărat şi suprabun al lui Dumnezeu potrivit făgăduinţei Sale preanemincinoase, ca nimic din cele care e normal să‑l tulbure să nu ajungă ascunzimea lui în Dumnezeu, pat fericit şi preasfânt în care se celebrează acea înfricoşată taină a unităţii mai presus de minte şi de raţiune, prin care Dumnezeu Se va face un trup [o carne] şi un duh cu biserica — suflet, iar sufletul cu Dumnezeu. O, cum mă voi minuna de bunătatea Ta, Hristoase! Căci nu voi îndrăzni să mă arăt nici măcar lăudând‑o în imne, eu, care n‑am suficientă putere să mă minunez în chip vrednic. „Căci vor fi cei doi un singur trup [o singură carne]. Taina acesta mare este, iar eu vorbesc de Hristos şi de Biserică”, zice Apostolul [Pavel; Ef 5, 32; cf. şi Fc 2, 24]; şi iarăşi: „Cine se lipeşte de Domnul e un duh cu El” [1 Co 6, 18].
Devenit astfel unitar[27] şi adunat cu sine însuşi şi cu Dumnezeu, sufletul nu va mai fi în el raţiunea care încă‑l divide în multe potrivit punctelor de vedere, capul său fiind încununat numai de Raţiunea Primă, Unică şi Una, [Care e] şi Dumnezeu, în Care sunt şi subzistă în mod unitar raţiunile celor ce sunt întrucât este creatoare şi făcătoare a celor ce sunt; spre Care aţintindu‑şi privirile, nu ca spre Una care este în afara lui, ci este în el întreg, va cunoaşte el însuşi printr‑un elan simplu raţiunile şi cauzele celor ce sunt, din pricina cărora înainte să se fi făcut mireasa Raţiunii [Care e] şi Dumnezeu, el se supunea metodelor diviziunii, şi prin ele va fi purtat în chip mântuitor şi armonios spre Însuşi Cuprinzătorul şi Făcătorul oricărei raţiuni şi oricărei cauze.
Liturghia bisericii şi liturghia sufletului
Aşadar, întrucât toate acestea ţin, precum spuneam, de suflet — care potrivit minţii are înţelepciunea în potenţă, din înţelepciune are contemplarea, din acesta cunoaşterea, iar din cunoaştere cunoaşterea de neuitat, prin care e condus spre adevăr ca un capăt şi sfârşit al tuturor celor bune ale minţii, iar potrivit raţiunii are chibzuinţa, din care are acţiunea/făptuirea, din acţiune/făptuire virtutea, iar din aceasta credinţa, prin care ajunge la bine ca sfârşit fericit al lucrărilor raţiunii, prin a căror unire convergentă a unora cu altele e culeasă ştiinţa celor dumnezeieşti —, cu acestea toate va putea fi armonizată în chip limpede prin contemplare sfânta biserică a lui Dumnezeu devenită o icoană a sufletului: toate câte au fost arătate că sunt potrivit minţii şi ies progresiv din minte ea le însemnează prin sanctuar; cele care au fost evidenţiate că sunt potrivit raţiunii şi ies prin dilatare din raţiune le face limpezi prin naos; iar pe toate le adună spre taina celebrată pe jertfelnicul dumnezeiesc. Cel ce a putut fi iniţiat în mod chibzuit şi înţelept în aceasta prin cele celebrate în biserică, acela şi‑a făcut cu adevărat/în mod real biserică a lui Dumnezeu şi dumnezeiesc însuşi sufletul său, din pricina căruia poate ni s‑a predat în chip înţelept biserica făcută de mâna omenească, care prin varietatea lucrurilor dumnezeieşti din ea este prin simbol un model pentru călăuzirea noastră spre ce este mai bun.
Sursa: Diac. Ioan I. Ică Jr., De la Dionisie Areopagitul la Simeon al Tesalonicului – integrala comentariilor liturgice bizantine. Studii şi texte, Editura Deisis. Sibiu 2012, p. 177-245
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu