http://www.pemptousia.ro/2012/11/mistagogia-sfantului-maxim-marturisitorul-o-noua-traducere-partea-i/?st=mistagogia
II. Contemplări ale edificiului bisericii
1. Biserica şi Dumnezeu
Spunea aşadar acel fericit bătrân, potrivit unui prim elan al contemplării[10], că sfânta biserică poartă o întipărire/amprentă şi icoană/imagine a lui Dumnezeu, ca una care prin imitare şi întipărire/amprentă are aceeaşi lucrare/act [energeian] cu El. Căci
— aşa cum Dumnezeu, făcând şi aducând cu puterea Lui infinită la existenţă toate, le şi ţine la un loc, adună şi circumscrie, şi ca providenţă [pronoētikōs] strânge unele în altele şi în Sine Însuşi cele inteligibile şi sensibile şi, ţinând în jurul Lui Însuşi în calitate de cauză, început şi sfârşit, le face pe cele distanţate între ele prin natură, să încline unele spre altele prin unica putere a relaţiei[11] faţă de El în calitate de origine; [relaţie] potrivit căreia le aduce pe toate la o identitate nediferenţiată şi necontopită de mişcare şi existenţă, întrucât iniţial [proēgoumenōs] nimic din cele ce sunt nu se revoltă şi divide faţă de nimic potrivit diferenţei de natură sau mişcare, pentru că toate cresc în mod natural împreună cu toate în chip neamestecat potrivit străjuirii şi relaţiei lor unice şi indisolubile cu unica origine şi cauză a lor, [relaţie unică] care aboleşte şi acoperă toate relaţiile particulare contemplate în toate potrivit naturii fiecăreia din cele ce sunt, nu stricându‑le, desfiinţându‑le şi făcându‑le să nu mai fie, ci biruindu‑le şi apărând peste ele ca totalitate a părţilor sau apărând drept cauza înseşi acestei totalităţi; [cauză] prin care este natural să apară şi să existe atât totalitatea însăşi, cât şi părţile acestei totalităţi, fiindcă ele au cauza lor strălucind mai presus decât ele, şi ea acoperă existenţa lor ca a unora ce sunt cauzate aşa cum un soare suprastrălucitor acoperă natura şi puterea stelelor. Pentru că este natural ca aşa cum părţile sunt şi se cunosc din totalitate, tot aşa şi cele cauzate să fie şi să se cunoască în sens propriu din cauza lor, şi particularitatea lor să ia odihnă atunci când, fiind învăluită de jur‑împrejur prin raportarea la cauză, aceasta este calificată în întregime, aşa cum s‑a spus, potrivit unicei puteri a relaţiei faţă de aceasta[12]. Deoarece, întrucât este toate în toţi şi în toate [cf. 1 Co 15, 28], Dumnezeu, Care e în măsuri infinite mai presus de toate, va fi văzut numai El singur de cei curaţi la gândire [cf. Mt 5, 8], atunci când mintea care culege prin contemplare raţiunile celor ce sunt, sfârşeşte la Dumnezeu Însuşi ca la o cauză, un început şi un sfârşit al producerii şi devenirii [genezei] a toate şi străfund fără dimensiuni al incintei care cuprinde toate;
— în acelaşi mod şi sfânta biserică a lui Dumnezeu se va arăta lucrând/activând [energousa] faţă de noi aceleaşi lucruri cu Dumnezeu ca o icoană prin arhetipul ei. Pentru că, deşi cei renăscuţi şi recreaţi de ea prin Duhul: bărbaţi, femei şi copii, sunt mulţi şi aproape infiniţi la număr, divizaţi şi diferind foarte mult între ei prin gen şi înfăţişare, prin neamuri, limbi, vieţi, vârste, socotinţe, meserii, moduri de comportare şi obiceiuri, aptitudini şi ştiinţe, demnităţi şi destine, caractere şi deprinderi, totuşi ea le dă şi dăruie tuturor în mod egal o singură formă dumnezeiască şi un singur nume[13]: faptul de a fi şi de a se numi [a‑şi avea existenţa şi a‑şi primi numele] plecând de la Hristos, precum şi o singură relaţie, pe cea simplă, fără părţi şi indivizibilă potrivit credinţei; [relaţie] care nu mai îngăduie să fie cunoscute, chiar dacă există, multele şi cu neputinţă de povestit diferenţe care sunt în jurul fiecăruia, aceasta din pricina raportării şi convergenţei universale a tuturor spre ea[14], potrivit căreia nimeni nu mai e absolut cu nimic separat prin sine însuşi de ce este comun, întrucât toţi sunt concrescuţi şi uniţi unii cu alţii prin harul şi puterea unică, simplă şi indivizibilă a credinţei — „căci toţi, zice [Scriptura], aveau o singură inimă şi un singur suflet” [FA 4, 32] —, aşa cum din diferite membre există şi se vede un singur corp, iar acest lucru e vrednic de Hristos, Care este cu adevărat Capul nostru[15] [cf. Ef 4, 15], „în Care, zice dumnezeiescul Apostol [Pavel], nu mai e nici masculin, nici feminin, nici iudeu, nici elin, nici circumcizie, nici necircumcizie, nici barbar, nici scit, nici sclav, nici om liber, ci toate sunt şi în toate” [Ga 3, 28] El închizându‑le de jur‑împrejur în Sine Însuşi pe toate prin puterea unică, simplă şi infinit înţeleaptă a bunătăţii ca un centru al unor linii drepte ieşite din el şi care printr‑o cauză şi putere unică, simplă şi unitară nu lasă originile celor ce sunt să se îndepărteze odată cu capetele lor, circumscriindu‑le în cerc extensiunile şi strângând la Sine Însuşi determinările celor ce sunt şi au fost făcute de El, pentru ca făpturile şi creaturile Unului Dumnezeu să nu mai fie cu totul străine şi vrăjmaşe unele altora, pentru că nu au în jurul a ce şi unde anume să‑şi arate prietenia, pacea şi identitatea unora faţă de ele, şi să fie primejdie ca, separată de Dumnezeu, însăşi existenţa lor să cadă în neexistenţă.
Prin urmare, sfânta biserică este, după cum s‑a spus, o imagine/icoană a lui Dumnezeu ca una care, deşi cei unificaţi potrivit ei prin credinţă sunt diferiţi în însuşiri şi vin din locuri şi moduri diferite, lucrează/activează faţă de credincioşi aceeaşi unire [henōsin] cu Dumnezeu, pe care este natural să o lucreze/activeze fără contopire Dumnezeu Însuşi faţă de fiinţele celor ce sunt, atenuând şi identificând, precum s‑a arătat, diferenţa din jurul lor prin raportarea şi unirea [anaphora te kai henōsei] cu Sine Însuşi în calitate de cauză, început şi sfârşit al lor.
Sursa: Diac. Ioan I. Ică Jr., De la Dionisie Areopagitul la Simeon al Tesalonicului – integrala comentariilor liturgice bizantine. Studii şi texte, Editura Deisis. Sibiu 2012, p. 177-245
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu