Arhid. Prof. Ioan I. Ică Jr.
http://www.pemptousia.ro/2012/11/mistagogia-sfantului-maxim-marturisitorul-itinerarul-editiilor-si-interpretarilor/?st=mistagogia
În 2003, la Universitatea din Fribourg, Pascal Mueller-Jourdan — azi profesor de filozofie antică la Universitatea Catolică Vest de la Angers — susţinea o remarcabilă teză de doctorat a cărei temă era Mystagogia maximiană în cultura filozofică a Antichităţii târzii plecând de la analiza „tipologiei spaţio-temporale a Ecclesiei bizantine”[25] aflată la baza acestui tratat, şi numai în el. Punctul de plecare e reflecţia asupra implicaţiilor profunde ale structurii de ansamblu a acestei opere maximiene; aceasta apare ca o suită de două tratate juxtapuse încadrate de o adresare introductivă şi o concluzie: un tratat în patru „theorii” despre „sfânta ekklesia” ca loc anume în spaţiu (cap. 1–7) şi unul în patru „diegeze” sau relatări despre „sfânta synaxis” ca o anume succesiune de rituri în timp. Cele două părţi pun astfel în joc mai profund o tipologie generală a spaţialităţii şi temporalităţii ca expresie a unei dispoziţii providenţiale, pedagogice şi iniţiatice a lui Dumnezeu faţă de fiinţele create de El. Ekklesia apare astfel ca un condensat de loc, în acelaşi timp spaţiu şi timp, un „unde” (poū//pōu) şi un „când” (pote), conţinător şi receptacul nu exterior realităţilor pe care le conţine, ci înzestrat în virtutea providenţei divine şi a propriei sale configuraţii spaţio-temporale cu o putere de unificare şi coeziune specifică. Ea se prezintă sub un dublu aspect, ideal şi practic: ideal ca expresie şi revelare a adevăratei ordini, divine, a lucrurilor, în care toate părţile sunt potenţial orientate spre un tot divin şi unirea, necontopită, cu El prin îndumnezeire; iar practic ca laborator de actualizare sau restaurare a adevăratei identităţi a lucrurilor lumii în ordinea ei adevărată, divină, în virtutea unei cauzalităţi proprii naturii ei. Ordinea edificiului bisericii şi succesiunea riturilor Synaxei au rolul de a-i reobişnui pe oameni cu adevărata ordine pe care au părăsit-o în masă, şi cu o mişcare care nu e o simplă schimbare spre distrugere, ci o devenire orientată spre îndumnezeire.
Accentul principal al investigaţiei lui P. Mueller-Jourdan, axată pe infrastructura filozofică a gândirii maximiene, cade însă pe reconstituirea etapelor prin care categoriile de spaţiu şi timp (pou şi pote) considerate drept simplii accidenţi ai „usiei” (substanţei) dominante, acced la sfântul Maxim (Ambigua 10) la rangul de categorii „motrice”, condiţii „sine qua non” ale ansamblului existenţelor lumii create. Fazele intermediare ale acestei mutaţii sunt identificate în comentariile neoplatonice la Aristotel şi în gândirea filozofică a neoplatonicilor Iamblichus, Damascius şi Simplicius, la care categoriile fizice de loc şi timp sunt promovate în apropierea Unului inefabil ca modalităţi ale prezenţei acestuia. Studiul fizicii sau „contemplării naturale” maximiene pe fundalul tradiţiei neoplatonice relevă o mare similitudine cu „noera theōria” a lui Iamblichus şi o familiaritate cu ideile acesteia reformulate de şcoala filozofică de la Atena (Proclus, Damscius, Simplicius). Aceste noţiuni au suferit apoi o importantă mutaţie odată integrate într-un sistem filozofic al lumii centrat pe Hristos în structurile dogmei de la Chalcedon. Ekklesia creştină se substituie lui physis al anticilor: categoria lui „unde” se extinde de la cea de limită în spaţiu pentru a desemna poziţia esenţială, raţiunea naturală, pe care un lucru n-ar putea-o abandona fără a se corupe; iar categoria lui „când”, solidară cu „unde”, exprimă dependenţa lucrurilor marcate de o limită iniţială care le demarcă fiinţial de Divin; natura şi timpul fiinţelor coexistând în virtutea aceluiaşi act creator. Mystagogia maximiană însă angajează nu numai o tablă redefinită a categoriilor ontologice fundamentale, ci şi o gnoseologie reformulată, care revalorizează importanţa percepţiei senzoriale, spaţio-temporale, şi necesitatea unei reeducări a simţurilor prin raţiune şi credinţă, atunci când vorbeşte de structura bisericii văzute ca iniţiere în adevărul/misterul ultim al lucrurilor. Theōria simbolică maximiană e o educaţie a percepţiei care sensibilizează în formele sensibile ale edificiului figurile (schemata) geometrice ale corpurilor, apoi raporturile/proporţiile lor (logoi) invizibil, de la care urcă prin simplificare şi concentrare spre Logosul Unul şi divin.
Tratat unic în felul său, în acelaşi timp liturgic şi filozofic, teologic şi mistic, Mystagogia maximiană se pretează la o multitudine de abordări şi invită la tot atâtea lecturi. În acelaşi an, 2000, dar la sfârşitul său, în decembrie, la Institutul Catolic din Paris, profesoara Marie-Lucie Charpin-Ploix prezenta şi susţinea ca teză de doctorat cu titlul „Unire şi diferenţă” o nouă traducere şi o amplă lectură a Mystagogiei[26]. O lectură cantonată în registrul pur teologic, dar extrem de atentă şi laborioasă, şi plină de sugestii şi observaţii utile, în orice caz cea mai amplă investigaţie de până acum consacrată opusculului maximian. Lucrarea se prezintă sub forma unui comentariu detaliat (cap. i–vi) urmat de o propunere de interpretare (cap. vii–viii). Interpretarea îşi propune să verifice o ipoteză de lucru enunţată sintetic în titlul capitolului vii: „Mistagogia — act de receptare al Chalcedonului?”, şi care, plecând de la centralitatea evidentă a temei îndumnezeirii omului în Mystagogia maximiană, precum şi de la efortul speculativ la fel de evident de a o gândi ca pe o unire care salvează diferenţele (dincolo atât de separaţie, cât şi de contopire), constată paradoxul intrigant al textului operei: în ciuda atotprezenţei „schemei de la Chalcedon” (şi a temei ipostasei compuse extinse de Maxim la om şi la cosmos ca Biserică), totuşi el păstrează asupra formulei dogmatice de la Chalcedon o „tăcere uimitoare”. Operă aparent simplă, dar foarte complexă, care vrea să fie o introducere în Misterul lui Hristos, Mystagogia nu aplică formula de la Chalcedon, dar e construită toată în jurul misterului Persoanei divino-umane aşa cum a fost mărturisită aceasta la Chalcedon pe baza unei relecturi a întregii tradiţii patristice anterioare (Origen, Dionisie, Capadocienii, Evagrie şi monahismul). Plecând de aici, cercetătoarea franceză face în finalul tezei o încercare de verificare a acestei ipoteze sub forma unei relecturi a temelor centrale ale gândirii maximiene prin Maxim însuşi şi prin predecesorii săi (nu însă prin posteritatea lui, pentru a evita proiectarea în el a unei problematici care nu e a sa). Specificul dogmatic al scriitorii Mystagogiei nu este dat numai de uimitoarea tăcere asupra formulei de la Chalcedon pe fondul atotprezenţei schemei generale a hristologiei chalcedoniene ca introducere în Misterul lui Hristos. La aceasta cercetătoarea adaugă şi o altă observaţie importantă privitoare la o altă tăcere semnificativă: deşi vorbeşte pe larg despre activitatea (energeia) lui Dumnezeu, a Logosului şi a creştinilor în Biserică, Maxim nu se referă nicăieri în Mystagogia la activităţile sau lucrările Dumnezeului-om Hristos. Ceea ce ar permite cu titlu de ipoteză o datare a ei şi mai precisă: în a doua jumătatea a anului 633 sau în 634. Mystagogia maximiană, ca şi Synodica de întronizare a patriarhului Sofronie din 634, respectă edictul imperial (psēphos) din iunie 633 care interzicea orice pronunţare cu privire la numărul activităţilor sau lucrărilor lui Hristos, şi ca atare e anterioară controverselor hristologice care vor izbucni la sfârşitul lui 634.
Sursa: Diac. Ioan I. Ică Jr, De la Dionisie Areopagitul la Simeon al Tesalonicului – integrala comentariilor liturgice bizantine. Studii şi texte, Editura Deisis. Sibiu 2012, p. 177-245.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu