Urmasii lui R. Bultmann, G. Ebeling (1950) si mai ales E. Kasemann (1953), au marcat o noua intoarcere la "Iisus istoric", de data aceasta insa, nu pentru a-l opune fata de "Hristos al credintei", ca scoala istorica amintita. E. Kasemann apreciaza ca, desi nu se poate alcatui o biografie a lui Iisus, Evangheliile dau un numar de date istorice sigure si de autoritate. In ceea ce priveste "Hristos al credintei", E. Kasemann observa ca, dupa entuziasmul pascal, comunitatea se indreapta catre texte narative, ceea ce face sa li se acorde un statut istoric in cadrul kerygmei. Nu este suficient sa se spuna ca "kerygma" cere sa se ajunga dincolo de ea, caci acel "dincolo de ea" este al ei "de fapt". Comunitatea primara crestina nu inlocuieste pe Iisus cu un "mit", ci se pronunta, atat contra unui dochetism exaltat, cat si impotriva unei doctrine istorice a chenozei. Comunitatea primara stie ca "Iisus terestru" nu poate fi inteles decat de la Pasti inainte, si, deci, in demnitatea Sa de "Domn" al Bisericii, si ca, invers, nu se poate sesiza in mod adecvat semnificatia Pastelui, daca se face abstractie de "Iisus terestra". Chipul istoric al lui Iisus ramane o enigma pentru un istoric, dar ea se desleaga pentru cel care crede. In aceasta directie se inscrie si J.A. Robinson, care accentueaza "posibilitatea" si "legitimitatea", atat a cercetarii istorice, cat si a celei a credintei, punandu-le pe amandoua in acelasi orizont al cercetarii existentialiste a sensului. Pentru J. Robinson, istoria nu reveleaza fapte, ci face sa apara o devenire cu sens. "Kerygma" care anunta persoanei credinciosului persoana lui Hristos este chemata sa verifice prin cercetarea istorica a chipului lui Iisus, daca sensul pe care-l da existentei credinciosului corespunde intelesului existentei continute implicit in istoria lui Iisus.
Indispensabilitatea lui "Hristos istoric" pentru credinta apostolica este scoasa mai pregnant in evidenta de Peter Pokorny din Praga, care considera aparitia hristologiei drept premisa unei teologii a Noului Testament, spre deosebire de orice alte lucrari de hristologie, care toate cauta inceputurile hristologiei in Noul Testament insusi. El arata ca impulsul pentru hristologie este "Invierea" ca acel minimum in forma, dar maximum ca efect. "Invierea" a pus in miscare un proces de reflectie hristologica inainte de formarea canonului biblic ca unitate in diversitate si continuitate in orice discontinuitate. "Nu atat invierea, cat aratarile constituie pentru ucenici socul" (Lc.24,41) manifestat prin bucuria spontana, uimire, entuziasm. Intre inviere si Kerygma au loc "aratarile" si credinta ucenicilor ca urmare nemijlocita a vederii Sale. Invierea traita astfel insemna inceputul unei noi realitati pentru a carei descriere notiunile si imaginile trebuie puse intr-o noua combinatie. De fapt, Hristos inviat si crezut pune in lumina pe Hristos istoric, fara de care hristologia n ar fi decat o speculatie. Textele privitoare la Inviere sunt legate de viata lui Hristos dinainte de Inviere punand in valoare slujirea Sa. Tot astfel textele referitoare la "Hristos istoric" sunt deschise pentru evenimentul pascal. El Insusi talmaceste ucenicilor scripturile ca referire la El (Lc. 24, 27,32). Se arata apoi cum Evanghelia a devenit text, a carei aparitii in scris inseamna inceputul constituirii unei norme teologice. Aceasta norma este elementul integrant, in care nu "reflectia", ci "cultul liturgic are rolul hotarator". Invierea a avut urmari sociale si a dus la alcatuirea canonului, ca "cea mai de seama consecinta a efectului social al Invierii".O trasatura esentiala era adunarea in numele lui Hristos, in care crestinii isi gaseau "identitatea lor de grupa si comuniunea euharistica reinnoita".
Din punct de vedere ortodox, conceptia lui R. Bultmann ca Hristos istoric" ar insemna "Hristos dupa trup" duce la ignorarea sensului Invierii, care a avut loc tocmai pentru ca "Hristos istoric", "Hristos in trup" era "omul duhovnicesc". Invierea Sa i-a ajutat pe cei ce au urmat Lui sa-L cunoasca (2Cor 5 16), sa deschida ochii, sa se ridice "valul" (2Cor3,14) de pe ochii lor prin ruperea catapetesmei trupului Sau (Evrei 10,20). Un aspect fundamental ignorat si de P. Pokorny este faptul ea "Hristos istoric" a pregatit si pe cei ce I-au urmat Lui sa devina prin chemare, indreptare, desavarsire "asemenea chipului lui Dumnezeu" (Rom.8,29-30), hristofori (Gal.2 20), partasi ai Invierii lui Hristos ca inviere si a lor cu duhul, si mai ales prin Duhul Sfant "martori" ai vietii Sale in trup, ai lui "Hristos istoric", ca "om duhovnicesc". La concluzia acestei realitati istorico-spirituale vor ajunge unii exegeti romano-catolici ca M. J. Lagrange si Henri de Lubac.
Raportul dintre "istorie" si "credinta" in hristologie din teologia protestanta a influentat si pe unii teologi romano-catolici. Bultman punea din nou problema lui "Iisus istoric", de data aceasta in raport cu "Iisus al credintei". Acest lucru a avut un ecou favorabil la teologi catolici ca Rahner, Kasper, Kiing si J. Ratzinger. Dar, aceasta evolutie in hristologia Reformei este deosebit de interesanta si pentru Liturghia Ortodoxa, deoarece precizeaza momentele fundamentale ale lucrarii lui Dumnezeu in Hristos prin Jertfa, mutare pascala si Cincizecime, si locul indispensabil al marturisirii de credinta apostolica si teandrica drept conditie a darului Duhului Sfant. Dar cel mai de seama lucru este faptul ca Scriptura este inteleasa astfel, ca rod al intruparii, ca ,eveniment", nu ca "litera" Vechiului Testament: "Legea s-a dat prin Moise, iar harul si adevarul au venit prin Iisus Hristos" ca revealatie teandrica, apostolica, liturgica. In dialogurile bilaterale dintre ortodocsi si luterani din Romania si Germania pe temele: justificare, botez si viata noua in Hristos si altele, s-a insistat asupra partasiei la cele dumnezeiesti (2Petru 1,4), Hristos fiind inteles ca Pantocrator, "Atottiitor". Jertfa lui Hristos comemorata liturgic nu schimba Sfanta Scriptura, deoarece constituie fundamentul ei (Apoc.5,9), aspect al Revelatiei in Hristos care a sensibilizat intotdeauna pe teologii Reformei.
Astfel, Biserica Luterana din Ucraina a preluat de la ortodocsi Liturghia Sfantului Ioan Hrisostom, fenomen datorat atat distantei fata de tara Reformei cu fronturile ei confesionale, cat si vecinatatii pasnice cu Bisericile Ortodoxe. Acest lucru a ajutat la depasirea instrainarii interconfesionale, deoarece rugaciunea comuna in traditia liturgica poate contribui la apropiere spirituala ceea ce inseamna mai mult decat consensuri teologice obtinute in dialoguri teoretice, asa cum spunea si Msg Wilhelm Nyssen. Marturisirea credinte, din punct de vedere juridic formal nu poate avea nici o valoare pentru viata Bisericii iar unirea Bisericilor pe un astfel de temei nu ar fi reala. De altfel crearea unui "consens doctrinal" nu fereste de eroare. Teologia protestanta intelege astazi mai profund sensul "Pantocratorului" ca "Atottiitorul", deoarece toate eforturile pentru cunoasterea si intelegerea corecta a adevarului religios crestin, trebuie sa stea sub semnul doxologiei in sens de "ortodoxie"; se percepe astfel, intruparea ca adevarata umanitate, expresia "s-a facut om" insemnand nu numai, redescoperirea, ci mai ales re-crearea omului.
Aniversarea Simbolului, Niceo-Constantinopolitan a prilejuit evidentierea caracterului sau ecumenic, fara a se pune in lumina indispensabilitatea uzului sau liturgic, si fara a se propune interpretarea apostolica a Numelui lui Dumnezeu, sfintit in Hristos ca "Atottiitorul" sau "Rugul Aprins". Sporadic acest lucru se intalneste la teologi protestanti, constienti de faptul ca Sfanta Scriptura nu poate fi folosita in mod critic impotriva unor traditii denaturate, fara a se tine seama de "adancimile teandrice" ale Cuvantului lui Dumnezeu aratate prin Intruparea lui Hristos si revelate prin Jertfa Sa. Este remarcata, astfel diferenta de sens in traducerea latineasca a termenului "Pantocrator" ca "Omnipotens", in loc de "Omnitenens", care ar fi fost mai exact. Se remarca faptul ca traducerea germana este orientata dupa acest sens. Aceasta traducere este in legatura si cu sensul ce se acorda textului biblic. Dar, in Evanghelie Iisus nu-L numeste niciodata pe Tatal Sau "Atotputernicul". Puterea lui Iisus este aratata in sensul eliberarii prin deslegare, deoarece a venit nu ca sa I se slujeasca, ci ca El sa slujeasca (Mt.20,28). Prin urmare "puterea" lui Dumnezeu in Hristos are cu totul alt sens decat "atotputernicia". Puterea Lui se arata in cele slabe ca expresie a iubirii divine mai profunde decat cea a parintilor dupa trup de pe pamant.
Astfel, propunerea unui dialog intre Apus si Rasarit pe aceasta tema din partea Pr. Prof. D. Staniloae este cu atat mai binevenita. Argumentul liturgic, care a avut un mare rol in controversele trinitare si hristologice poate duce la intelegerea apostolica teandrica a Revelatiei.
Marturisirea Liturgica a credintei apostolice in Teologia Patristica
Diacon Prof. Dr. Ioan Caraza
http://www.crestinortodox.ro/carti-ortodoxe/marturisirea-liturgica-credintei/teandria-apostolica-fundamentul-hristologic-liturgic-sfintelor-scripturi-teologia-patristica-81030.html
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu