http://www.pemptousia.ro/2012/11/mistagogia-sfantului-maxim-marturisitorul-o-noua-traducere-partea-i/?st=mistagogia
3. Biserica şi omul
4. Cum şi în ce mod sfânta biserică a lui Dumnezeu este o icoană care înfăţişează simbolic pe om şi este înfăţişată ca o icoană de către om[19]
şi, iarăşi, potrivit unui alt mod de contemplare[20], [fericitul bătrân] spunea că sfânta biserică a lui Dumnezeu este un om, ca una care are drept suflet [psychē] sanctuarul, drept minte [nous] dumnezeiescul jertfelnic şi drept trup [sōma] naosul, fiind ca un chip şi asemănare a omului făcut după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu [cf. Fc 1, 26]: prin naos propunând ca printr‑un trup filozofia morală [ēthikēn philosophian], prin sanctuar explicând ca printr‑un suflet contemplarea naturală [physikēn theōrian], iar prin dumnezeiescul jertfelnic arătând ca printr‑o minte/intelect teologhisirea iniţiatică [mystikēn theologian].
şi, invers, [mai spunea că] este o biserică iniţiatică/tainică[21] omul care prin trup ca printr‑un naos face să strălucească partea practică [făptuitoare] a sufletului prin lucrările poruncilor în virtuţi potrivit filozofiei practice; prin suflet ca printr‑un sanctuar oferă prin raţiune lui Dumnezeu raţiunile lucrurilor sensibile tăiate împrejur de materie în chip curat în Duhul potrivit contemplării naturale; iar prin minte ca printr‑un jertfelnic cheamă mult‑lăudata tăcere care e în adâncurile de nepătruns[22] ale măreţei grăiri a Dumnezeirii nearătate şi necunoscute printr‑o altă tăcere grăitoare şi mult‑rostitoare şi, pe cât e cu putinţă omului, ajunge să se unească cu ea în teologhisirea iniţiatică şi devine aşa cum e pe drept cuvânt să fie cel ce s‑a învrednicit de vizitarea lui Dumnezeu şi a fost însemnat de scânteierile Sale atotluminoase.
4. Biserica şi sufletul
5. Cum şi în ce mod, iarăşi, sfânta biserică a lui Dumnezeu este icoană şi întipărire şi a sufletului înţeles în el însuşi[23]
Două puteri — inteligentă şi vitală
Mai învăţa [fericitul bătrân] că sfânta biserică a lui Dumnezeu nu poate fi numai o icoană a omului întreg alcătuit prin compunere din suflet şi din trup, ci şi a sufletului însuşi contemplat cu raţiunea în el însuşi. Fiindcă spunea că sufletul e alcătuit în general dintr‑o putere inteligentă şi una vitală, puterea inteligentă [noera dynamis] fiind pusă în mişcare în chip suveran prin voinţă, iar cea vitală [zōtikē] rămânând prin natura ei neliberă, cum şi este.
Două aspecte — contemplativ şi practic — şi explicitarea lor în cinci cupluri
şi, iarăşi, că de puterea inteligentă ţine latura contemplativă [to theōrētikon], iar de puterea vitală latura practică [to praktikon], iar latura contemplativă spunea că se numeşte minte/intelect [nous], iar cea practică raţiune [logos], mintea fiind cea care pune în mişcare puterea inteligentă, iar raţiunea cea care poartă de grijă de puterea vitală; una, adică mintea, atunci când îşi păzeşte cu totul neschimbabile mişcările spre Dumnezeu, este şi se numeşte înţelepciune [sophia], iar cealaltă, adică raţiunea, este şi se numeşte chibzuinţă [phronēsis], atunci când, legând prin fapte de minte în chip cuminte/cumpătat [sōphronōs] puterea vitală guvernată de ea, o arată nediferită de ea, purtând prin virtute aceeaşi reflectare a divinului ca şi ea [mintea] şi asemănătoare ei, reflectare care, spunea, e împărţită în chip natural între minte şi raţiune; astfel încât sufletul este şi se arată iniţial [proēgoumenōs] alcătuit mai degrabă din minte şi raţiune ca unul inteligent şi raţional, puterea vitală fiind contemplată în mod egal în amândouă, adică în minte şi raţiune — căci nu este îngăduit să gândim despre oricare din acestea că este lipsită de viaţă —, şi fiind împărţită între ambele; [putere vitală] prin care mintea, care spuneam că se numeşte şi înţelepciune, epuizându‑se prin deprinderea contemplativă într‑o tăcere şi cunoaştere de nespus, e adusă la adevăr [alētheia] printr‑o cunoaştere de neuitat [gnōsis alēstos][24] şi fără sfârşit, iar raţiunea, pe care am numit‑o chibzuinţă, sfârşeşte prin deprinderea practică realizată mântuitor potrivit virtuţii la bine [agathon] prin intermediul credinţei [pistis], din amândouă acestea alcătuindu‑se adevărata ştiinţă a realităţilor dumnezeieşti şi omeneşti: cunoaşterea cu adevărat fără greşeală capăt al întregii preadumnezeieşti filozofii a creştinilor.
Vorbind încă şi mai limpede despre acestea, spunea că o parte [a sufletului] este cea contemplativă, precum s‑a zis, iar alta cea practică; partea contemplativă o numea minte [nous], iar pe cea practică raţiune [logos], ca unele care sunt primele puteri [dynameis] ale sufletului, şi, iarăşi, mintea o numea înţelepciune, iar raţiunea chibzuinţă, ca unele ce sunt primele lucrări/acte [energeias] ale acestora.
Reducţia celor cinci cupluri la unitate în jurul lui Dumnezeu
Dezvoltând iarăşi, spunea că de latura inteligentă a sufletului ţin mintea, înţelepciunea, contemplarea, cunoaşterea şi cunoaşterea de neuitat, al căror sfârşit/scop este adevărul; iar de latura raţională ţin raţiunea, chibzuinţa, practica, virtutea, credinţa, al căror sfârşit/scop este binele. Iar adevărul şi binele, spunea, Îl arată pe Dumnezeu: adevărul atunci când divinul pare să fie însemnat din fiinţa [ek tēs ousias] Sa — căci adevărul e un lucru simplu, unic şi unul, identic, fără părţi, neschimbabil şi nesupus unei pasivităţi, de neuitat şi cu totul neîntrerupt; iar binele atunci când Acesta pare să fi însemnat din lucrarea/actul [ek tēs energeias] Lui —, fiindcă binele este binefăcător şi pronietor al tuturor celor ce provin din el, şi străjuitor al lor, şi, întrucât potrivit opiniei etimologilor acesta [binele, aga‑thon] derivă de la faptul de a fi, a fi pus sau a alerga foarte tare [agan einai ē tetheisthai ē theein], el dăruie tuturor celor ce sunt faptul de a exista, de a persista şi de a fi mişcat[25] [cf. FA 17, 28].
Aşadar, cele cinci cupluri [pente syzygiai] înţelese a fi în jurul sufletului îşi au locul în jurul unicei perechi care însemnează divinul; cupluri sunt aici: mintea şi raţiunea, înţelepciunea şi chibzuinţa, contemplaţia şi acţiunea [practică], cunoaşterea şi virtutea, cunoaşterea de neuitat şi credinţa; iar cuplul care însemnează divinul e adevărul şi binele, spre care pus fiind progresiv în mişcare sufletul, se uneşte cu Dumnezeul a toate, imitând neschimbabilitatea şi binefacerea fiinţei şi lucrării/actului Lui prin fixitatea şi nestrămutarea în bine a alegerii lui libere.
Excurs — psaltirea cu zece corzi a sufletului
şi ca să amestec şi eu în acestea o mică teorie potrivită, aceasta este poate divina decadă a coardelor psaltirii [cf. Ps 32, 2; 143, 9] părţii inteligibile a sufletului, care lasă raţiunea să facă ecou duhului prin cealaltă fericită decadă a poruncilor, şi care produce în mod inteligibil sunetele desăvârşite, armonioase şi melodioase prin care este lăudat în imne Dumnezeu; aceasta pentru ca eu să aflu care este raţiunea decadei care cântă şi a celei cântate şi cum anume o decadă unită şi legată în chip tainic de cealaltă decadă îl readuce la Sine Însuşi coîmplinit prin mine, cel mântuit de El, pe Iisus, Dumnezeul şi Mântuitorul meu, Cel ce e pururea preaplin şi suprapreaplin, neputând nicicând să iasă din Sine Însuşi, iar pe mine, omul, mă restaurează în chip minunat în mine însumi, sau mai degrabă în Dumnezeu de la Care am primit existenţa [to einai] şi spre Care tind de departe dorind să primesc existenţa fericită [to eu einai]; iar cel ce poate să cunoască din pătimirea lor cele spuse ajunge să cunoască deja prin experienţă în chip limpede demnitatea proprie: cum anume e redat chipului ceea ce este după chip? cum anume e cinstit Arhetipul? care este puterea tainei mântuirii noastre? şi pentru cine a murit Hristos[26]? cum anume, iarăşi, putem rămâne în El şi El în noi, precum a spus [cf. In 15, 4]? şi cum anume „este drept cuvântul Domnului şi toate lucrurile Lui sunt în credinţă” [Ps 32, 4]?
Sursa: Diac. Ioan I. Ică Jr., De la Dionisie Areopagitul la Simeon al Tesalonicului – integrala comentariilor liturgice bizantine. Studii şi texte, Editura Deisis. Sibiu 2012, p. 177-245.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu