Hristos este in inimile credinciosilor prin Duhul Sfant, care astfel nu-L mai cauta "in fata ochilor" ca pana la Inaltare. Ca "dreptate pace si bucurie a Imparatiei lui Dumnezeu" (Rom. 14,17), Duhul Sfant misca pe Hristos in inimi mai profund decat orice fictiune a tehnicilor omenesti care nu pot arata "transfigurarea" si decat orice reprezentare a Sa in fata ochilor prin "statui". Prin Duhul Sfant credinciosii "sfintesc pe Hristos in inimile lor" (1Petru 3,15) ca "aur lamurit in foc" (Apoc. 3,18), si ca "Lumina care se pune in sfesnic (Mt. 5,15); si "Comoara ascunsa in tarina" (Mt. 13,44), dupa cum atunci cand slujea pentru ei, Hristos era "Degetul lui Dumnezeu" (Lc. 11,18), care scria voia lui Dumnezeu in inimile lor si "Toiagul" care atinge stanca de piatra a inimii pentru a curge din ea "apa", scotand din piept inimile de piatra si dand inimi de carne si duh de rugaciune (Iez.36,26; Zah. 12,10) prin Jertfa Sa sfintitoare. Ca fii ai lui Dumnezeu in Hristos ei cugeta "cele ale Tatalui" lor (1 Cor. 15,48).
Prin Jertfa Sa, Mantuitorul i-a dus pe ucenici la slava: "A desavarsit pe sfinti la lucrul slujirii" (Ef. 4,12), ca lucrare sfintitoare a "duhului ceresc" atat de slujitor (Marcu 10,45). Aceasta putere le-a fost data de Duhul Sfant, care a "vadit lumea de pacat" (Ioan 16,9), pentru ca oamenii nu au crezut in Hristos si L-au prigonit; le-a "vadii" apoi lumea "de dreptate" (Ioan 16,10), caci intoarcerea lui Iisus la Tatal este o dreptate a vietii Sale pe pamant inaintea lui Dumnezeu; si le-a "vadit" apoi, lumea "de judecata, ca stapanitorul ei a fost osandit" (Ioan 16,11); a fost scos afara din inimi, pentru a fi locasuri ale Duhului Sfant. Pogorat "in chip de limbi de foc" la Cincizecime, iar nu ca "porumbel" la Botezul Domnului, Duhul Sfant a fost curatitor si simtitor al inimilor, care se umplu de mireasma duhovniceasca a Duhului Sfant, semn al prezentei Sale, asa cum Dumnezeu ceruse in Legea Veche "jertfe curate". "Duhurile necurate" tocmai de aceea au mintea plina de rautate demonica, pentru ca au inima necurata: "Sarpele era cel mai siret" (Facere 3,1), deoarece nu avea inima si era simbolizat prin "pomul cunostintei binelui si raului" (Facere 2,9), semn al ruperii si de aceea al "vrajmasiei" fata de Dumnezeu (Mt. 13,25) prin necuratie.
Plinatatea in care i-a mutat Dumnezeu pe ucenici prin Duhul Sfant a fost si puterea ca ei sa-si duca crucea in lume: "Iar ei au plecat din fata sinedriului, bucurandu-se ca s-au invrednicit sa sufere ocara pentru Numele Lui" (F.Ap. 5,41). Era un semn de mare mangaiere ca cel viclean a fost scos afara din inimile lor si tocmai de aceea se intoarce cu prigoana impotriva lor. Oamenii se tem de violenta si cauta sa scape de prigoane, dar se lasa cu usurinta ademeniti, nestiind ca ademenirea este mai rea decat "prigoanele". Mantuitorul le-a dat putere in fata prigoanelor si s-a rugat nu sa fie luati din lume unde "i-a trimis ca oi in mijlocul lupilor" (Mt. 10,16), ci s-a rugat sa fie "paziti de cel viclean" (Ioan 17,5), a carui "arma cea mai puternica" (Lc. 11,21) este "ademenirea". Biruinta Mantuitorului asupra "ademenirii", mai ales prin refuzul "slavei imparatiilor lumii" (Mt. 4,8-10) care nu cunosc si de aceea "rastignesc pe Domnul slavei", a fost mai mare decat suferintele Sale pe Cruce, prin care "a legat pe puternicul acela, spre a-i prada casa" (Mt. 12,29); "a aruncat afara pe stapanitorul lumii" (Ioan 12,31). In termeni simbolici, sfaramarii "capului" vicleniei i-a urmat prinderea "cozii" (Iesire 4,4) sarpelui cu care "prigonea" ceea ce nu putea ademeni. Astfel, in indemnul la luarea crucii pentru urmarea Sa, Mantuitorul arata ca in lume "cel ce va vrea sa-si scape sufletul (in fata prigoanelor), il va pierde"' (din cauza ademenirilor), dar "cel ce-si va pierde sufletul pentru Mine si pentru Evanghelie, il va castiga" (Marcu 8,35; Lc. 17,33). Alternanta dintre "ademenire"" si "amenintare" in lume este comparata de Mantuitorul cu "portile iadului" (Mt. 16,18) pentru care i-a invatat pe ucenici in ultimele cereri ale rugaciunii: "Tatal Nostru" sa ceara ajutorul lui Dumnezeu ca fii. "Lupul rapeste si risipeste oile" tocmai pentru ca "amenintarea" (Ioan 10,12) le face sa se arunce in bratele "ademenirii" pierzatoare. Dar, sinceritatea rautatii lupului are sanse "sa pasca impreuna cu Mielul" (Isaia 11,6), pe cand viclenia sarpelui niciodata. "Neghina nu se smulge" (Mt. 13,29), pentru ca mai are sanse sa devina "grau", pe cand graul prin golire pe dinauntru ramane numai ca "pleava" (Lc. 3,17) pentru foc. De aceea, calea stramta prin suferinta este, paradoxal, calea iesirii "la loc larg" (Ps. 30,8) pentru plinatatea inimii ca "inviere". Ucenicii au dobandit, astfel, si puterea de a se boteza cu botezul Mantuitorului in moarte: "Paharul Meu veti bea si cu botezul cu care Eu Ma botez va veti boteza" (Mt. 20,23); "De sunteti ocarati pentru numele lui Hristos, fericiti sunteti, caci Duhul lui Dumnezeu si al slavei odihneste peste voi" (1 Petru 4,14).
Astfel, Duhul Sfant le-a vadit si impartasit ucenicilor calea Mantuitorului de slujire, pentru ca se inaltase la cer nu pentru a-i lua cu Sine, ci pentru ca ei sa fie ca si Adam, pe care Dumnezeu, dupa ce l-a zidit, "l-a asezat in gradina Edenului ca s-o lucreze si s-o pazeasca", (Facere 2,15), adica sa se "pogoare" (Lc. 10.30) dinspre mandria pomului cunostintei, la smerenia, adancimea si taria vesnica a "Pomului Vietii", conform "reperelor" asezate de Dumnezeu in Eden ca o "Evanghelie" a desavarsirii prin botezul asemanarii cu Dumnezeu. Duhul Sfant vadeste calea slujirii Mantuitorului ca ascultare pana la moarte pe crace ca descoperire a "adancului Marii", cum spun cantarile de la "Botez"' pana la "intrarea in Ierusalim"; ca o "pogorare" a ucenicilor in viata lui Hristos si adancirea ca intr-o pestera de sub pamant, plina de stalactite si stalagmite, simboluri, atat ale pogorarii harului de sus, cat si ale ridicarii omului de jos la Dumnezeu. Aceasta "pogorare" poate fi asemanata si cu o "scara", dar numai pe calea minunata a pocaintei, a asemanarii cu chipul lui Hristos. Acesta este "botezul cu Duhul Sfant" (Lc. 3,16) ca afundare in apa vietii lui Hristos la Cincizecime, de cand ucenicii L-au si numit prin Duhul Sfant "Domn" (F.Ap. 2,36), cu dulceata Numelui Sau, despre care ingerul cu care se luptase Iacob, i-a spus acestuia: "De ce intrebi de Numele Meu? El este minunat (Facere 32,29). Despre acest Nume al lui Hristos, proslavit de Duhul Sfant (Ioan 16,14), Dumnezeu spusese si lui Moise, inainte de iesirea din Egipt: "Eu sunt Dumnezeul lui Avraam, al lui Isaac si al lui lacob..., dar cu Numele Meu de Domnul inca nu m-am aratat lor" (Iesire 6,3).
Marturisirea Liturgica a credintei apostolice in Teologia Patristica
Diacon Prof. Dr. Ioan Caraza
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu