Descoperirea Mystagogiei sfântului Maxim Mărturisitorul în cultura europeană modernă coincide cu epoca de criză care a condus în prima jumătate a veacului XVI la scindarea creşştinismului occidental în două confesiuni rivale. Pentru a putea răspunde adecvat criticilor reformatorilor la adresa dispozitivului sacramental şi ecleziologic al creştinismului medieval latin, Biserica Romei a mobilizat umaniştii catolici devotaţi la o amplă campanie de editare a izvoarelor creştinismului apostolic şi patristic, a căror publicare trebuia să ofere argumente de netăgăduit cu privire la vechimea şi continuitatea practicii şi înţelegerii sacramentale a vieţii Bisericii începând din epoca apostolică. În 13 decembrie 1545, în oraşul Trento din nordul Italiei îşi deschidea în sfârşit lucrările îndelungatul conciliu (încheiat abia în decembrie 1563) în care Biserica Romano‑Catolică a elaborat răspunsul dogmatic la contestările protestantismului, formulându‑şi învăţăturile despre Tradiţie, păcat, îndreptare şi Sfintele Taine şi demarând propria ei reformă. În suita cardinalului francez Marcel Cervin (unul din cei trei legaţi ai papei la conciliu şi viitorul papă Marcel II) se afla şi umanistul catolic Gentien Hervet (1499–1584).
La îndemnul protectorului său, Hervet publica în 1548 la Veneţia un volum în care prezenta în traducere latină textul celor două Liturghii ortodoxe ale sfinţilor Ioan Gură de Aur şi Vasile cel Mare prefaţate de cele mai consistente comentarii liturgice bizantine: Explicarea lui Nicolae Cabasila şi Mystagogia lui Maxim Mărturisitorul[1]. Scopul declarat al publicaţiei era acela de a demonstra acordul deplin al ortodocşilor răsăriteni cu romano‑catolicii asupra caracterului de jertfă al Liturghiei. Traducerea lui Hervet a fost reluată în 1560 într‑un corpus extins de Liturghii şi comentarii liturgice bizantine tipărit la Paris[2] cu aceeaşi finalitate apologetică de polemistul antiprotestant Claude de Sainctes (1525–1591), delegat şi el din partea Universităţii din Paris la Conciliul de la Trento, iar din 1575 episcop de Évreux.
Mystagogia maximiană a circulat astfel timp de o jumătate de secol în lumea erudită a Europei occidentale în această „translatio princeps” latină a lui Gentien Hervet. Fără numele traducătorului însă, ea va fi anexată, şi în finalul primei ediţii a Mystagogiei în textul grec original publicată în 1599 la Augsburg de umanistul catolic şi bibliotecarul de aici David Hoeschel (1556–1617)[3]. Ediţia era prefaţată de corespondenţa dintre Hoeschel şi alt celebru umanist grec al epocii, Maximos Margunios (1549–1602)[4]. Monah cretan cu temeinice studii la Padova, din 1583 episcop al Kytherei, rezidând însă până la moarte în Veneţia, Margunios — coleg de generaţie şi de studii cu Gavriil Seviros şi Meletie Pigas — a desfăşurat o importantă activitate teologică şi literar‑filologică colaborând la o serie întreagă de ediţii de cărţi liturgice şi patristice. Aşa cum s-a arătat recent, paternitatea ediţiei Hoeschel trebuie restituită eruditului episcop umanist ortodox Maximos Margunios: Hoeschel a reprodus, adnotându‑l cu variante dintr‑un codice descoperit şi inventariat de el în biblioteca din Augsburg, un text stabilit de Margunios.
Un text remarcabil pentru data şi modul stabilirii lui, „editio princeps” Margunios‑Hoeschel din 1599 a fost retipărită mai întâi în 1624 şi 1654 la Paris de Fronton du Duc în vasta sa antologie Bibliotheca Veterum Patrum. Apoi şi de dominicanul François Combefis (1605–1679), care i‑a juxtapus propria sa versiune latină, în volumul al doilea al primei ediţii a operelor sfântului Maxim Mărturisitorul tipărită în 1675 la Paris[5] (cel de‑al treilea volum n‑a mai apărut din cauza morţii eruditului elenist dominican care l‑a împiedicat să realizeze şi ediţia celebrelor Ambigua). Ediţia Combefis, unica până acum câteva decenii, va fi răspândită prin republicarea ei în 1865 de abatele J.‑P. Migne în volumele 90–91 ale faimoasei sale serii „Patrologia Graecae cursus completus”. În cazul Mystagogiei[6], ea reprezintă însă o simplă reluare a ediţiei Margunios‑Hoeschel.
Textul Margunios‑Hoeschel‑Combefis a stat la baza studiilor „maximologilor” din prima jumătate a secolului XX, când apar şi traducerile în limbi moderne: italiană: R. Cantarella în volum în 1931; franceză: M. Lot‑Borodine, 1936–1938 în serial în revista Irénikon; şi română: pr. D. Stăniloae, 1944 la Sibiu[7].
Extras din
Mistagogia sfântului Maxim Mărturisitorul - itinerarul ediţiilor şi interpretărilor
Arhid. Prof. Ioan I. Ică Jr.
http://www.pemptousia.ro/2012/11/mistagogia-sfantului-maxim-marturisitorul-itinerarul-editiilor-si-interpretarilor/?st=mistagogia
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu