Mistagogia sfântului Maxim Mărturisitorul - itinerarul ediţiilor şi interpretărilor ( VI )
Arhid. Prof. Ioan I. Ică Jr.
În ce priveşte forma ei, Mystagogia se prezintă ca o transcriere de note stenografiate a unei expuneri orale asupra misterului liturgic făcut de un „fericit bătrân” — cel mai probabil Sofronie — trimisă destinatarului Teoharist care a asistat la ea şi voia să-i păstreze memoria consemnată în scris. Prin intermediul acestuia însă Maxim se adresează unei întregi comunităţi de monahi, confraţi întru asceză şi lecturi duhovniceşti, şi fideli tradiţiei alexandrin-origeniene (nu origeniste!).
Monahilor în căutare de spor în înţelepciune Maxim le răspunde învăţându-i să o vadă prin contemplare întrupată în Biserică: mai precis, în edificiul bisericii, în cartea Scripturii şi în riturile Synaxei; aceste trei câmpuri se deschid privirii contemplative care aplică câteva chei de lectură: imaginea şi figura, simbolul, asemănarea şi imitaţia. Pe lângă tema căutării unui progres în înţelepciune, prologul prezintă un prim mod de abordare şi înţelegere, pur raţională, a relaţiei dintre Dumnezeu şi lume; el sfârşeşte într-un impas: după fiinţă şi după cauză, între Dumnezeu Cel dincolo de orice afirmaţie şi negaţie şi creaţie există o diferenţă ontologică radicală, care exclude orice relaţie şi proximitate. Acestui mod sfântul Maxim îi contrapune modul de acţiune al Bisericii, în care se manifestă înţelepciunea lui Hristos ca „putere de relaţie” (dynamis scheseōs) a lui Dumnezeu cu întreaga lume, care suscită la rândul ei forme de relaţie în înseşi natura, devenirea şi desăvârşirea creaturilor. şi sfântul Maxim îşi inaugurează iniţierea (cap. 1) printr-o contemplare a modului de acţiune (energeia) a lui Dumnezeu în creaţie ca providenţă şi cauză şi în Biserică prin har şi credinţă; în ambele este vorba de aceeaşi mişcare centripetă de convergenţă şi unificare în diferenţe a creaturilor şi creştinilor în jurul lui Dumnezeu, opusă mişcării centrifuge care duce la dezagregare şi descompunere. Aceeaşi mişcare e explicitată în capitolul 5 cu referire la puterile sufletului ca mişcare a raţiunii practice în drum spre Bine în jurul lui Dumnezeu ca act (energeia) şi ca mişcare a inteligenţei contemplative în drum spre Adevăr în jurul lui Dumnezeu ca fiinţă (ousia); iar în capitolul 19 ca mişcare a creaturilor raţionale cântând imnul serafimilor în jurul lui Dumnezeu ca Treime-Unime. Toate aceste mişcări de convergenţă sunt şi tot atâtea forme de participare a creaturilor la Dumnezeu în baza puterii generale de relaţie a lui Dumnezeu care este Hristos, Logosul/Raţiunea şi Fiul lui Dumnezeu. Creaturile sunt unite distinct în planul iniţial al lui Dumnezeu ca raţiuni în Raţiune (logoi în Logosul) divin suprem, iar creştinii sunt uniţi distinct prin acţiunea Bisericii ca fii în Fiul prin acest mod (tropos) nou de existenţă care este cel al Fiului lui Dumnezeu întrupat şi Cap unic al Corpului Bisericii. După aceasta, Mystagogia maximiană iniţiază mai întâi în contemplarea naturii prin evidenţierea corespondenţelor structurii edificiului bisericesc cu structura cosmosului, omului şi sufletului ca veritabile subzistenţe/ipostase compuse (cap. 2–5); apoi în contemplarea devenirii omului de la chip spre asemănare şi spre slăvire prin theōria Scripturii (cap. 6–7); şi, în sfârşit, în contemplarea etapelor concrete ale realizării mântuirii omului prin participarea contemplativă la riturile Synaxei (cap. 8–24) care reduc dinamic diviziunile căderii la unitatea unirii cu Dumnezeu. Aici nu mai există doar simultaneitate între unitate şi diferenţe ca în capitolele 2–7 care manifestă planul iniţial al lui Dumnezeu cu lumea şi cu omul, ci un schimb dinamic al proprietăţilor părţilor, respectiv între Dumnezeu şi om, într-un proces de simultană înomenire şi îndumnezeire prin asemănare progresivă şi participare tot mai deplină. Riturile Synaxei sunt mistagogia şi pedagogia acestui progres al omului dezagregat de necredinţă, ignoranţă şi rău, care are nevoie să fie eliberat, povăţuit şi condus în luptele sale cu răul şi introdus treptat în familiaritatea unirii cu Dumnezeu.
Sursa: Diac. Ioan I. Ică Jr, De la Dionisie Areopagitul la Simeon al Tesalonicului – integrala comentariilor liturgice bizantine. Studii şi texte, Editura Deisis. Sibiu 2012, p. 177-245.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu