Prin puterea Duhului Sfant ucenicii Mantuitorului au implinit porunca: "In dar ati luat, in dar sa dati" (Mt.10,8). Din ceea ce Sfintii Apostoli au "dat in dar" se intelege ceea ce "au primit", iar Sfanta Scriptura provenita din inima lor a fost scrisa ca marturie a vietii lor in Hristos pentru viata in Hristos si a "celor ce vor crede in Mine prin cuvantul lor" (Ioan 17,20). Astfel Sfanta Scriptura este "Cartea vietii" in Sfinti si pentru Sfinti, adica pentru cei "desavarsiti" dupa cuvintele Sfantului Apostol Petru: "Noi v-am adus la cunostinta puterea Domnului nostru Iisus Hristos si venirea Lui nu luandu-ne dupa basme mestesugite, ci fiindca am vazut slava Lui cu ochii nostri. Caci El a primit de la Dumnezeu Tatal cinste si slava atunci cand din inaltimea slavei un glas ca acesta a venit catre El: Acesta este Fiul Meu cel iubit intru care am binevoit!. Si acest glas noi l-am auzit pogorandu-se din cer pe cand eram cu Domnul in muntele cel sfant. Si avem cuvantul proorocesc mai intarit la care bine faceti ca luati aminte, ca la o faclie ce straluceste in loc intunecos, pana cand va straluci ziua si Luceafarul va rasari in inimile voastre, aceasta stiind mai dinainte ca nici o proorocie a Scripturii nu se talcuieste dupa socotinta fiecaruia; pentru ca niciodata proorocia nu s-a facut din voia omului, ci oamenii cei sfinti ai lui Dumnezeu au grait, manati fiind de Duhul Sfant" (2Petru 1,16-21).
Deci, ca martori, Apostolii erau "partasi" la Hristos, nu doar "manati de Duhul Sfant", ca cei de sub Lege. Sfantul Apostol Petru arata mai sus, cum pe temeiul revelatiei in Hristos Vechiul Testament este si ramane o calauza in Hristos. El arata ca proorocii Vechiului Testament sunt "faclii" calauzitoare spre "Lumina" lui Hristos, dar aceste "faclii" nu sunt "Lumina". Ioan Botezatorul era "faclia care arde si lumineaza" (Ioan 5,35), dar "Nu era acela Lumina" (Ioan 1,8). Proorocii erau "oamenii sfinti ai lui Dumnezeu manati de Duhul Sfant", dar Apostolii sunt desavarsiti in Hristos prin Duhul Sfant ca deosebirea dintre "inspiratia" proorocilor in Vechiul Testament si "partasii" Apostolilor "la firea dumnezeiasca" (2Petru 1,4). Ei sunt astfel "negutatorii care scot din camara lor noi si vechi", deoarece sunt "iconomi ai Imparatiei lui Dumnezeu" (Mt.13,52; ICor.4,1), care pe temeiul celor "noi" in Hristos, scot din camara inimii lor cele "vechi" ale Legii. Biserica insasi este "zidita pe temelia Apostolilor", dar si a Proorocilor, a caror "piatra din capul unghiului este Hristos" (Ef.2,20). Fata de "faclii", Apostolii sunt "sfesnice" ale Luminii (Mt.5,15).
Mantuitorul este "Lumina" care desavarseste "faclii", dar aceasta ramane o calauza catre "Lumina". Desavarsiti in Hristos "la lucrul slujirii" (Ef.4,12), Apostolii "au scos apa cu bucurie din izvoarele mantuirii" (Isaia 12,3) scriind cu greu Biblia Noului Testament, ca sa ramana ceva "afara"; ca si Intruparea inainte de cunoasterea ei ca urmare a Revelatiei prin Jertfa; ca "varful" unui ghetar, a carui masa uriasa este sub apa, cand de fapt credinta in Hristos insemna "trecerea dincolo" (Ioan 14,3), dupa "aratarea" si "semanarea" Sa in ei inainte de trecerea lor pascala prin sfintire si deschiderea ochilor spre cunoasterea Sa ca "inviere" a lor si ca "partasie" la acel adanc dumnezeiesc in Hristos. Acest lucru nu inseamna doar o indreptare prin pocainta ca cea din Vechiul Testament fara desavarsire (Evrei 7,19; Isaia 37,31;Evrei 11,40), sau ca indreptarea justificativa prin Biblie ca litera, ci este trecerea dincolo prin Jertfa lui Hristos, acolo unde se afla El prin mutarea lor ca lucrare a Duhului Sfant, dupa ce El a deschis ca "Usa" "Calea". "Mutarea" in Hristos prin lucrarea Duhului Sfant este asemanatoare cu cea de la creatie: "Si a luat Domnul Dumnezeu pe omul pe care-l facuse si l-a pus in gradina Edenului ca s-o lucreze si s-o pazeasca" (Gen 2,15).
"Lumina" lui Hristos, care a desavarsit "Faclia" Vechiului Testament inseamna lipsa oricarei osandiri a lumii (Ioan 3,17), dar, in acelasi timp "taria" celei mai puternice "vadiri" (Ioan 16,8) a lumii: "Va fi ca focul topitorului si ca lesia nalbitorului" (Maleahi 3,3) pentru curatirea inimilor, pentru scrierea in inimi; "Va da pe fata cugetele multor inimi"; "Va fi ca un semn care va starni impotriviri" (Lc.2,34-35); "Cuvantul lui Dumnezeu este viu si lucrator si mai ascutit decat orice sabie cu doua taisuri si patrunde pana la despartitura dintre suflet si duh, dintre incheieturi si maduva si este destoinic sa judece simtirile si cugetele inimii si nu este nici o faptura ascunsa inaintea Lui, ci toate sunt goale si descoperite pentru ochii Celui in fata Caruia noi vom da socoteala" (Evrei 4,12-l3). Apostolii indeamna, de aceea, pe cei indreptati pana la desavarsire (Rom.8,29) in Hristos, sa stea "tari", caci "Lumina lumineaza in intuneric (Ioan 1,5); "Lumina" este "slava", "plinatate", putere duhovniceasca, intrucat cei desavarsiti in Hristos se bucura "nu pentru ca li se supun duhurile, ci pentru ca numele lor sunt scrise in Cartea Vietii" (Le. 10,20), adica in Hristos, "Cartea" vie a Cuvantului lui Dumnezeu, si de fapt este vorba de asemanarea lor cu Hristos (Rom.8,29), in Care au fost mutati prin Jertfa Sa rascumparatoare. Taria puterii Sale este interioara si este nu curiozitatea de a vedea minuni, nici pornirea patimasa pentru misiune ca extindere si intindere in lume, caci aceasta extindere nu poate fi decat lucrarea lui Dumnezeu: "Prin mangaierea Duhului Sfant se inmulteau" (F.Ap.9,31). De aceea, pentru misiune Biserica se roaga liturgic; "Plinatatea Bisericii Tale pazeste-o!". Cand se adresa ascultatorilor cu interpelarea: "Daca in cele streine nu ati avut fidelitate, cine va va da pe ale voastre! (Lc.16,12), Mantuitorul arata ca "cele ale Sale", cu care a venit prin Intrupare sunt "cele ale oamenilor (Lc.16,12), daca oamenii urmeaza Lui: "Daca-Mi slujeste cineva, sa-Mi urmeze Mie si unde Eu sunt acolo va fi si slujitorul Meu" (Ioan 12,26). Tot astfel, cand, Biserica se roaga: "Ale Tale, dintru ale Tale, Tie-ti aducem de toate si pentru toate!" face referire la harul teandric primit de la Dumnezeu si descoperit prin Jertfa Mantuitorului Hristos.
In Hristos este o antropologie, in care se intra prin pocainta, pentru a se ajunge la starea de asemanare cu El, Care este "Usa" de intrare, pentru iesire la "pasunea" darurilor Duhului Sfant (Ioan 10,9), ca "Vistier al bunatatilor" din "ale Sale" (Ioan 16,14). El este "Vitelul ingrasat" taiat de Dumnezeu pentru "ospat" (Lc. 15,23).
Cand Mantuitorul spune "Cercetati Scripturile" (Ioan 5,39), El intelege ca ele au viata vesnica nu asa cum credeau fariseii, care si cu proorocii "au facut ce au vrut (Marcu 9,13) si tot astfel aveau sa faca si cu El, ci deoarece vorbesc despre El, trimit la El, ca partile unui intreg la "intregul" insusi, si ele insele au, de aceea, un caracter teandric. El mai intelege, ca aceasta "cercetare" a Scripturii inseamna o stradanie de cautare, in care omul este ajutat de Dumnezeu sa-L poata afla, asa cum i-a ajutat pe cei ce au cerat ca niste fii, trimitand pe Hristos ca deosebire dintre "painea fiilor" fata de "piatra robilor" din Legea Veche (Mt.7,9-11). Asa a fost ajutat si famenul etiopian, si tot acest inteles il au si cuvintele, ca "Dumnezeu a asezat pe fiecare popor la locul lui ca sa caute pe Dumnezeu doar l-ar pipai si afla cu toate ca nu e departe de nici unul din noi" (F.Ap. 17,26-27). Intruparea a insemnat intr-adevar, "adunarea" Scripturilor ca plinatate a lor pe "calea noua si vie" (Evrei 10,20), dupa care ele raman ca o cale de intarire a credintei (Rom 15,4). Dar dupa cautarea prin Sfintele Scripturi si aflarea in Hristos a "celor ale omului" de la Dumnezeu, care in Lege se simteau ca "streine" (Lc. 16,12), Sfanta Scriptura ajuta la "rabdarea si mangaierea" pentru "nadejde" (Rom. 15,4), elementul fondator pentru Revelatie fiind Jertfa euharistica, pentru care Sfanta Scriptura este, nu fondatoarea, ci marturia scrisa a acestuia.
Sfintii sunt rezultatul concret al lucrarii Mantuitorului de impartasire a Sa in ei pana la asemanarea lor ca "hristofori" (Rom.8,29), ca o "cale noua si vid" (Evrei 10,20) ca "Legea Noua" (Lc.22,20); ca "duh" care nu poate fi cuprins in litere, decat ca "repere" sub forma scrisa, statica, memoriala, calauzitoare; ca si un "canon", un dreptar, Sfanta Scriptura cuprinzand de fapt ceea ce este Hristos, dar nu fara Hristos si "intruparea" Sa in Sfinti ca hristofori, pnevmatofori si bibliofori. Ei sunt un "canon al persoanei", a caror "slava", Sfanta Scriptura, ca forma scrisa, nu o poate transmite, ci poate da numai "repere" ale duhului lor in Hristos. De aceea, in Biserica Ortodoxa regula interpretarii Sfintei Scripturi sunt "Sfintii", iar nu "savantii": "Cuvintele umane ale lui Hristos din Evanghelii nu sunt identice cu slava lui Hristos; de aceea, pentru Sfintii Parinti autoritatea interpretarii Sfintei Scripturi sunt oamenii cei indumnezeiti in Hristos, sursa credintei fiind trairea Sfintilor prin vederea lui Dumnezeu.
Insasi Sfanta Scriptura da marturie, ca are la temelia ei Revelatia si, ca forma scrisa a acesteia, ea trebuie inteleasa in lumina Revelatiei prin Jertfa, avand deci "caracter liturgic". Ea nu a fost alcatuita ca marturie scrisa a Revelatiei in scopuri liturgice, deoarece Jertfa liturgica a existat de la inceputul Bisericii ca "frangere a painii" (F.Ap.2,42) si "slujire a Cuvantului' (F.Ap.6,4) de catre Apostoli. Sfanta Scriptura a fost alcatuita ca marturie a lucrarii Apostolilor pentru Biserica postapostolica cu care ea sa ramana "apostolica", adica sa aiba continuitate in caracterul apostolic al Bisericii. Prin Duhul Sfant, Sfintii sunt "hristofori", "pnevmatofori" si "bibliofori", avand, deci Sfanta Scriptura deschisa in inima lor, sfintita ca "adevar". Anul Liturgic arata Sfanta Scriptura deschisa prin lucrarea Sfintilor in Hristos, astfel ca Sfanta Traditie este descoperirea Sfintei Scripturi in Hristos prin Invierea Sa. Desi "s-a scris prin oamenii cei sfinti ai lui Dumnezeu" (2Petru 1,21) sub Lege, ca cei "manati de Duhul Sfant", iar in Hristos, ca cei plini de Duhul Sfant in Biserica si "partasi firii dumnezeiesti" (2Petru 1,4) prin "nastere de sus" (Ioan 1,12-13), Sfanta Scriptura este o posesiune nu a Bisericii, ci a Duhului Sfant care "a luat toate din ale lui Hristos" si a dat lor (Ioan 16,14-15). Sfanta Scriptura contine si exprima Cuvantul lui Dumnezeu, dar Cuvantul lui Dumnezeu nu poate fi redus la textul biblic, care face doar referire la o persoana, la Hristos. Teologul protestant Karl Barth spunea in acest sens ca Biblia este Cuvantul lui Dumnezeu, dar Cuvantul lui Dumnezeu nu este Biblia. Daca s-a scris atunci din ceea ce s-a auzit, se pune intrebarea, cum poate fi auzit astazi Cuvantul scris atunci; chiar daca cei care au scris atunci, aveau autoritatea lor interioara, ei nu au astazi influenta, caci textul lor vorbeste despre Revelatie, dar el nu e decat un obiect material, o carte inchisa, neavand astazi efectul unei Revelatii, si avand nevoie sa-si recapete "auzirea".
De aceea, teologii protestanti subliniaza astazi faptul, ca marturia Bibliei nu are valoare in ea insasi, ci doar prin Cel ce o inspira, caci textul este numai principiul formal, pe cand Hristos ca persoana este principiul material, fara de care s-ar ajunge la formalism si legalism; credinta n-ar mai fi credinta in Hristos, ci credinta intr-o carte, in sens fundamentalist bibliolatric. "Autoritatea suverana a Sfintei Scripturi" atat de scumpa traditiei calviniste nu mai este astazi suficienta, spun teologii protestanti, deoarece ea ar transforma Scriptura intr-o "Lege"; numai prin principiul material (Hristos) in relatie indisolubila cu cel formal (Biblia), Scriptura poate deveni "Evanghelie". Hristos este mai mare decat Scriptura, a carei marturie este doar o marturie a credintei. Ca si "carte" ea este zugravita nu in Biserica, ci in mana Pantocratorului, in dreptul inimii Sale, si anume ca o carte deschisa (Apoc.5,9), fiind vorba de deschiderea ei prin Jertfa Mielului ca "sfintiri a Cuvantului Sau ca "adevar" (Ioan 17,17). Oriunde in alta parte, deci in afara Jertfei Mielului, Sfanta Scriptura ramane o carte inchisa.
La aceasta concluzie ajunsese si Rudolf Bultmann, insa el ignora total marturia Bisericii. Dar, in Biserica tocmai Sfintii sunt purtatorii vii ai Cuvantului lui Dumnezeu, "viu si lucrator" (Evrei 4,12), care a fost sfintit in ei prin Hristos si in care ei s-au "zidit, astfel ca, atunci cand Mantuitorul spune: "Cine va primeste pe voi, pe Mine Ma primeste" (Mt. 10,40), inseamna, ca cine ii primeste pe ei, primeste si Sfanta Scriptura, iar cine nu-i primeste pe ei, nu-L primeste nici pe Hristos, care este "temelia" (ICor.3,1l-l3) Sfintelor Scripturi. Simbolurile din Sfintele Evanghelii: "pamantul celor vii" (Ps. 141,5), "pomul bun" (Mt.7,18), "Lumina" (Mt.5,15) din "sfesnic" al inimii, iar nu de sub "obrocul" mintii (Mt.5,15), reprezinta repere ale lucrarii savarsite de Mantuitorul asupra oamenilor, care a culminat cu "puterea pe care le-a dat-o, de a se face fii ai lui Dumnezeu" (Ioan 1,12-l3), iar aceasta putere este cea a credintei si a rugaciunii din inimi, prin care ucenicii au primit darul Duhului Sfant la Cincizecime. Este vorba de "desavarsirea" (Ef.4,12) la care i-a crescut Mantuitorul.
Astfel, El care invata ca este posibila o "auzire" de catre unii a Cuvantului lui Dumnezeu care nu ajunge la credinta si nu face ca "samanta" sa dea rod, arata ca ei se aseamana cu "casa zidita pe nisip" (Mt.7,27), precum si cu "samanta cazuta pe piatra" (Mi 13,5). Mantuirea prin credinta este "strapungerea la inima" (F.Ap.2,37) prin lucrarea harului in omul care s-a deschis lui Hristos, in care harul lucreaza schimbarea cugetului, (metanoia), lepadarea omului vechi instrainat de starea de pruncie, de fapt, de Insusi chipul lui Dumnezeu in Hristos. In El s-a aratat chipul lui Dumnezeu ca o "slava a Unuia Nascut din Tatal plin de har si de adevar" (Ioan 1,14). Este o slava a "prunciei" lui Dumnezeu in Hristos, simbolul lui Dumnezeu: "De nu va veti intoarce si va veti face ca pruncii nu veti intra in Imparatia cerurilor?'' (Mt.18,3). La intrebarea ucenicilor: "Cine va fi cel mai mare in Imparatia lui Dumnezeu", Mantuitorul punand un prunc in mijlocul lor, a spus: "Cel ce se va smeri ca pruncul acesta, va fi cel mai mare in Imparatia cerurilor" (Mt.18,4), caci ei au chipul "plin de har si de adevar" (Ioan 1,14) al Tatalui, pe care Hristos l-a impartasit ucenicilor Sai ca "slava" si ca putere de a se face "fii ai lui Dumnezeu" (Ioan 1,12-l3) dupa chipul "prunciei" Sale slavite. Acest chip slavit, nu are nimic comun cu vreun "infantilism": "Nu fiti copii cu mintea; fiti copii cand e vorba de rautate; La minte insa, fiti desavarsiti" (1 Cor. 14,20). Tot astfel, nu are ceva comun cu vreo "slabiciune", din moment ce nevinovatia prunciei este ca "cele slabe alese de Dumnezeu ca sa rusineze pe cele tari" (1 Cor. 1,27) din lume. Pruncia isi are "taria" ei, incat "lupul va paste cu mielul" (Isaia 11,6), nu invers. "Taria" prunciei este ca "piatra" (Mt.21,44) de care se zdrobesc cei tari din lume. Aceasta "tarie" vadeste orice "violenta" ca "infrangere", si pune in valoare crucea ca biruinta, deoarece "lupta este nu cu trup si sange, ci cu puterile intunericului ce stapanesc prin vazduhuri" (Ef.6,12).
Asemanarea cu Dumnezeu are loc nu dupa "atotputernicia", ci dupa chipul Sau in Hristos ca "viata si Lumina" (Ioan 1,5), "duh si adevar" (Ioan 4,23), la care "asemanarea" este prin "impacare" din cauza vrajmasiei de dupa pacatul stramosesc. Neimpacarea ar insemna ramanerea la acea "vrajmasie din fire cu Dumnezeu" (Rom.5,10). Aratandu-se "cele ale lui Dumnezeu" (Marcu 8,33), "cele ale Sale" in urma Jertfei, care descopera viata Sa ca "adevar", Mantuitorul a devenit relevant si catalizator pentru omul datornic fata de Dumnezeu: "A murit din cauza pacatelor noastre si a inviat pentru indreptarea noastra" (Rom.4,25). In acest sens Biserica il aduce pe Hristos "in fata constiintei fiecarui om" (2Cor.4,2), pentru a ajunge "la cunoasterea Fiului lui Dumnezeu" (Ef.4,13) spre "inviere" cu duhul. El este "Usa" de intrare pentru "iesirea la pasune", "iesire" prin Inaltarea Mantuitorului la cer, spre a fi daruit ucenicilor de catre Tatal prin Duhul Sfant ca bogatie si "comoara" a darurilor Duhului din Hristos si "putere" (F.Ap. 1,8), de a "vana" lumea prin El. Pentru aceasta binefacere, Dumnezeu "care voieste ca toti oamenii sa se mantuiasca si sa vina la cunostinta adevarului, porunceste ca toti de pretutindeni sa se pocaiasca, deoarece a randuit o zi cand va judeca lumea cu dreptate printr-un barbat pe care l-a randuit anume, asupra caruia a dat tuturor dovada, inviindu-L din morti" (F.Ap. 17,30-31). In El sunt "cele ale omului" (Lc. 16,12) cu relevanta lor teandrica, atat in ceea ce priveste puterea lor asupra cugetului omului pentru "metanoia", cat si in ceea ce priveste "osandirea" de sine a omului care le leapada, deoarece pedeapsa cea mai mare va fi nu atat osandirea, cat "parasirea" de catre Dumnezeu si mustrarea "constiintei": "Slugile Mele vor salta de bucurie, iar voi veti urla de intristata ce va va fi inima'"(Isaia 65,13-l4).
Ce har poate fi mai puternic decat Hristos Insusi? El este atat de patrunzator incat poate trezi in om constiinta si vina pacatelor, parerea de rau si pocainta; este atat de iubitor si de milostiv, incat iarta pacatele; este atat de preamarit, incat umple inima de bucurie si de toata plinatatea, ca un "Mire" fata de "mireasa" lui. Este, apoi, atat de puternic, incat poate sa dea inimii "tarie" pentru toata lucrarea iubirii "Laudati pe Domnul intru sfintii Lui; laudati pe El intru taria puterii Lui" (Ps. 150,1). Desi iubirea crestina nu vine fara credinta, totusi dragostea este mai mare decat credinta, care fara iubire isi pierde puterea si valoarea. "Iubirea" este mai mare decat "credinta" pentru ca in ea Dumnezeu arata "taria" credintei ca acea dragoste, care: "Toate le sufera, toate le crede, toate le nadajduieste, toate le rabda" (ICor.13,7). Ea aduce "nasterea din duh" (Ioan3,6) si, prin duh, puterea roadelor: "Roada duhului este dragostea, bucuria, pacea, indelunga rabdare, facerea de bine..." (Gal.5,22-28).
Marturisirea Liturgica a credintei apostolice in Teologia Patristica
Diacon Prof. Dr. Ioan Caraza
http://www.crestinortodox.ro/carti-ortodoxe/marturisirea-liturgica-credintei/teandria-apostolica-fundamentul-hristologic-liturgic-sfintelor-scripturi-teologia-patristica-81030.html
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu